Accesul la informații – Probleme frecvente în practica aplicării Legii nr. 544/2001 – consilier juridic Simona CALAPODESCU

0
1035
  1. Nevoia de guvernare deschisă

1.1.    Angajamentele asumate de România în vederea transparentizării activităţii publice 

In aprilie 2012, Guvernul României a aderat la Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisă 1 (OGP), un acord internaţional care îşi propune să promoveze transparenţa, combaterea corupţiei şi implementarea noilor tehnologii pentru reducerea distanţei dintre cetăţeni şi autorităţi.

Anul acesta, s-au înregistrat progrese semnificative în asigurarea cadrului instituţional pentru atingerea obiectivelor OGP. Intre acestea numim, la nivel normativ, modificarea Normelor metodologice la Legea nr. 544/2001 privind accesul la informaţii de interes public. S-a procedat la crearea grupului de lucru OGP, la care au fost invitate să participe şi organizaţiilenon-guvernamentale

Totodată, s-a înfiinţat GovHublt3, un program menit să faciliteze colaborarea dintre guvernare   şi specialişti, în vederea creării de soluţii tehnice şi administrative optime pentru cetăţeni şi instituţiile care îi deservesc.

In paralel, organizaţiile non-guvernamentale desfăşoară o activitate la fel de considerabilă în îmbunătăţirea practicilor instituţiilor şi crearea jurisprudenţei favorabile transparentizării activităţii administraţiei. Prezenta lucrare îşi propune să prezinte evoluţia legislativă şi soluţiile juridice la problemele întâlnite în practica accesării informaţiilor cu caracter public.

1.2.     Izvoare normative pentru accesul la informaţii

 Actele normative principale care guvernează accesul la informaţii publice sunt Legea nr. 544/2001 privind accesul la informaţii de interes public şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 123/2002. Vom face vorbire şi de procedura de modificare legislativă menţionată mai sus, în speţă despre HG nr. 478 din 6 iulie 2016 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial nr. 516 din 8 iulie 2016 şi Tabelul comparativ pentru Proiectul de Hotărâre de Guvern privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

Pentru accesarea informaţiilor de interes public mai sunt la îndemână, tot cu caracter general, Legea nr. 554/2001 a contenciosului administrativ şi OG nr. 27/2002 privind activitatea de soluţionare a petiţiilor. Vom arăta pe parcursul lucrării faptul că există şi alte norme cu incidenţă asupra accesarea informaţiilor cu caracter public.

1.3.       Precizări cu privire la formarea opiniei juridice

In perioada august 2014 – aprilie 2016, în cadrul proiectului Decizii mai bune de mediu În Bucureşti, am desfăşurat ample demersuri de transparentizare a activităţii instituţiilor din Bucureşti cu atribuţii în domeniul mediului şi urbanismului. Cu

1 http://o p.gov.ro/

2                    http://dialogcivic.gov.ro/2016/07/constituirea-comitetului-national-de-coordonare-pentru-implementarea-pianului-ogp-2016-2018/http://ithub .gov.ro/

 

această ocazie, au fost formulate peste 290 de cereri de informaţii publice la 11 instituţii din Bucureşti şi au fost iniţiate aproximativ 70 de litigii întemeiate pe liberul acces la informaţii cu caracter public. In acest material sunt prezentate argumentele dezvoltate în urma proceselor promovate în contradictoriu cu primăriile de sector şi Primăria Generală a capitalei, Agenţia pentru Protecţia Mediului Bucureşti, Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Culturii, fiind confirmate sau inspirate de jurisprudenţa creată de Tribunalul Bucureşti în aceste speţe.

II.Incidente procedurale frecvente

Excepţiile procesuale invocate instituţiile publice în procesele bazate pe legea nr. 544/2001 se întemeiază pe o interpretare restrictivă a normelor procesuale şi a legii speciale. Exemplificăm în continuare cele mai frecvente astfel de apărări ale autorităţilor.

11.1.   Capacitatea şi calitatea procesuală activă

Art. 32 din Codul de procedură civilă enunţă condiţiile pentru promovarea unei acţiuni în justiţie, respectiv

Art. 32 Condiţii de exercitare a acţiunii civile

  • Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia:
  1. are capacitate procesuală, în condiţiile legii;
  2. are calitate procesuală;
  3. formulează o pretenţie;
  4. justifică un

In acest sens, excepţiile frecvente se raportează la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, în procesele iniţiate de organizaţii neguvernamentale, şi la interesul opus de acestea în cadrul proceselor.

II.1.1.     Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice

 Se invocă în practică faptul că furnizarea de informaţii în temeiul legii nr. 544/2001 ar fi condiţionată de existenţa, în actele constitutive ale organizaţiei neguvernamentale, a scopului care să vizeze accesarea acestor informaţii. In acest sens, este incident art. 206 Cod civil privitor la specialitatea capacităţii de folosinţă

Art. 206 Conţinutul capacităţii de folosinţă

  • Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau

Cu toate acestea, însuşi actul normativ scuteşte petentul de la a face dovada specialităţii capacităţii de folosinţă în solicitarea de informaţii cu caracter public. Potrivit art. 6 alin. (1) din lege

Art. 6 (1) Orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile şi instituţiile publice, în condiţiile prezentei legi, informaţiile de interes public.

Observăm că legea nu condiţionează furnizarea informaţiilor de interes public de o anumită calitate a persoanei. In lipsa calificării unui interes de către legea nr. 544/2001, vor fi incidente regulile generale privitoare la interesul care trebuie să fie personal, legitim, născut şi actuaL Acestea trebuie să fie interpretate într-un sens larg, întrucât legea privind informaţiile cu caracter public se pronunţă expres în sensul că nu este necesară probarea unui interes specific, respectiv de motivare a accesării datelor prin utilitatea pe care petentul o găseşte în informaţiile obţinute sau legătura personală faţă de conţinutul acestora.

In opinia noastră, nu este necesară o apărare suplimentară faţă de cea de mai sus. Cu toate acestea, persoanele juridice pot arăta că natura informaţiilor pe care solicită să le acceseze se circumscrie unuia dintre scopurile pentru care au fost înfiinţate. La fel, persoanele fizice pot arăta finalitatea accesării informaţiilor. In general, aceste motivări sunt solicitate sau încurajate de

instanţă în momentul în care se ridică problema excesivităţii solicitării petentului, însă această chestiune va fi analizată pe larg în Capitolul III.

II.1.2.      Interesul

 Raportat la interes, arătasem anterior că acesta trebuie să fie unul general, nefiind necesară probarea finalităţii demersului de obţinere a informaţiilor. Analizăm în continuare elementele solicitate de Codul de procedură civilă în probarea interesului.

In ceea ce priveşte condiţia legitimităţii, aceasta este recunoscută de legea nr. 544/2001 oricărei persoane. Intr-adevăr, interesul este justificat de faptu[ că orice persoană, prin urmare şi o persoană juridică, indiferent de obiectul de activitate, are dreptul de a obţine informaţii cu caracter public, prin urmare este satisfăcută cerinţa îndeplinirii interesului de drept reglementat prin lege.

Sunt incidente preceptele principiului ubi !ex non distinguit nec nas distinguere debemus, ori petentul nu trebuie să facă dovada necesităţii obţinerii informaţiilor prin cererea de informaţii publice, raportat la scopul şi obiectul de activitate, ci doar să demonstreze că instituţia nu a răspuns de o manieră corespunzătoare cererii.

Interesul subscrisei este unul personal, fiind determinat de înregistrarea cererilor de informaţii publice la instituţie, care nu au fost soluţionate în mod satisfăcător. Caracterul personal este determinat de identitatea dintre petentul care a solicitat informaţiile şi petentul care formulează plângerea în vederea obţinerii răspunsului la cererea iniţială. Art. 22 din legea nr. 544/2001 justifică interesul persoanei vătămate prin neobţinerea informaţiilor solicitate în a promova o acţiune în contencios administrativ:

Art. 22 (1) In cazul în care o persoană se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute în prezenta lege, aceasta poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei raza teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii ori al instituţiei publice.

Condiţiile interesului născut şi actual sunt reglementate de termenele prevăzute de legea nr. 544/2001 pentru introducerea acţiunii, potrivit art. 22 alin. (1), a doua teză. In acest sens, arătăm că există şi un interes procesual, reprezentat de mecanismul procesual pus la îndemână de art. 22 din legea nr. 544/2001 de a obţine în instanţă informaţiile de la instituţie. Pentru această justificare, este suficient ca părţile şi obiectul cauzei să fie identice celor din raportul juridic administrativ.

Art. 22 (1) Plîngerea se face în termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevazut la art.7.

Termenul prevăzut de art. 7 este termenul în care poate răspunde instituţia la cererea de informaţii publice, respectiv de 10 zile pentru informaţiile care nu sunt secretizate

Art.7 Autorităţile si instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris la solicitarea informaţiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării. In cazul în care durata necesară pentru identificarea şi difuzarea informaţiei solicitate depăşeşte 10 zile, răspunsul va fi comunicat solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiţia înştiinţării acestuia în scris despre acest fapt în termen de 10 zile.

