Acţiunile îndreptate împotriva U.E. şi a instituţiilor acesteia – consilier juridic Irina Ioana PĂUN

0
50

Capitolul I – Prezentarea generală a acţiunilor în faţa C.J.U.E.

Secţiunea I. – Consideraţii generale despre C.J.U.E.

Curtea de Justitie a Uniunii Europene (C.J.U.E.), organizata in Curtea de Justitie propriu-zisa, Tribunal şi Tribunalele specializate, funcţioneză pe baza principiului caracterului facultativ al jurisdicţiei în dreptul internaţional, ce se reflectă în principiul atribuirii de competenţe în dreptul Uniunii Europene. In acest sens, Curtea judecă numai acţiunile care îi sunt atribuite prin tratat, declinarea competenţei neputând fi interpretată ca o denegare de dreptate.[1]

Prin intermediul jurisprudenţei sale[2], C.J.U.E. a consacrat obligaţia administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi de a proteja drepturile conferite de aceasta cetăţenilor, fără a aplica însă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii. [3]

Recunoasterea principiul răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului Uniunii, constituie un element care consolidează în mod decisiv protecţia drepturilor conferite particularilor de normele Uniunii şi, un factor care este de natură să contribuie la aplicarea diligentă a acestor norme de către statele membre.[4]  Consecinta implicita a acestui principiu este obligatia de despagubire a statelor membre in cazul incălcării dreptului Uniunii.

Sesizarea Curtii se poate face si in legatura cu orice neîndeplinire, de către un stat membru, a obligațiilor ce decurg din dreptul Uniunii, iar în situaţia neexecutării unei hotărâri de constatare a unei astfel de neîndepliniri, aceasta îi poate impune plata unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu.

Curtea lucrează în colaborare cu instanţele naţionale, instanţe de drept comun în domeniul dreptului Uniunii. Orice instanţă naţională sesizată cu un litigiu referitor la dreptul Uniunii poate şi ,in anumite cazuri, trebuie să adreseze Curţii de Justiţie întrebări preliminare. In virtutea rolului sau, Curtea se pronunţă asupra interpretării unei norme de drept al Uniunii sau verifică legalitatea acesteia.

Scopul juridic al C.J.U.E. este protejarea drepturile conferite cetatenilor de legislaţia Uniunii în diverse domenii ale vieţii lor cotidiene.

Structura organizatorica a Curtii de Justiţie este formată din 15 judecători şi 9 avocaţi generali, toţi fiind numiţi de Consiliu, prin acordul comun al statelor membre, cărora li se adaugă un grefier asistat de adjuncţi.

Funcţia de judecător are acelasi rol ca în toate legislaţiile naţionale şi jurisdicţiile internaţionale, funcţia de avocat general  nu are echivalent în jurisdictiile nationale, iar sub aspect internaţional se apropie doar cu cea întâlnită în cadrul Curţii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg(CEDO).

Membrii Curţii sunt incompatibili cu exerciţiul oricărei funcţii politice sau administrative, precum şi orice activitate cu titlu profesional, remunerată sau nu, care ar afecta independenţa, cu excepţia celei de cadru universitar funcţiile de judecător şi avocat general.

Secţiunea a II-a.- Istoricul şi necesitatea reglementării acţiunilor

Uniunea Europeana încă de la început a presupus o ordine juridică autonomă, în cadrul căreia s-a încredintat organelor de jurisdicţie ale statelor membre aplicarea dreptului comunitar. Pentru a asigura caracterul unitar al îndeplinirii acestei misiuni, autorii Tratatelor au creat mecanisme speciale, reglementând diferite acţiuni cum ar fi: acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare reglementată de art.234 TCE, acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de art.258 Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), acţiunea în anulare reglementată de art. 263 TFUE etc.

Secţiunea a III-a. –  Sediul materiei

Sediul materiei privind acţiunile în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este dat de următoarele articole din cadrul TFUE şi anume:

  • Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – art.258 – 259 TFUE;
  • Acţiunea în constatarea neexecutării unei hotărâri a C.J.U.E. – art. 260 alin.(2) TFUE;
  • Acţiunea în anulare – art. 263 TFUE;
  • Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona – art. 265 TFUE;
  • Cererea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare – art. 267 TFUE;
  • Acţiunea în repararea daunelor – art. 268 TFUE.

 Capitolul I – Acţiunile îndreptate împotriva U.E. şi a instituţiilor acesteia

Secţiunea I. – Acţiunea în anulare

Acţiunea în anulare face parte dintre căile de atac care pot fi exercitate în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Prin prisma acestei acţiuni, instituţiile Uniunii sau persoane fizice sau juridice pot contesta acte juridice comunitare şi obţine o anulare a acestora.

Principala condiţie în cazul tuturor actelor este ca acestea să producă efecte juridice faţă de terţi.

Acţiunea în anulare este o procedură jurisdicţională exercitată în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Acest tip de acţiune îi permite Curţii să controleze legalitatea actelor adoptate de către instituţiile, organele sau organismele europene.

Exercitarea actiunii în anulare, de către instituţiile europene sau de către persoanele juridice, se poate face numai în anumite condiţii. De exemplu, dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau, în anumite condiţii Parlamentul consideră că un anumit act legislativ european este ilegal, Curţii de Justiţie i se poate solicita anularea actului respectiv.

Legitimare procesuală pasivă au instituţiile comunitare expres prevăzute în tratate: Parlamentul[5], Consiliul şi Comisia Europeană, B.C.E. pe când legitimare procesual activă pot avea: persoanele fizice şi juridice, statele membre, precum şi orice instituţie a Uniunii Europene, cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiindcă în afară de cazul în care un funcţionar al acestei instituţii se plânge contra unui act vătămător, este greu de imaginat un litigiu în care Curtea este şi parte, şi judecător[6].

Pentru a putea solicita anularea actului, reclamatul trebuie sa menţioneze existenţa uneia sau mai multor cauze de nelegalitate, cum ar fi de exemplu: lipsa competenţei, încalcarea unei cerinţe procedurale esenţiale, încălcarea Tratatului, încălcarea unei reguli de drept cu privire la aplicarea Tratatului, abuzul de putere.

Si în cadrul actiunii in anulare întalnim reclamanţii privilegiaţi, si anume: statele membre, despre Comisie, despre Parlamentul European şi despre Consiliu. Aceşti reclamanţi sunt denumiţi privilegiaţi, întrucât pot să formuleze o acţiune în anulare în faţa C.J.U.E. fără a fi nevoiţi să demonstreze un interes de a acţiona.

Categoria reclamanţilor neprivilegiaţi este data de persoanele fizice. Spre deosebire de reclamanţii privilegiaţi, persoanele fizice trebuie mereu să demonstreze un interes de a acţiona, pentru a putea solicita anularea unui act european. Astfel, actul contestat trebuie să fie destinat reclamantului sau să îl vizeze în mod direct şi individual. În plus, unii reclamanţi pot formula acţiuni specifice. Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană şi Comitetul Regiunilor sunt în măsură să intenteze acţiuni în anulare împotriva actelor europene care ar aduce atingere prerogativelor lor.

Termenul de fomulare a actiunii in anulare este de două luni de la publicarea actului comunitar de valoare generală, sau de la notificare, in cazul actului individual. Momentul de la care începe sa curga termenul de recurs este de la data depunerii la grefă, si nu de la data remiterii la poştă.

Procedura administrativa prealabila este obligatorie, şi numai în cazul în care aceasta nu se finalizează cu exprimarea unei poziţii de către instituţia comunitară – caz în care este deschisă calea unei acţiuni în anulare – reclamantul are la dispoziţie un termen de 2 luni în care să sesizeze Curtea de Justiţie. Termenul de doua luni începe să curgă de la expirarea unui alt termen de 2 luni, în care instituţia comunitară trebuia să răspundă la recursul administrativ prealabil.

Dacă acţiunea este întemeiată, C.J.U.E. poate anula actul în întregime sau numai anumite dispoziţii, care nu vor mai produce efecte juridice. În plus, organul sau organismul care a adoptat iniţial actul anulat este obligat să acopere lacunele juridice, în conformitate cu hotărârea pronunţată de C.J.U.E..