 Cu privire la aceste două ultime criterii, este necesar să se facă proba că plângerea înregistrată pe rolul instanţei este făcută în intervalul de 30 de zile prevăzut de art. 22.

11.2.    Calitatea procesuală pasivă

 In momentul introducerii unei plângeri pe rolul instanţei, se pune problema identificării pârâtului. In practică, ne găsim în situaţia de a alege dintr-o serie diversă de pârâţi, respectiv instituţia, instituţia cu identificarea compartimentului deţinător  sau emiţător al informaţiilor solicitate, instituţia faţă de activitatea compartimentului de relaţii cu publicul, conducătorul instituţiei.

In această privinţă, cităm normele de procedură care ne dau indicii cu privire la soluţia pe care să o adoptăm. Este vorba în primul rând de art. 36 din Noul Cod de procedură civilă, care prevede drept legitimare a calităţii procesuale pasive identitatea subiecţilor raportului juridic cu cel al părţilor judecăţii

Art. 36. Calitatea procesuală

Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Mai departe, în ceea ce priveşte entităţile fără personalitate juridică, precum primăriile, art. 110 din Cod prevede adresarea cererii către conducătorul sau reprezentantul acesteia 4

Art. 110

Cererile Îndreptate Împotriva unei entităţi fără personalitate juridică

Cererea de chemare În judecată Împotriva unei asociaţii, societăţi sau altei entităţi fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, se poate introduce la instanţa competentă pentru persoana căreia, potrivit Înţelegerii dintre membri, i s-a Încredinţat conducerea sau administrarea acesteia. In cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective.

  • Chemarea instituţiei în judecată

In temeiul art. 36 Cod procedură civilă, ne vom raporta la părţile raportului juridic dedus judecăţii, ceea ce ne conferă legitimitatea de a chema instituţia de la care am solicitat informaţia. De pildă, dacă am solicitat informaţiile de la o primărie, vom putea chema primăria în judecată, având în vedere precizările care urmează.

Observăm că legea specială reglementează expres calitatea procesuală pasivă, indicând precis debitorul obligaţiei de furnizare a informaţiilor din raportul juridic întemeiat pe prevederile legii nr. 544/2001. Potrivit art. 6 din normă

(1) Orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile şi instituţiile publice, În condiţiile prezentei legi, informaţiile de interes public.

  • Autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să asigure persoanelor, la cererea acestora, informaţiile de interes public solicitate În scris sau

Astfel, se poate observa că instituţia, ca structură funcţională, este cea obligată să asigure furnizarea informaţiilor de interes public, prin intermediul serviciilor specializate de relaţii cu publicul din cadrul fiecărui departament intern.

Intr-adevăr, problema care se pune este aceea ridicată de art. 110, respectiv cea a calităţii procesuale pasive condiţionate de capacitatea procesuală a instituţiei de a sta în judecată. Această prevedere instituie regula ca, în cazul în care o entitate este lipsită de capacitate procesuală – lucru justificat de lipsa personalităţii juridice, entitatea să fie chemată în judecată prin reprezentant. Vom exemplifica prin cazul primăriilor argumentaţia potrivit căreia, în contencios administrativ, inclusiv entităţile fără personalitate juridică trebuie să stea în judecată.

Faţă de prevederile art.110 Cod procedură civilă, art. 28 alin. (1) din legea nr. 554/2004 instituie o excepţie

  • Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, În măsura În care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate În drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă

 

4 Precizăm că art. 111, care individualizează situaţia subiectelor de drept persoane juridice de drept public sau entităţi asimilate, se referă la competenţa teritorială a instanţelor, şi nu la calitatea procesuală pasivă.

Arătăm în continuare că atribuirea prin lege specială de drepturi şi obligaţii în sarcina unei entităţi care realizează un serviciu public îi conferă acesteia o capacitate procesuală specifică, respectiv administrativă.

Potrivit art. 77 din legea nr. 215/2001

Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie

o structură funcţională cu activitate permanentă denumită Primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.

Primăria are capacitate administrativă, întrucât, ca ansamblu funcţional, are aptitudinea de a realiza acte şi operaţiuni administrative în interesul comunităţii locale. Ori dacă Primăria, prin structurile de specialitate aflate în subordinea ei, este angajată în raporturi de drept administrativ, aceasta ar trebui să poate fi trasă la răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce decurg din aceste raporturi, pe calea contenciosului administrativ. Ansamblul de drepturi şi obligaţii conferite prin legile speciale 5 determină capacitatea procesuală de folosinţă a primăriei în litigiile din materia contenc10sului administrativ. In ciuda faptului că primăriile nu au personalitate juridică, acestea sunt înzestrate cu o capacitate procesuală de folosinţă specific administrativă, putând răspunde în instanţă faţă de raporturile administrative în care sunt parte. Prin urmare, capacitatea administrativă conferă autorităţii capacitatea de a sta în proces, indiferent dacă are sau nu personalitate juridică şi deci capacitate de folosinţă în sensul procesual civil al noţiunii.

Am argumentat faptul că primăria are capacitate de folosinţă administrativă şi poate fi chemată în judecată pentru a asigura opozabilitatea faţă de aceasta a dispoziţiilor primarului. Cu toate acestea, din raţiuni de ortodoxie juridică, susţinem introducerea în cauzăJi a unităţii administrativ teritoriale, prin primar, care, potrivit legii nr. 215/2004, are personalitate juridică şi poate sta în judecată. Riscul este ca, datorită nuanţelor pe care le-am prezentat, fiecare dintre pârâţi să îşi conteste calitatea procesuală pasivă.

II.2.2.        Chemarea în judecată a compartimentului de comunicare alternativ compartimentului emitent sau deţinător al informaţiei

In general, va fi chemată în judecată instituţia sau autoritatea de la care se solicită informaţiile de interes public. Cu toate acestea, se practică şi indicarea compartimentului din instituţie căruia i-a fost adresată cererea, tocmai pentru a-l obliga pe acesta nemijlocit să întocmească răspunsul.

De partea cealaltă, în practică se invocă art. 3 din legea nr. 544/2001 şi art. 8 din Normele metodologice la legea nr. 544/2001 pentru a arăta că singura structură din cadrul instituţiilor publice care are atribuţii de comunicare a informaţiilor de interes public este compartimentul de relaţii cu publicul, prin urmare aceasta trebuie să răspundă pentru soluţionarea defectuoasă a petiţii lor.

Aceste articole din legea nr. 544/2001 prevăd

Art. 3 Asigurarea de către autorităţile şi instituţiile publice a accesului la informaţiile de interes public se face din oficiu sau la cerere, prin intermediul compartimentului pentru relaţii publice sau al persoanei desemnate în acest scop.

1 Ne referim în sens larg, la a titudinea de a avea drepturile şi obligaţiile reglementate de legea nr. 215/2001 a contenciosului administrativ, pentru asigurarea funcţ10nalitaţii aparatului executiv al unităţilor administrativ teritoriale cu personalitate juridică, dar şi în sens restrâns, la obligaţiile reglementate de legi speciale, în speţă cele reglementate de legea nr. 544/2001, de a furniza informaţii de interes public la cerere sau din oficiu

Art. 8 (1)Pentru informaţiile solicitate verbal funcţionarii din cadrul compartimentelor de informare şi relaţii publice au obligaţia să precizeze condiţiile şi formele în care are loc accesul la informaţiile de interes public şi pot furniza pe loc informaţiile solicitate.

  • In cazul în care informaţiile solicitate nu sunt disponibile pe loc, persoana este îndrumată să solicite în scris informaţia de interes public, urmând ca cererea săîi fie rezolvată în termenele prevăzute la 7.
  • Informaţiile de interes public solicitate verbal se comunică în cadrul unui program minim stabilit de conducerea autorităţii sau instituţiei publice, care va fi afişat la sediul acesteia şi care se va desfăşura în mod obligatoriu în timpul funcţionării instituţiei, incluzând şi o zi pe săptămână, după programul de funcţionare.

Normele metodologice la aceeaşi lege statuează

Art. 3 (1)Pentru organizarea şi asigurarea accesului liber şi neîngrădit al oricărei persoane la informaţiile de interes public autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a organiza compartimente specializate de informare şi relaţii publice sau de a desemna persoane cu atribuţii în acest domeniu.

  • Compartimentele specializate de informare şi relaţii publice pot fi organizate, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice centrale ori locale, ca birouri, servicii, direcţii sau direcţii generale, în subordinea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice respective, care, în funcţie de situaţie, poate dispune coordonarea acestora de către

o altă persoană din conducerea autorităţii sau instituţiei publice respective.

  • Atribuţiile, organizarea şi funcţionarea compartimentelor de informare şi relaţii publice se stabilesc, în baza legii şi a dispoziţiilor prezentelor norme metodologice, prin regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii sau a instituţiei publice

Art. 8 (1)Pentru accesul publicului la informaţiile de interes public difuzate din oficiu, la sediul fiecărei instituţii sau autorităţi publice se vor organiza în cadrul compartimentelor de informare şi relaţii publice puncte de informare­ documentare.