În faţa Curţii de Justiţie, în cadrul acţiunii în anulare, cauzele urmează o fază scrisă si anume depunerea memoriilor scrise şi o fază orală si anume audierea pledoariilor.

In cazul admiterii acţiunii, Hotărârea Curţii are ca finalitate declararea nulităţii deciziei atacate, cu efecte pentru trecut şi pentru viitor[7]. Exceptie fac efectele actelor normative deja  produse, faţă de care nulitatea se acoperă. Curtea trebuie însă să precizeze de fiecare dată când efectele unui regulament se definitivează, care sunt aceste efecte. Anularea actului poate fi şi parţială, însă în nici un caz Curtea nu poate recurge la injoncţiuni[8] la adresa instituţiei comunitare emitente, la modificarea sau înlocuirea directă a actului acesteia. Problema va reveni spre rezolvare legală tot instituţiei comunitare al cărei act ilegal a fost anulat. Instituţiei emitente ii revine obligatia emiterii unui alt act, care să-l înlocuiască pe cel anulat, precum emiterea unor acte ulterioare conexe.

În cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau că nu se bazează pe dispoziţiile din Tratate, Curtea îl poate declara nul şi neavenit. Hotărârea Curţii produce efecte erga omnes şi retroactive, adică actul este considerat inexistent. [9]

Secţiunea a II-a.-Acţiunea privind omisiunea de a actiona sau acţiunea in carenta

Având în vedere faptul că dreptul Uniunii Europene poate fi lezat nu numai printr-o acţiune, dar şi printr-o inacţiune, posibilitatea contestării judiciare a acestei inacţiuni este absolut necesară.

Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este în strânsă corelaţie cu acţiunea în anulare. Dacă acţiunea în anulare priveşte situaţia în care un act a fost emis cu încălcarea tratatelor, aţiunea în carenţă priveşte cazul în care tocmai prin încălcarea tratatelor o institiţie a Uniunii se abţine să hotărască. Acest tip de acţiune este îndreptat împotriva inacţiunii unei instituţii, organ sau organism al Uniunii Europene, Parlamentul European, Consiliul, Comisia sau B.C.E.. În cazul în care inacţiunea este ilegală din perspectiva dreptului european, Curtea constată abţinerea de a acţiona şi instituţia, organul sau organismul în cauză trebuie să adopte măsurile adecvate.

Acţiunea relativă la abţinerea sau omisiunea instituţiilor comunitare de a acţiona[10], are ca scop constatarea pe cale jurisdicţională a inerţiei instituţiilor comunitare, relativ la o anumită problemă adusă în atenţia lor.

Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au obligaţia de a adopta anumite decizii în anumite situaţii. Dacă nu îşi îndeplinesc această obligaţie, celelalte instituţii ale UE şi, în anumite împrejurări, persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o plângere Curţii pentru ca această abţinere de a acţiona să fie consemnată oficial.

Aceasta abţinere de a acţiona se caracterizează prin lipsa sau omisiunea de a acţiona din partea entităţii în cauză, în situaţii în care dreptul european impune obligaţia de a acţiona. Din această cauză, lipsa/omisiunea are un caracter ilegal. Cum ar fi de exemplu, acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona  introdusă împotriva unei instituţii care se presupune că nu a adoptat un act sau întreprins o măsură prevăzută de dreptul european.

Statele membre şi instituţiile UE sunt considerate ca fiind „ reclamanţi privilegiaţi”, deoarece acestea nu trebuie să demonstreze că au un interes în a acţiona pentru a putea introduce o acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona.

In a două categoria reclamantilor neprivilegiati se încadrează persoanele fizice. Spre deosebire de reclamanţii privilegiaţi, aceştia trebuie să aibă un interes pentru a putea sesiza Curtea de Justiţie. Articolul 265 din TFUE precizează astfel că persoanele fizice pot introduce o acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona împotriva unei instituţii care se presupune că a omis să le adreseze un act. În practică, Curtea de Justiţie acceptă, de asemenea, acţiunile în constatarea abţinerii de a acţiona legate de actele ai căror destinatari oficiali nu sunt persoanele fizice, dar care îi privesc în mod direct şi individual.