(2)Prezentarea în format electronic a informaţiilor comunicate din oficiu de către instituţiile şi autorităţile publice prevăzute la art. 6 alin. (2) şi (3) se va realiza eşalonat, avându-se în vedere dotarea cu tehnică de calcul.

 Textele citate nu instituie vreo obligaţie în sarcina persoanei interesate de a adresa cererea acestui departament. In schimb, legea prevede în sarcina instituţiilor obligaţia de a înfiinţa această structură, şi în sarcina compartimentului de relaţii cu publicul, de a prelucra cererile de informaţii şi a le da curs. Raţiunea legiuitorului a fost ca, dacă petentul solicită informaţii de la structura care deţine informaţia, dar, pentru un răspuns mai complet, este necesară completarea acesteia cu date de la alt departament, compartimentul pentru relaţii cu publicul să întocmească o sinteză şi să coordoneze obţinerea informaţiilor complete. Acest lucru este explicat şi de circuitul administrativ al actelor în cadrul unei instituţii, cererile fiind înregistrate la registratură, fiind trimise la departamentul destinatar şi ulterior redirecţionate pe cale administrativă departamentului competent. Astfel că nu este greşită indicarea compartimentului care a fost solicitat prin petiţie sau care deţine informaţiile.

La secţiunea II.3. vom explica mai pe larg distincţia sancţionatorie dintre reclamaţie şi plângere, pentru moment fiind suficientă precizarea că plângerea presupune numai obligarea instituţiei de a furniza informaţiile solicitate, pe când reclamaţia presupune şi sancţionarea funcţionarului care, cu rea – voinţă, refuză comunicarea datelor. Se pune problema în practică a eficienţei tragerii la răspunde re6 a compartimentului de comunicare.

Am arătat mai sus că numai departamentul de comunicare are atribuţii de interacţiune cu petentul, cel dintâi având obligaţia de a coordona activitatea celorlalte departamente, astfel încât soluţionarea cererii să fie completă. Prin urmare, singurul compartiment cu care va interacţiona petentul este cel de comunicare. Sancţionarea funcţionarului în temeiul art. 21 din legea nr. 544/2001 privitor la reclamaţia administrativă este ineficientă, atât timp cât acesta poate fi constrâns de circumstanţele de serviciu (instrucţiuni, ordine ale superiorilor, procedură internă, lipsa de colaborare a celorlalte departamente). De regulă, compartimentul de comunicare este cel care este tras la răspundere pentru necomunicarea informaţiilor (în baza art. 8 din Normele metodologice), chiar dacă acesta este dependent de obţinerea informaţiilor de la alte departamente din instituţie,

b In sens larg.

care detin sau elaborează datele în cauză. Cu toate acestea, cele din urmă, care refuză sau furnizează informatiile cu întârziere, nu suni sancţionate. La această propunere legislativă s-a arătat că rămâne la latitudinea instituţiei modalitatea în care soluţionează interacţiunile interne. Observăm astfel că funcţionarul din cadrul departamentului de comunicare nu are nicio protecţie în faţa lipsei de cooperare din partea terţilor de care depinde soluţionarea cererii.

De cealaltă parte, nu este prevăzută nicio modalitate de sancţionare a autorităţii în cazul în care, la nivel de instituţie, faţă de tipuri similare de informaţii manifestă aceeaşi pasivitate, şi nici dacă nu publică informaţiile despre care legea prevede publicarea din oficiu. Am apreciat că era necesară introducerea unor sancţiuni eficiente pentru a preveni repetarea comportamentului autorităţii,. Totodată, am subliniat utilitatea împuternicirii compartimentului de comunicare cu acces rapid la bazele de date ale celorlalte departamente şi îndreptarea sancţiunilor către cei din urmă, însă aceaste observaţii nu au fost preluate.

11.2.3. Chemarea în judecată a conducătorului instituţiei. Nuanţe

S-a susţinut că un conducător de instituţie are calitate procesuală pasivă numai în anumite cazuri expres reglementate de lege, respectiv atunci când este chemat în judecată pentru actele emise de acesta. Ori, în speţă, conducătorii vor fi chemaţi în judecată tocmai în calitate de reprezentanţi ai instituţiilor pe care le conduc.

Exemplificăm prin cazul primarului, cu privire la care art. 62 alin. (1) din legea nr. 215/2001 prevede

Art. 62 (1) Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie.

Mai departe, se reglementează în art. 77

Art.77 (1) Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritorialeşi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă denumită Primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.

Este evidentă calitatea procesuală pasivă a Primarului în calitate de reprezentant al unităţii administrativ teritoriale. Primăria, ca structură funcţională executivă care duce la îndeplinire dispoziţiile Primarului, va putea fi chemată în judecată pentru dispoziţia Primarului dată în temeiul hotărârii judecătoreşti,să îi fie opozabilă.

11.3.     Prematuritate

Excepţia prematurităţii este invocată cu privire la două aspecte. Pe de o parte, este determinată de o incongruenţă de modalitate de calcul a termenelelor în beneficiul autorităţilor publice, ceea ce conduce la un raport de inegalitate între acestea şi cetăţean, iar pe de altă parte de o lipsă de claritate în ceea ce priveşte obligativitatea procedurii prealabile instanţei.

11.3.1. Calculul termenelor. Modificare legislativă

La punctul II.1. am arătat că, pentru demonstrarea caracterului actual al interesului, este necesar ca plângerea să fie introdusă pe rolul instanţei în intervalul de 30 de zile, care începe în ziua următoare expirării termenului de răspuns. Se impune o precizare referitoare la calculul termenelor.

Regimul general al calculului termenelor este reglementat de art.181 Cod procedură civilă

Art. 181 Calculul termenelor

(1) Termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează:

  1. când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte;

Acesta este sistemul de calcul pe zile pline, calendaristice.

Una dintre problemele semnalate în grupul de lucru pentru modificarea Normelor metodologice la legea nr. 544/2001 a fost acela a inegalităţii procesuale dintre autorităţi şi cetăţeni determinată de diferenţa de calcu[ a termenelor. Astfel, art. 16 din Hotărârea Guvernului nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a legii nr. 544/2001 instituia o excepţie de la algoritmul de calcul general, în beneficiul instituţiilor publice

Art. 16 Termenele pentru comunicarea în scris a unui răspuns solicitanţilor de informaţii de interes public sunt cele prevăzute de Legea nr. 544/2001, şi anume:

  1. 10 zile lucrătoare pentru comunicarea informatiei de interes public solicitate, dacă aceasta a fost indentificata în acest termen;
  2. 10 zile lucrătoare pentru anunţarea solicitantului ca termenul iniţial prevăzut la a) nu a fost suficient pentru identificarea informatiei solicitate;
  3. 30 de zile lucrătoare pentru comunicarea informatiei de interes public identificate peste termenul prevăzut la a);
  1. 5 zile lucrătoare pentru transmiterea refuzului de comunicare a informatiei solicitate şi a motivarii

In acest sens, se crea o disparitate prin aceea că, la calculul termenului în beneficiul autorităţilor, nu erau luate în considerare zilele nelucrătoare, pe când la calculul termenului în beneficiul petentului, erau numărate toate zilele calendaristice, cel din urmă fiind văduvit prin scurtarea nejustificată a termenului. Astfel, la calculul a 30 de zile, petentul avea la dispoziţie cu cel puţin şase zile calendaristice mai puţine pentru a-şi exercita dreptul la formularea plângerii.

Modul de calcul pe zile lucrătoare, respectiv calendaristice prezintă importanţă practică. In primul rând, termenele scurte reglementate de normele pentru accesarea informaţiilor cu caracter public dau procedurilor un caracter de celeritate. Acest caracter este înfrânt dacă termenele intenţionate de legiuitor să fie scurte sunt prelungite în mod arbitrar cu încă o fracţie din valoarea lor (raportarea a două zile libere la termenul plin al celor şapte zile săptămânale calendaristice). In al doilea rând, această distincţie implementată printr-un act normativ de valoare juridică inferioară este de natură să cauzeze confuzie. Expunem în continuare apărările acceptate în practica judiciară pentru îndepărtarea acestor discrepanţe.

In cazul unei reale urgenţe de a accesa informaţiile, petentul avea interesul de a promova acţiunea în instanţă din ziua imediat următoare expirării termenului de răspuns. Calculând după regula generală consemnată de Codul de procedură civilă, plângerea putea fi depusă în a treisprezecea zi de la formularea cererii de informaţii publice7. Calculând după regula specială introdusă de Normele metodologice la legea nr. 544/2001, instituţia opune excepţia prematurităţii. Apărarea folosită în practică se referă la utilitatea acestei prevederi şi la ierarhia actelor normative.

Introducerea unei excepţii, respectiv a unui tratament preferenţial trebuie să fie justificată de un raport de raport de inferioritate a uneia dintre părţi, care să fie contrabalansat de intervenţia legiuitorului. In speţă, nu este justificată crearea unui avantaj în sarcina instituţiilor publice, cu atât mai mult cu cât diferenţa de algoritm pe de o parte provoacă, şi nu soluţionează, o poziţie de inferioritate, iar pe de altă parte înfrânge caracterul de celeritate al termenelor prevăzute.

Observăm că algoritmul de calcul este introdus de norme metodologice. Potrivit legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, normele metodologice nu pot depăşi limitele impuse de actele normative pe care le detaliază

Art. 4 Ierarhia actelor normative

7 Dacă cererea a fost introdusă la 1 martie 2016, termenul de răspuns al autorităţii era de 10 zile, fără prima şi ultima zi, deci expira la 12 martie 2016. Prima zi în care putea fi introdusă plângerea era 13 martie 2016.

  • Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le (
  • Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi.(
  • Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

 Intr-adevăr, normele metodologice pot explicita şi detalia procedurile prevăzute de lege, fiind prohibită repetarea inutilă a textelor normative. In schimb, atât timp cât legea nu distinge, normele metodologice nu pot adăuga la lege, cu atât mai mult când modifică însuşi spiritul termenelor reglementate şi când crează o situaţie inferioară uneia dintre părţile raportului juridic pe care îl reglementează.

Aceleaşi raţiuni au fost reţinute şi de legiuitor, care a modificat Normele metodologice prin Hotărârea Guvernului nr. 478 din 6 iulie 2016. Deşi forma iniţială prevedea înlocuirea frazeologiei de „zile lucrătoare” cu cea de „zile calendaristice”, soluţia adoptată a fost cea de îndepărtare a termenului de ,,lucrătoare”. Apreciem oportună această din urmă formulare, cea dintâi făcând o precizare superfluă, de vreme ce regula în materie este cea guvernată de Codul de procedură civilă, a termenelor calculate pe zile calendaristice.

II.3.2. Obligativitatea recursului graţios

Legea nr. 544/2001 reglementează două proceduri de protejare a intereselor petiţionarului în art. 21 şi 22

Art. 21 (1) Refuzul explicit sau tacit al angajatului desemnat al unei autorităţi sau instituţii publice pentru aplicarea prevederilor prezentei legi constituie abatere şi atrage răspunderea disciplinară a celui vinovat.

  • Impotriva refuzului prevăzut la (1) se poate depune reclamaţie la conducătorul autorităţii sau al instituţiei publice respective în termen de 30 de zile de la luarea la cunoştinţă de către persoana lezată.
  • Dacă după cercetarea administrativă reclamaţia se dovedeşte întemeiată, răspunsul se va transmite persoanei lezate în termen de 15 zile de la depunerea reclamaţiei şi va conţine atât informaţiile de interes public solicitate iniţial, cât şi menţionarea sancţiunilor disciplinare luate împotriva celui

 Art. 22 (1) In cazul în care o persoană se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute în presenta lege, aceasta poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii ori al instituţiei publice. Plîngerea se face în termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevăzut la art.7.

(2) Instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să plătească daune morale şi/sau patrimoniale.

Distinctia dintre cele două articole este aceea că solutionează două vătămări diferite, oferind solutii distincte. Reclamatia este semnalează abuzul unui angajat şi urmăreşte răspunderii acestuia, iar remediul este cel al’sancţionării angajatului şi înlăturare a abuzului acestuia prin furnizarea informaţiilor solicitate. De cealaltă parte, plângerea este îndreptată strict împotriva instituţiei, fără a identifica o culpă a unui funcţionar în nefurnizarea răspunsului la cererea de informaţii publice, ori prin această procedură se pot numai obţine informaţiile solicitate şi, doar eventual, la plata de daune morale şi/sau patrimoniale.

Juxtapunerea celor două mecanisme nu determină o legătură de cauzalitate între acestea, reclamaţia neconstituind procedură prealabilă şi obligatorie pentru introducerea plângerii în contencios administrativ, întrucât, aşa cum am văzut mai sus, finalitatea demersurilor este distinctă.

Suprapunerea termenelor de introducere a reclamaţiei, respectiv a plângerii, confirmă această interpretare. Art. 22 instituie un termen de 30 de zile de formulare a plângerii, termen calculat de la data la care instituţia trebuia să răspundă solicitării. Acelaşi termen de 30 de zile este instituit şi pentru introducerea reclamaţiei administrative, doar că acesta începe să curgă de la data de la care persoana vătămată a luat la cunoştinţă de refuzul nejustificat al angajatului. Cele două termene se suprapun aproximativ, ceea ce ar priva persoana vătămată de beneficiul celor 30 de zile alocat de lege pentru formularea plângerii în instanţă. Prin urmare, exercitarea acţiunii în contencios administrativ nu este condiţionată de efectuarea prealabilă a reclamaţiei.

O altă distincţie între plângere şi reclamaţie constă în sarcina probatorie. Legea reglementează o prezumţie relativă a caracterului public al tuturor informaţiilor şi al faptului că orice informaţiile produsă sau deţinută de o autoritate sau instituţie publică trebuie furnizată. In cadrul plângerii, sarcina probei revine deci instituţiei, care trebuie să demonstreze că informaţiile solicitate de petent se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de lege de restricţionare a accesului la informaţii. De cealaltă parte, în cazul reclamaţiei, petentul este obligat să demonstreze refuzul, tacit sau explicit, al angajatului desemnat de instituţie pentru soluţionarea cererii. Cu toate acestea, sarcina probei mai incumbă petentului şi în cazu[ plângerii, dacă acesta înţelege să solicite daune pentru nefurnizarea informaţiilor, lucru pe care îl vom dezvolta la punctul II.4.

Nu în ultimul rând, în cazul soluţionării nefavorabile a reclamaţiei de către conducătorul instituţiei, petentul poate formula plângere împotriva acestui răspuns, potrivit art. 36 din Normele metodologice

Art. 36 (1) Solicitantul care, după primirea răspunsului la reclamaţia administrativă, se consideră în continuare lezat în drepturile sale prevăzute de lege, poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului, în termen de 30 de zile de la expirarea termenelor prevăzute la art.7 din Legea nr. 544/2001.

In baza articolului de mai sus, care este ultimul care face referire la procedurile de soluţionare ale răspunsurilor negative la cererile de informaţii publice, s-a susţinut că normele metodologice anihilează distincţia dintre cele două mecanisme remediu prevăzute de lege. Am arătat la secţiune anterioară că, în temeiul legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, normele metodologice sunt acte normative de forţă juridică inferioară legii la care se raporteză. Ori, în cazul în care aceste normative metodologice sunt neclare, având vocaţia de a îndepărta un sens juridic şi a priva beneficiarul de un mijloc procedural care ar avea drept consecinţă pierderea dreptului la acţiune, va prevala legea. Spiritul acestei argumentaţii a fost reţinut şi de grupul de lucru al Guvernului pentru modificarea normelor metodologice

Prin raportarea aplicabilităţii Legii nr. 544/2001 art. 22 la termenele prevăzute la art.7 rezultă ipoteza că reclamaţia administrativă nu reprezintă o condiţie sine qua non de introducere a plangerii la instanţă în condiţiile art. 22 din Legea nr. 544/2001.

Cele două posibităţi de contestare, care rămân la îndemâna persoanei interesate sunt prevăzute la art. 32. Textul actual, este interpretabil şi în neconcordanţă cu norma prevăzută la art.22 din legea nr.544/2001.

Ca atare, nu poate fi condiţionată introducerea acţiunii la instanţa de contencios administrativ primirea răspunsului la reclamaţia administrativă” .8

Modificările, adoptate prin HG nr. 478 din 6 iulie 2016 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, aprobate prin Hotărârea Guvernu[ui nr. 123/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 516 din 8 iulie 2016, au abrogat art. 36 al Normelor metodologice la Legea nr. 544/2001.

II.4. Condiţia vătămării

 Secţiunea anterioară a abordat diferenţa de fond între cele două mijloace procedurale de apărare propuse de legea nr. 544/2001. In practică, în temeiul art. 22 alin. (1), instituţiile publice solicită probarea vătămării suferite de petent în demonstrarea admisibilităţii plângerii.

Art. 22 (1) In cazul în care o persoana se considera vătămată în drepturile sale, prevăzute în prezenta lege, aceasta poate face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a carei raza teritorială domiciliază sau în a carei raza teritorială se afla sediul autorităţii ori al instituţiei publice. Plângerea se face în termen de 30 de zile de la data expirării termenului prevăzut la art.7.

8 Tabelul comparativ pentru Proiectul de Hotărâre de Guvern privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

In realitate, calificarea vătămării nu presupune un prejudiciu material sau moral adus persoanei care a formulat cererea de informaţii publice. Formularea din normă presupune vătămarea unui drept al persoanei, în speţă dreptul de ai se oferi acces la informaţiile cu caracter public. Per a contraria, neobţinerea informaţiilor de interes public solicitate echivalează unei vătămări a acestui drept, iar însuşi faptul nefurnizării tuturor informaţiilor solicitate legitimează petentul la depunerea unei plângeri în contencios administrativ.