Din punct de vedere al fondului, în afara condiţiilor de admisibilitate, trebuie de asemenea să existe o obligaţie de a emite un act, astfel să determine o încălcare a tratatelor.

Înainte de a putea introduce o acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona, reclamantul trebuie mai întâi să invite instituţia, organul sau organismul Uniunii să acţioneze. Dacă entitatea în cauză nu a adoptat o poziţie după două luni, reclamantul dispune de un termen de alte două luni pentru a introduce în faţa Curţii de Justiţie o acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona. Publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a unei comunicări privind acţiunea, care indică motivele și concluziile reclamantului este asigurata de catre grefier. În acelaşi timp, cererea introductivă este comunicată părţii adverse, care are la dispoziţie o lună pentru a depune un memoriu în apărare. Reclamantul poate depune o replică, pârâtul o duplică, termenul fiind, de fiecare dată, de o lună, preşedintele putand acorda o prelungire a acestor termene.

În cazul în care Curtea de Justiţie admite acţiunea, aceasta se limitează la a constata abţinerea de a acţiona. Curtea de Justiţie nu poate să se substituie instituţiei pentru a remedia omisiunea ci numai instituţiei în cauză îi revine sarcina de a acţiona într-un termen rezonabil. Hotărârea emisa în cadrul acestei acţiuni are caracter declarativ.

Secţiunea a III-a –  Controlul incidental al legalităţii actelor prin excepţia de ilegalitate

Excepţia de ilegalitate este un mijloc procedural prin care oricare dintre părţi poate, în cursul unei proceduri în faţa Curţii, să invoce ilegalitatea unui ,,act cu caracter general”, pentru motivele prevazute la art. 263.

Excepţia este reglementată de art. 277 TFUE. Prin Tratatul de la Lisabona, formularea din acest articol a fost modificată pentru a include in sfera sa de aplicare orice ,,act cu caracter general adoptat de o instituţie, organ, oficiu sau o agenţie a Uniunii.’’

Această excepţie este utilă datorită limitării, în timp, a posibilităţii introducerii acţiunii în anulare, precum şi datorită faptului că actele normative nu pot fi contestate decât de statele membre sau de instituţiile comunitare. Anterior Tratatului de la Lisabona, situatia tipica in care se putea invoca exceptia de ilegalitate era situatia in care un particular nu putea ataca in actiune in anulare un regulament, lipsind interesul direct si individual, insa, ulterior, ataca in anulare o decizie pentru punerea in aplicare a acelui regulament, care era de interes individual si direct[11], si ,in mod indirect invoca si ilegalitatea regulamentului.[12]

Excepţia de ilegalitate este o procedură accesorie cererii principale de anulare a deciziei individuale, şi nu poate fi ridicată de particulari împotriva unui act care putea fi contestat pe calea unei acţiuni în anulare, dar a expirat termenul legal. Fiind creată în principiu în favoarea persoanelor care nu au o acţiune directă în contra actelor normative, excepţia de ilegalitate poate fi utilizată de orice parte a unui litigiu comunitar; putand fi invocată, prin urmare, şi de un stat membru, care are la dispoziţie şi acţiunea în anulare.

Secţiunea a IV-a – Acţiunea în despăgubire

Acţiunea în răspundere compensează, în parte, neajunsurile reglementării, fără însă a se putea obţine anularea actului contestat, ci doar despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Acţiunea în răspundere poate fi îndreptată împotriva unor acte administrative  sau împotriva unor acte legislative.

Distingem două tipuri de acţiuni şi anume:

  • acţiunile care pun în discuţie răspunderea contractuală a Uniunii, atunci când aceasta este parte la un contract;
  • acţiunile care pun în discuţie răspunderea extracontractuală a Uniunii, în urma unui prejudiciu cauzat de organismele sale sau de agenţii săi în exercitarea îndatoririlor lor.

Competenţa materială pentru plângerile adresate de statele membre revine C.J.U.E..