Cu toate acestea, probarea vătămării este obligatorie într-un caz specific reglementat de lege, respectiv cel reglementat de alin.

(2) al aceluiaşi art. 22

Art. 22 (2) Instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să plătească daune morale şi/sau patrimoniale.

 Condiţionarea probării prejudiciului apare aşadar atunci când se pretinde obţinerea de daune. Sarcina probei revine în această situaţie petentului, care trebuie să ofere instanţei criteriile de apreciere a cuantumului daunelor pe care trebuie să le acorde.

III.       Interpretarea conţinutului legii. Provocări ale accesului la informaţii publice. Practicile instituționale

  • Distincţia dintre noţiunea de informaţii publice şi informaţii care trebuie publicate din oficiu

 Constituţia României stabileşte, cu valoare de principiu, accesul liber la informaţiile de interes public

Art. 31 (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

Acest principiu este reluatîn legea nr. 544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public enumeră tipurile de informaţii care nu sunt supuse regimului de acces liber al cetăţenilor, care stabileşte că regula este aceea că toate informaţiile au caracter public, cu excepţia celor limitativ prevăzute de lege

Art. 1 Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României.

Mai departe, legea procedează la a opera o distincţie între informaţiile publice. La art. 5 sunt individualizate nişte categorii de informaţii care, datorită importanţei lor, trebuie să fie puse la dispoziţia publicului fără ca acesta să efectueze vreo procedură de accesare a lor. In cadrul alin. (4) se statuează modalitatea de publicare a acestor informaţii

Art. 5 (4) Accesul la informaţiile prevăzute la alin. (1) se realizează prin:

a)afişare la sediul autorităţii sau al instituţiei publice ori prin publicare în Monitorul Oficial al României sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii, precum şi în pagina de Internet proprie;

b)consultarea lor la sediul autorităţii sau al instituţiei publice, în spaţii special destinate acestui scop.

O precizare foarte importantă care trebuie făcută este aceea că art. 5 instituie această procedură cu caracter general, prevăzând actele care au legătură cu structura internă a instituţiei. De cealaltă parte, există legi speciale care reglementează specificul activităţii unor instituţii sau compartimente şi care instituie ele însele alte tipuri de informaţii care trebuie să fie publicate din oficiu. Exemple în acest sens sunt legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi Ordinul Ministrului nr. 2701/2010 pentru aprobarea Metodologiei de informare şi consultare a publicului cu privire la elaborarea sau revizuirea planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, care prevăd publicarea etapelor intermediare a elaborării actelor de urbanism şi informaţii minimale despre cele adoptate. HG nr. 1076/2004 şi HG nr. 445/2009 prevăd publicarea din oficiu a actelor de mediu atât în faza de elaborare, cât şi după adoptare. De aceea, este cu atât mai important ca instituţiile publice să arate din oficiu care este competenţa instituţiei lor, care sunt actele normative care o reglementează şi cum acestea instituie obligaţii suplimentare în sarcina lor.

Mai departe, art. 6 al legii nr. 544/2001 instituie dreptul persoanelor de a obţine informaţiile solicitate

  • Orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile şi instituţiile publice, în condiţiile prezentei legi, informaţiile de interes
  • Autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să asigure persoanelor, la cererea acestora, informaţiile de interes public solicitate în scris sau

Mai departe, art. 7 alin. (1) din prescrie comportamentul autorităţilor publice în cazul unei petiţii:

Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia sărăspundăîn scris lasolicitarea informagilor de interes public(…).

Obligaţia instituţiei de a răspunde la o solicitare expresă din partea unei persoane este suplimentară celei de publicare a informaţiilor de interes public din oficiu. O interpretare per a contraria ar presupune ca solicitarea persoanelor interesate să fi

fost inclusă în art. 5, ori o atare reglementare suplimentară ar fi superfluă dacă instituţiile ar putea răspunde doar prin trimiterea la site-ul lor.

Am argumentat la punctele anterioare că, într-un proces întemeiat pe legea nr. 544/2001, sarcina probei urmează a fi a instituţiei sau autorităţii pârâte, respectiv aceea de a demonstra că informaţiile solicitate de petent se înscriu în excepţiile limitativ prevăzute de lege. Acestea sunt reglementate de art.12 din legea nr. 544/2001, după cum urmează:

Art. 12 (1) Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 şi, respectiv, la art. 1r1, următoarele informaţii:

  1. informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;
  2. informaţiile privind deliberări[e autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
  3. informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii;
  4. informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;
  5. informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;
  6. informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricareia dîntre părţile implicate în proces;
  7. informaţiile a caror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a

In temeiul textelor citate, informaţia poate fi calificată în trei categorii, după cum informaţia este publică sau nu, ori publicată din oficiu sau nu. Dacă persoanele interesate ar solicita informaţii care nu sunt de interes public, încadrate pe art.12, instituţia ar trimite un răspuns negativ, ceea ce nu acoperă toate variantele prevăzute de art. 7 alin. (1). Dacă persoanele interesate ar solicita informaţii publice care se publică din oficiu, răspunsul din nou ar fi unul lipsit de conţinut, pentru că ar face doar trimitere la site-ul instituţiei. Cel de-al treilea caz ar fi cel de solicitare a informaţiilor publice care nu se publică din oficiu, în care instituţia era obligată să ofere un răspuns personalizat solicitării. Art. 13 din Normele metodologice confirmă în mod expres distincţia dintre informaţiile publice şi cele care trebuie să fie publicate din oficiu

Solicitarea informaţiilor de interes public, altele decât cele prevăzute să fie comunicate din oficiu, va fi adresată instituţiei sau autorităţii publice, în condiţiile art. 6 din legea nr. 544/2001.

Prin urmare, autorităţile trebuie să dea un răspuns personalizat pentru fiecare petiţie formulată, dacă informaţiile publicate prin una dintre celelalte forme prevăzute de lege, respectiv pe site-ul instituţiei sau la sediul acesteia nu răspund în mod exhaustiv cererii.

Intr-o decizie de speţă 9, instanţa a explicat că transmiterea unui răspuns la o solicitare de informaţii de interes public prin care se indică modalitatea concretă de obţinere a informaţiilor nu încalcă dreptul la cunoaşterea acestor informaţii. Cu toate acestea, argumentul reţinut de instanţă este valid numai atunci când solicitarea de informaţii publice îşi găseşte răspunsul în mod exhaustiv în datele publicate din oficiu de către instituţie. In acest sens, învederăm instanţei prevederile art. 21 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea legii nr. 544/2001, potrivit căruia

In cazul în care informaţia solicitată este deja comunicată din oficiu în una dintre formele precizate la art. 5 din Legea nr. 544/2001, se asigură de îndată, dar nu mai târziu de 5 zile, informarea solicitantului despre acest lucru, precum şi sursa unde informaţia solicitată poate fi gasită.

Practica judiciară confirmă raţionamentul prezentat. Tribunalul Bucureşti a reţinut 10

9 Sentinta nr. 5122/2014 a Tribunalului Bucuresti.

10 Sentinţa nr. 4150/02.06.2015 pronunţată în dosar nr. 2375/3/2015 care are drept obiect obligarea Primăriei Sectorului 3 la furnizarea de informalii de urbanism.

Totuşi, pârâtele nu au indicat în concret nici măcar numărul hotărârilor de Consiliu Local şi nici parametrii urbanistici aprobaţi în concret.

In acest context simpla trimitere pe site a solicitantului nu echivalează cu respectarea dreptului său de acces la informatie.

Chiar ş/ în ipoteza identificării facile pe acest site a numărului şi datei Hotărârii, aceste informaţii relevă doar actul juridic al aprobării, fără a indica, în concret, ce anume s-a aprobat respectiv ce indicatori urbanistici derogatorii de la documentaţiile de urbanism elaborate la nivel superior, au fost aprobate. In absenţa acestor ultime informaţii, conţinute desigur în avizul de urbanism aferent fiecărui PUD, informarea realizată de pârâtă este una pur formală şi lipsită de orice substanţă.

Prin urmare, dacă în cauză s-ar fi cerut numai informaţiile din actele de urbanism despre care legea nr. 50/1991 prevede publicarea din oficiu, de pildă, numai numărul de ieşire certificatelor şi adresa pentru care au fost emise, răspunsul instituţiei care făcea trimitere la pagina de internet ar fi fost îndestulător. Ori, pentru că în speţă au fost cerute informaţii care exced celor publicate din oficiu pe site-ul instituţiei, jurisprundenţa invocată de aceasta din urmă confirmă obligativitatea oferirii un răspuns exhaustiv.