In jurisprunta Curtii s-a arătat că numai persoanele fizice şi juridice care sustin existenţa unui prejudiciu pot avea calitate procesual activă în cadrul acţiunii în răspundere. O alta parte a literaturii juridice susţine însă că şi statele membre pot avea această calitate, dar până la acest moment C.J.U.E. nu s-a pronunţat cu privire la această chestiune.

Calitate procesual pasivă în cazul acestei acţiuni va avea mereu UE, reprezentată de instituţia care a emis actul  şi de catre Comisia Europeana.

In aprecierea existentei unui interes în acţiunea aceasta, se va tine cont de principiul subsidiarităţii protecţiei juridice a Uniunii Europene faţă de protecţia juridică acordată în dreptul naţional. Inainte de procedura prejudiciului, individul trebuia să facă uz de mijloacele de drept intern pentru a preîntampina  producerea acestuia, iar după producerea prejudiciului, acţiunea în răspundere se aplica în mod subsidiar şi numai atunci când toate mijloacele de drept intern au fost epuizate, iar pe calea dreptului intern nu se pot cere despăgubiri. De asemenea, prejudiciul cauzat trebuie să fie cert şi direct, iar reclamanţii pot pretinde, într-o acţiune în răspundere, pierderea efectivă şi beneficial nerealizat, precum şi repararea daunelor morale.

Reclamantul va trebui să dovedească nu numai că acţiunea UE a cauzat pierderea, ci şi că lanţul cauzalităţii nu a fost întrerupt de statul membru sau de către reclamant. C.J.U.E. a statuat că, în cazul în care prejudiciul decurge dintr-un act independent/autonom statului membru, nu se mai poate angaja răspunderea UE.[13]

S-a statuat de asemenea, că în cazul în care persoana privată ar fi trebuit să prevadă posibilitatea întamplării unor evenimente care i-ar putea cauza prejudicii, atunci posibilitatea de a cere despăgubiri va fi diminuată sau pierdută.

Prejudiciul trebuie să fie, de asemenea, şi cuantificabil pentru ca reclamantul să aibă câstig de cauză.

În prezenţa condiţiilor generale ale răspunderii extracontractuale pentru daune si anume: existenţa prejudiciului, existenţa unui act comunitar culpabil sau a unei omisiuni culpabile şi legătura de cauzalitate dintre cele două elemente, reclamantul poate obţine compensarea daunelor cauzate prin actul comunitar.

Acţiunea în daune in anumite cazuri poate avea şi caracter autonom, atunci când actul culpabil a fost anulat sau când, deşi este ilegal, el nu poate fi atacat în mod direct de persoana interesată. Uneori, răspunderea pentru daune poate fi angajată şi dacă actul a fost emis de o autoritate naţională, însă în aplicarea unor norme comunitare sau a unor instrucţiuni cu caracter obligatoriu date de Comisia Europeană.

Acţiunile pot fi formulate de către persoanele fizice sau de către statele membre care au fost victimele unui prejudiciu şi care doresc să obţină despăgubiri. Termenul pentru a introduce o acţiune este de cinci ani, începând de la data rezultării prejudiciului.

Curtea de Justiţie recunoaşte răspunderea Uniunii, atunci când sunt întrunite trei condiţii si anume:

  • reclamantul a suferit un prejudiciu;
  • instituţiile europene sau agenţii lor au avut un comportament ilegal, în raport cu dreptul european;
  • există o legătură de cauzalitate directă între prejudiciul suferit de reclamant şi comportamentul ilegal al instituţiilor europene sau al agenţilor lor.

Acţiunea în răspundere exercitată în faţa Curţii de Justiţie a UE nu este posibilă decât pentru a invoca răspunderea Uniunii. Persoanele fizice pot angaja, de asemenea, răspunderea statelor membre în caz de prejudicii provocate de o aplicare necorespunzătoare a dreptului european. Acţiunile împotriva statelor membre trebuie însă exercitate în faţa instanţelor naţionale.