Intr-un alt dosar11, Tribunalul Bucureşti a reţinut necesitatea furnizării parametrilor suplimentari, în vederea atingerii spiritului legii în ceea ce priveşte informarea publicului, acela de participare efectivă a publicului la elaborarea actelor de urbanism

Prin urmare, atingerea finalităţii prevăzute de legiuitor presupune crearea premiselor adecvate, respectiv a publicării, din oficiu, a informaţiilor referitoare la toate etapele elaborării unei documentaţii de urbanism, cu indicarea expresă a stadiului procedurii, dar şi a informaţiilor relevante din perspectivă urbanistică: adresă, beneficiar, obiect, CUT, POT, Hmax solicitat. Doar prin comunicarea acestor din urmă informaţii, într-o formă clar structurată cu privire la stadiul procedurii de elaborare, se poate asigura un acces efectiv la informaţie al persoanelor interesate de acest proces de adoptare a documentaţiilor de urbanism.

Intr-o speţă în contradictoriu cu Primăriei Sectorului 312, Tribunalul Bucureşti a reţinut

Desigur, aşa cum s-a arătat şi anterior, faptul că autoritatea publică nu este obligată să ţină o evidenţă conform solicitărilor reclamantei nu înseamnă că informaţia ca atare solicitată nu poate fi pusă la dispoziţie, în virtutea dreptului la informare, (revenind desigur reclamantei să selecteze aspectele pe care le consideră relevante din documentele puse la dispoziţie).

Chiar şi în întâmpinare, pârâta arată că, din punctul său de vedere, informaţii de interes public pe care trebuie să le comunice sunt doar actele sale de reglementare, însă tribunalul consideră că aceasta are obligaţia de a pune la dispoziţia publicului, chiar dacă nu din oficiu, ci la cerere, şi alte observaţii privind activitatea sa în sensul art. 2 lit.

(b) din legea nr. 544/2001, nu numai actele administrative emise în regim de putere publică.

 III.1.1. Temei de drept legea nr. 544/2001 vs. legea nr. 554/2001

Legea nr. 544/2001 instituie cadrul general al obţinerii de informaţii de interes public, prin definirea acestora şi clasificarea lor în informaţii secretizate, potrivit art. 12, şi informaţii publice. Din categoria informaţiilor publice, legea nr. 544/2001 reglementează care date trebuie să fie publicate din oficiu, prevederile sale urmând să fie completate de legi speciale care determină, în domeniul pe care îl reglementează, care informaţii trebuie să fie aduse din oficiu la cunoştinţa publicului,

11 Sentinta Tribunalului Bucuresti nr. 4149/2015.

12 In sentinţa nr. 4150/02.06.2015 pronunţată în dosar nr. 2375/3/2015 care are drept obiect obligarea la furnizarea informaţiilor de urbanism. 13 In sentinţa civilă nr. 5866/2015 pronunţată în dosarul nr. 5010/3/2015 de furnizare a informaţiilor publice referitoare la acte de mediu de către Agenţia pentru Protecţia Mediului Bucureşti datorită importanţei şi a impactului pe care îl au. Pentru informaţiile publice despre care norma generală sau normele speciale nu prevăd publicarea din oficiu, legea nr. 544/2001 prevede accesarea prin mecanismul petiţiilor.

In realitate, într-un număr foarte mare de cazuri, instituţiile publice şi autorităţile nu au portaluri, iar dacă le au, o mare parte dintre acestea nu publică informaţiile din oficiu sau nu le actualizează, drept pentru care este frecvent ca petenţii să ajungă în instanţă să ceară acces tocmai la informaţiile care trebuie publicate din oficiu. Având în vedere distincţia operată la punctul anterior, s-a ridicat problema dacă solicitarea informaţiilor care trebuie să fie publicate din oficiu îşi are temeiul în legea nr. 544/2001- drept furnizare a informaţiilor sau în legea nr. 554/2001 a contenciosului administrativ, drept obligaţie de a face a unei instituţii publice.

Obligaţia de a face – de a publica pe portalul instituţiei informaţiile din oficiu prevăzute de art. 5 din legea nr. 544/2001 şi de alte norme speciale, poate fi solicitată în temeiul legii nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materie de contencios administrativ.

Pentru cazurile particulare, în care se doreşte doar comunicarea personală către petent a informaţiilor cerute, şi nu o modificare a comportamentului instituţiei în sensul de a fi obligată la îndeplinirea obligaţiilor, vom face aplicarea legii nr. 544/2001. Punctăm faptul că, în vederea obţinerea informaţiilor cerute, legea nr. 544/2001 va reprezenta legea specială faţă de legea nr. 554/2001, oferind un temei de drept persoanelor interesate pentru obţinerea informaţiilor solicitate, fie că acestea sunt doar publice sau trebuia să fie publicate din oficiu.

Acelaşi statut de specia/ia generalibus derogant al legii nr. 544/2001 raportat la legea nr. 554/2004 permite şi derogarea de la procedura recursului graţios, persoana interesată numai să obţină informaţiile solicitate putându-se adresa direct instanţei de contencios, fără a mai parcurge faza prealabilă a reclamaţiei administrative, care are un dublu obiect distinct de cel al plângerii.

III.2. Incadrarea în noţiunile de „studii şi cercetare”

 Este frecvent în practică să se solicite mai multe informaţii decât cele care exced parametrii publicării din oficiu. De aceea, instituţiile publice obişnuiesc să opună art.11 din legea nr. 544/2001 ca temei al refuzului de a selecta şi comunica informaţiile către petent

Art. 11 (1) Persoanele care efectuează studii şi cercetări în folos propriu sau în interes de serviciu au acces la fondul documentaristic al autorităţii sau al instituţiei publice pe baza solicitării personale, în condiţiile legii.(2) Copiile de pe documentele deţinute de autoritatea sau de instituţia publică se realizează în condiţiile art. 9.

Termenii de „studii”, ,,cercetare” şi ,,fond documentaristic” nu sunt definiţi de lege, însă sensul vizat de legiuitor poate fi asimilat celui cuprins în Anexa la Legea nr. 324 din 8 iulie 2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică

  1. Cercetarea fundamentală activitatea desfăşurată, în principal, pentru a dobândi cunoştinţe noi cu privire la fenomene şi procese, precum şi în vederea formulării şi verificării de ipoteze, modele conceptuale şi
  2. Cercetarea aplicativă activitatea destinată, în principal, utilizării cunoştinţelor ştiinţifice pentru perfecţionarea sau realizarea de noi produse, tehnologii şi

Prin urmare, cercetare poate fi fie una teoretică, fie una cu scop practic, care scop nu poate fi încadrat în definiţia formulării şi verificării de ipoteze, modele conceptuale şi teorii. Cu toate acestea, arătăm că legea permite numai unei categorii speciale să se folosească de art.11. Extrapolarea acestor condiţii la alte persoane ar însemna o adăugire nepermisă la lege.

Anterior am încadrat informaţiile în trei categorii: informaţii secretizate a căror clasificare este însoţită de refuzul furnizării, publicarea informaţiilor din oficiu potrivit legii nr. 544/2001 sau normelor speciale, respectiv accesarea informaţiilor care nu sunt publicate din oficiu, pe calea cererilor de informaţii publice. Legea face distincţie şi cu privire la petenţii care pot accesa

informaţiile, respectiv publicul general (art. 1), pentru care se aplică procedura ordinară, şi accesarea informaţiilor de interes pentru două clase de profesionişti, respectiv cercetătorii (art.11) şi jurnaliştii (art.15 şi urm.)

Art. 11. (1) Persoanele care efectuează studii şi cercetări în folos propriu sau în interes de serviciu au acces la fondul documentaristic al autorităţii sau al instituţiei publice pe baza solicitarii personale, în conditiile legii.

Art. 15. (1) Accesul mijloace/or de informare în masă la informaţiile de interes public este garantat.

Art. 18. (1) Autorităţile publice au obligaţia să acorde fără discriminare acreditare Ziarişti/or şi reprezentanţilor mijloace/or de informare în masă.

 Astfel, este necesară o calitate specifică a persoanelor care vor să prelucreze informaţiile de interes public: fie cea de cercetare în scop propriu (lucrări ştiinţifice necontractate sau pentru definitivarea studiilor) sau în interes de serviciu, fie cea jurnalistică, pentru care este necesară o acreditare. Ambele cazuri solicită o justificare pentru accesarea fondului documentaristic al instituţiei. Ori, dacă art. 11 este opus unei persoane fără o asemenea calificare, s-ar restricţiona în mod nejustificat accesul la informaţii. In speţă, informaţiile ar fi secretizate în mod arbitrar, doar datorită faptului că instituţia refuză să furnizeze un volum mai amplu de informaţii, ori este prohibită restricţionarea accesului la informaţii pe alte criterii decât cele prevăzute expres de lege. Intr-adevăr, este necesară asigurarea unui echilibru între dreptul la informaţii şi asigurarea funcţionalităţii instituţiilor publice, drept pentru care instanţa are a aprecia dacă dreptul petentului este exercitat în mod abuziv şi dacă este necesar să îl cenzureze, în caz contrar urmând să protejeze dreptul constituţional la informaţie.

IIl.3. Publicarea în format deschis

  • Formă brută, statistici, prelucrare

Continuând abordarea problemei de mai sus, un alt motiv al refuzului de furnizare a informaţiilor este acela că solicitările sistematice solicită prelucrarea de către instituţie a informaţiilor. In acest sens, se invocă şi citează art.10 alin. (2) din OG nr. 27/2002 privind activitatea de soluţionare a petiţiilor, dispunându-se clasarea petiţiilor cu un conţinut identic

Art. 11 (1) In cazul în care un petiţionar adresează aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice mai multe petiţii, sesizând aceeaşi problemă, acestea se vor conexa, petentul urmând să primească un singur raspuns care trebuie să faca referire la toate petiţiile primite.

(2) Dacă după trimiterea răspunsului se primeşte o nouă petiţie de la acelaşi petiţionar ori de la o autoritate sau instituţie publică greşit sesizată, cu acelaşi conţinut, aceasta se clasează, la numărul iniţial facându-se menţiune

despre faptul că s-a răspuns.

Inainte de toate, trebuie făcută o precizare. Acest articol poate fi folosit în mod abuziv în cazul informaţiilor care se publică periodic. Astfel, dacă o persoană solicită în fiecare lună furnizarea informaţiilor despre actele emise de instituţie rn mod curent se întâmplă ca aceasta să refuze accesul la date, clasând petiţia. Practica este frecventă în cazul cererilor care privesc informaţii adiţionale celor care se publică din oficiu. Astfel, instituţia clasează petiţia motivând că există date (deşi nu toate cele solicitate) publicate din oficiu, şi omit în mod abuziv să se pronunţe cu privire la celelalte informaţii care nu sunt publicate din oficiu.

Astfel s-a pronunţat şi Tribunalul Bucureşti14, apreciind că, deşi informaţiile care se publică din oficiu au fost publicate de instituţie, aceasta trebuie să furnizeze date suplimentare la cerere

Chiar şi în întâmpinare, pârâta arată că, din punctul său de vedere, informaţii de interes public pe care trebuie să le comunice sunt doar actele sale de reglementare, însă tribunalul consideră că aceasta are obligaţia de a pune la dispoziţia publicului, chiar dacă nu din oficiu, ci la cerere, şi alte observaţii privind activitatea sa în sensul art. 2 lit.

(b) din legea nr. 544/2001, nu numai actele administrative emise în regim de putere publică.

14 Sentinţa civilă nr. 5866/2015 pronunţată în dosarul nr. 5010/3/2015 de furnizare a informaţiilor publice referitoare la acte de mediu de către APM Bucureşti

Revenind la soluţionarea cererilor, vedem că legea prevede doar două alternative pentru soluţionarea cererilor de informaţii publice, respectiv furnizarea informaţiilor în termen de 10 zile sau de 30 de zile, dacă procesarea răspunsului presupune un volum mai mare de lucru – în cazul informaţiilor de interes public sau refuzul motivat de a răspunde, oferit în termenul de 5 zile de la data înregistrării cererii-în cazul informaţiilor clasificate.

In acest sens, se va argumenta că informaţiile solicitate nu sunt clasificate şi că se încadrează în categoria informaţiilor publice care pot fi accesate prin intermediul petiţiei. Totodată, se va arăta că petiţiile nu sunt identice, diferind perioada în care au fost emise actele respective, deci diferind însuşi conţinutul informaţiei solicitate.

Apreciem că utilitatea intenţionată de legiuitor pentru clasare este aceea ca, în cazul în care petiţiile ulterioare au acelaşi obiect – deci solicită aceeaşi prestaţie din partea autorităţii, să nu se declanşeze acelaşi efort din partea instituţiei. Cu toate acestea, aşa cum am arătat mai sus, solicitarea de informaţii care se emit periodic, chiar dacă vizează acelaşi tip de act, nu intră sub incidenţa acestui text.

III.3.2.        Contravaloarea fotocopierii

Un argument invocat de instituţii în susţinerea apărării invocate mai sus este acela că, în cazul solicitării unor informaţii mai cuprinzătoare, nu s-au avansat sume în vederea fotocopierii materialelor. Se susţine şi faptul că legea nu prevede posibilitatea solicitării de către petenţi de informaţii prelucrate, ci numai a documentelor care conţin informaţiile solicitate, altfel, munca de sintetizare ar fi excesivă.

Ştim că legea nr. 544/2001, la art. 3, reglementează accesul persoanelor la informaţii de interes public, indiferent în forma în care sunt acestea

Art. 3 Asigurarea de către autorităţile şi instituţiile publice a accesului la informaţiile de interes public se face din oficiu sau la cerere, prin intermediul compartimentului pentru relaţii publice sau al persoanei desemnate în acest scop.

Ori legea nu prevede comunicarea de documente, ci de informaţii. In consecinţă, instituţia va fi obligată să identifice documentatia aferentă si să selecteze informatia solicitată, cu atât mai mult cu cât, ca detinător sau emitent al acesteia, îi este mai uşor să opereze cu ‘aceasta şi să identifice’ datele cerute. Mai departe, art. 9 alin. (1) menţionează efectuarea de copii de pe documente

Art. 9 (1) In cazul în care solicitarea de informaţii implică realizarea de copii de pe documentele deţinute de autoritatea sau instituţia publică, costul serviciilor de copiere este suportat de solicitant, în condiţiile legii.

 Articolul invocat prevede o ipoteză în care fie informaţiile sunt într-atât de extinse încât copierea documentului conţinător ar fi mai eficientă decât selectarea şi comunicarea lor, fie însuşi documentul este solicitat de petent. Ori acest scenariu este introdus prin locuţiunea adverbială cauzală ,,în cazul în care”, astfel că situaţia în care este necesară fotocopierea nu este regula, ci mai degrabă excepţia.

Un risc foarte mare pe care îl subliniem şi care s-a discutat în cadrul grupurilor de lucru pentru modificarea normelor metodologice este acela că instituţia, pentru a descuraja accesul la documentele care conţin informaţiile solicitate, vor practica un preţ de fotocopiere exorbitant sau vor pretinde că este necesară fotocopierea unui volum foarte mare de file, când, în fapt, informaţia este cuprinsă doar în câteva dintre acestea. Sunt faimoase speţele de la Consiliul local Bacău care solicita 1 leu/filă sau al altor primării care pretindeau sume de câteva mii de lei pentru a furniza planul urbanistic general al localităţii, plan care are caracter public şi, mai presus de atât, normativ.

Mai departe, s-a susţinut în instanţă tocmai excesivitatea fotocopierii integrale a actelor când însăşi instituţia a susţinut că documentaţia este compusă din număr mare de pagini, când informaţia solicitată este foarte punctuală şi poate fi centralizată în câteva rânduri. Ori volumul de muncă pentru selectarea informaţiilor cerute este mult mai mic decât cel implicat de anonimizarea documentelor în vederea fotocopierii, în vederea secretizării datelor cu caracter personal.

In ultimul rând, considerăm că nu era necesară manifestarea consimţământului în sensul asumării costurilor fotocopiilor, chiar dacă solicitarea ar fi implicat acest lucru, întrucât această obligaţie este una implicită, conform prevederilor art. 9 din legea nr. 544/2001.

Modificarea legislativă a normelor metodologice a venit în întâmpinarea problemelor referitoare la costuri şi la accesul la informaţii. In acest sens, s-a prevăzut modificarea art. 8 din legea nr. 544/2001 încât să instituie obligaţia ca instituţiile publice să instituie biblioteci virtuale cu actele pe care le elaborează şi răspunsurile pe care le oferă. Se doreşte a se evita repetarea efortului de a furniza individual unui petent ulterior un răspuns care a fost deja emis. Cităm din fundamentarea modificării acestui articol

Necesitatea de a crea mecanisme prin care toate persoanele interesate, nu numai cei din localitatea unde este situată respectiva autoritate/instituţiesă poată beneficia de informaţiile publice respective.

Modificarea este necesară întrucât realitatea socio-economică a suferit transformări de la momentul adoptării normelor metodologice şi până în prezent.

S-a adăugat astfel şi un articol ulterior referitor la această biblioteca virtuală

Art. 8 {11) Instituţiile şi autorităţile publice pot organiza o bibliotecă virtuală, ce cuprinde o colecţie de informaţii de interes public şi răspunsuri la so/citările transmise instituţiilor sau autorităţii/or publice, actualizate şi completate periodic cu informaţiile de interes public furnizate solicitanţilor.

Totodată, în virtutea Parteneriatului pentru o Guvernare Deschisă, s-a impus publicarea informaţiilor în format deschis, care să permită modificarea lor de către utilizatori. Această obligaţie a fost introdusă prin completarea art. 10 din legea nr. 544/2001

Art. 10 (1) Informaţiile de interes public care se comunica din oficiu, conform legii, vor fi prezentate într-o formă accesibilă, standardizată şi concisă. Informatiile vor fi afisate, de regulăîn format editabil.

S-au pus, totodată, la dispoziţia instituţiei, modele standardizate de afişare a informaţiilor, pentru ca previzibilitatea organizării informaţiilor publicate să le facă pe acestea într-adevăr accesibile.

III.4. Protecţia datelor cu caracter personal – de lege ferenda

Pentru a motiva refuzul de furnizare a informaţiilor cerute, se invocă protecţia datelor cu caracter personal, prevederi care sunt definite de legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. J urisprudenţa 15 reţine că modalitatea de comunicare a informaţiilor solicitate permite anonimizarea informaţiilor restricţionate de lege, oferind totodată posibilitatea furnizării parametrilor urbanistici necesari în vederea implicării publicului

Argumentul pârâţilor, referitor la încălcarea dispoziţiilor legii 677/2001, nu poate fi primic întrucât prin cererea formulată nu se solicită date cu caracter personal, definite de legea 677/2001 ca fiind orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, economice, culturale sau sociale;

De altfel, şi art. 12, alin. 1 lit. d) din Legea nr. 544/2001 exceptează de la liberul acces al cetăţenilor informaţiile cu privire la datele personale, iar dacă înscrisurile solicitate a fi comunicate conţineau astfel de date şi nu era posibilă disocierea lor, pârâtii aveau posibilitatea de aasigura anonimizarea lor spre a nu putea fi cunoscute.

1J Sentinţa civilă nr. 4139/2015 a Tribunalului Bucureşti.

Şi art. 2 lit. c) din legea nr. 544/2001 oferă o definiţie a datelor cu carâcter personal:

Art. 2 c)prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă.

In speţa abordată mai sus, referitoare la informaţii despre actele emise de o instituţie publică, obiectul de interes al petentului nu sunt datele cu caracter personal despre o persoană, ci efectele pe care le produc acestea. Interpretând sistemic aceste norme, furnizarea informaţiei cu privire la numele beneficiarului nu încalcă dreptul la protecţia datelor, întrucât utilitatea furnizării numai a numelor permite identificarea mai precisă a actelor emise. Astfel, în cazul în care s-ar identifica o eventuală necesitate de a ataca aceste acte, numele beneficiarilor s-ar arăta utile în sensul chemării în judecată, fără să prejudicieze totuşi dreptul la protecţia datelor cu caracter personal.

Practica judiciară a aprobat faptul că solicitarea unor informaţii sumare despre beneficiarii unor acte nu violează normele cu privire la protejarea datelor cu carâcter personal.

Tribunalul Bucureşti a reţinut 16 că modalitatea de comunicare a informaţiilor solicitate permite anonimizarea informaţiilor sensibile, oferind totodată posibilitatea furnizării parametrilor urbanistici necesari în vederea implicării publicului

Argumentul pârâţilor, referitor la încălcarea dispoziţiilor legii 677/2001, nu poate fi primit întrucât prin cererea formulată nu se solicită date cu caracter personal, definite de legea 677/2001 ca fiind orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, economice, culturale sau sociale;

O altă apărare care este menită să oprească accesul la actele emise de instituţie este acela că actele care conţin informaţiile vizate sunt acte administrative cu caracter individual. Caracterul public nu este condiţionat de caracterul normativ al unui act. Caracterul individual al unui act administrativ este opus celui normativ, clasificare care este relevantă pentru modalitatea în care aceste acte produc efecte: de la data comunicării, respectiv publicării actului. Prin urmare, un act administrativ cu caracter individual poate avea mai departe caracter public, respectiv secretizat. Am arătat anterior că datele solicitate nu sunt secretizate în mod expres, prin urmare sunt publice.

lb Idem.

  1. Concluzii

Parteneriatul pentru o Guvernare Deschisă nu juxtapune întâmplător conceptele de transparenţă şi anticorupţie. Lipsa de acces la informaţii permite acoperirea abuzurilor în exercitarea funcţiei şi în cheltuirea iresponsabilă a banilor publici.

Facilitarea accesului la informaţii prin restricţionarea acestuia numai în caz excepţional şi publicarea din oficiu a informaţiilor importante contribuie la reducerea factorilor de risc din mai multe puncte de vedere.

Accesul la informaţii instituie o dublă verificare de legalitate. Prima este cea existentă şi reglementată, instituţională, a auditului, organelor superioare sau verificarea încrucişată de altă instituţie, de exemplu verificarea actelor primarului de către prefect. O a doua verificare, care este posibilă şi în prezent dar mai puţin utilizată şi care trebuie să fie încurajată, este cea exercitată de cetăţeni – a posteriori publicării informaţiilor. Este importantă promovarea, în acelaşi timp, a cetăţeniei participative, pentru ca publicul larg să fie educat în verificarea de legalitate a actelor care îi afectează interesele. Această proactivitate trebuie să fie însoţită şi de o simplificare corespondentă a procedurilor şi formei actelor, astfel încât să fie accesibilă şi inteligibilă oricărei persoane. Prin mărirea numărului de „agenţi de integritate” şi de control s-ar descuraja comiterea actelor de corupţie datorită dificultăţii de a le secretiza.

Un alt progres spre care deja s-a făcut un pas prin instituirea noţiunii de bibliotecă virtuală este cel al degrevarea instituţiilor de soluţionarea unor cereri de informaţii individuale prin publicarea tuturor petiţiilor rezolvate. In acest mod, s-ar evita multiplicarea efortului de formulare a unor răspunsuri pentru petiţii cu un conţinut frecvent. Cetăţenii, înainte de a formula o cerere, vor consulta baza de date unde, în funcţie de cuvinte cheie, şi-ar putea afla răspunsul la petiţie fără să treacă prin procedura prevăzută de lege.

Cu toate acestea, trebuie să precizăm că este necesară abordarea sistematică a impedimentelor curente. Identificăm două probleme principale. Este necesară informatizarea instituţiilor publice astfel încât activitatea de accesare, căutare şi selectare a informaţiilor să fie redusă la minim. In prezent procedura internă presupune realizarea de adrese între compartimente până la identificarea aceluia care deţine informaţia solicitată. Aşa cum am arătat şi în lucrare, compartimentul de comunicare depinde de bunăvoinţa şi disponibilitatea celorlalte departamente pentru a accesa informaţia, ceea ce pe de o parte în unele situaţii blochează total accesul la date, iar pe de altă parte întârzie soluţionarea cererii. Accesarea informaţiilor într-un server comun, într-un format deschis, scuteşte funcţionarul departamentului de comunicare de a secretiza manual sau de a transcrie chiar informaţiile pe care trebuie să le furnizeze.

O a doua problemă fundamentală este compatibilizarea sistemelor. Până în prezent s-au folosit sisteme dezvoltate în urma achiziţionării individuale de către instituţii a serviciilor informatice. Aceste achiziţii nu s-au desfăşurat după un plan naţional astfel încât să existe o congruenţă între instituţii, ba mai mult, chiar la nivelul aceleiaşi instituţii, fiecare dezvoltator şi-a implementat propriu sistem care se dovedeşte a fi greu compatibil cu actualizări ulterioare. Pentru actualizarea şi degrevarea sistemelor este necesară refacerea aproape în întregime a celor existente, lucru care poate fi făcut prin investiţii de la bugetul de stat şi cel european. Cu toate acestea, am constatat în practică faptul că în continuare aceste investiţii sunt făcute parţial, menite să acopere hibele sistemului vechi mai degrabă decât să le soluţioneze, să îl simplifice şi să îl compatibilizeze cu actualizări ulterioare. Este binevenită, de aceea, participarea specialiştilor din zona societăţii civile care să contribuie cu expertiză dacă nu în crearea de astfel de sisteme, cel puţin în verificarea achiziţiilor astfel încât să corespundă unei dezvoltări durabile a guvernării deschise.

Bibliografie

  • Jurisprudenţă
  1. Sentinţa civilă nr. 5122/2014 a Tribunalului Bucureşti
  2. Sentinţa civilă nr. 4150/02.06.2015 a Tribunalului Bucureşti
  3. Sentinţa civilă nr. 4149/2015 a Tribunalului Bucureşti
  4. Sentinţa civilă nr. 4150/02.06.2015 a Tribunalului Bucureşti
  5. Sentinţa civilă nr. 5866/2015 a Tribunalului Bucureşti
  6. Sentinţa civilă nr. 5866/2015 a Tribunalului Bucureşti
  7. Sentinţa civilă nr. 4139/2015 a Tribunalului Bucureşti
  • Legislaţie
  1. Legea 544/2001 privind accesul la informaţii de interes public
  2. Normele metodologice de aplicare a Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.123/2002
  3. HG 478 din 6 iulie 2016 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial nr. 516 din 8 iulie 2016
  4. Tabelul comparativ pentru Proiectul de Hotărâre de Guvern privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului 123/2002 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public
  5. Legea 554/2001 a contenciosului administrativ
  6. Hotărârea de Guvern nr. 1076 din 8 iulie 2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe
  7. Hotărârea de Guvern 445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului
  8. Ordonanţa de Guvern 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activităţii de soluţionarea a petiţiilor
  9. Legea 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să comentați
Introduceți numele dumneavoastră aici