Organismele şi agenţii Uniunii sunt în măsură să încheie contracte care angajează răspunderea Uniunii. Insa, contractul la care Uniunea se constituie parte trebuie să conţină mereu si în mod obligatoriu o clauză care să prevadă competenţa C.J.U.E. în caz de litigii. În lipsa unei astfel de clauze, instanţele naţionale vor avea competenţa de a soluţiona litigiul care decurge din contract. Hotararea prin care UE este obligată la plata de despăgubiri, este constitutivă de drepturi şi poate fi executată silit având efect doar inter partes.

Capitolul III – Acţiunile indirecte

Secţiunea I. – Acţiunile având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare sau acţiunea în interpretare

Instanţele naţionale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a legislaţiei europene în statul respectiv. Insa in anumite situatii există riscul ca instanţele din diferite ţări să interpreteze legislaţia UE în moduri diferite. Art. 267 TFUE, care preia reglementarea anterioara a 234 TCE introduce procedura trimiterii prealabile, procedura care a permis dezvoltarea unor concepte cheie precum prioritatea dreptului UE sau efectul direct.[14] Astfel, persoanele private au susţinut în faţa instanţelor naţionale că propriile state încalca dreptul comunitar, ceea ce a determinat instanţele să formuleze cereri prealabile, care au permis C.J.U.E. să dezvolte astfel de concepte.

In cazul in care o instanţă naţională are îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea unui act legislativ european, aceasta poate şi, în anumite cazuri, este obligată, să solicite avizul Curţii de Justiţie, aviz intitulat „hotărâre preliminară”.

Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt instanţele de drept comun în materia dreptului comunitar. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a legislaţiei comunitare şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să clarifice un aspect privind interpretarea dreptului comunitar, în scopul de a le permite, de exemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul comunitar. Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul validităţii unui act de drept comunitar.[15]

Anterior Tratatului de la Lisabona, existau trei tipuri de trimitere prealabilă şi anume:

  • cea ,,clasica”, reglementată de fostul art. 234 TCE în prezent art. 267 TFUE;
  • procedura aplicabilă în domeniile justiţiei şi afacerilor interne care fuseseră incorporate în pilonul I ;
  • procedura aplicabilă în cazul pilonului III pentru care era necesară o declaratie în baza fostului art. 35 TUE.

Sub rezerva dispoziţiilor tranzitorii, noua reglementare unifica aceste proceduri, unicul text aplicabil fiind art. 267.

Răspunsul Curţii de Justiţie nu este unui simplu aviz, ci reprezinta o hotărâre sau o ordonanţa motivata. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică.[16]

Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean european  poate să obţină precizarea normelor comunitare care îl privesc.

In urma unor întrebări preliminare, au fost stabilite mai multe principii importante ale dreptului comunitar, adresate uneori de către instanţele judecătoreşti naţionale de rang inferior.

Procedura întrebărilor preliminare oferă un mijloc de a garanta siguranţa juridică, printr-o aplicare unitară a dreptului comunitar în întreaga Uniune Europeană.

Procedura întrebărilor preliminare favorizează cooperarea activă între instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie şi aplicarea uniformă a dreptului european în întreaga UE.

Instanţa naţională adresează Curţii de Justiţie întrebări privind interpretarea sau validitatea unei dispoziţii de drept comunitar, în general sub forma unei decizii jurisdicţionale, în conformitate cu normele naţionale de procedură. După traducerea cererii în toate limbile comunitare de către Serviciul de traduceri al Curţii, grefa o comunică părţilor din acţiunea principală, precum şi tuturor statelor membre şi instituţiilor. Grefa asigură publicarea în Jurnalul Oficial a unei comunicări care indică, printre altele, părţile în cauză şi conţinutul întrebărilor. Părţile, statele membre şi instituţiile Uniunii Europene au la dispoziţie două luni pentru a prezenta Curţii observaţii scrise.

Procedura întrebărilor preliminare reprezintă aşadar o trimitere „de la judecător la judecător”. Deşi aceasta poate fi solicitată de una dintre părţile la litigiu, instanţa naţională este cea care ia decizia de a o trimite în faţa Curţii de Justiţie. În acest sens, articolul 267 din Tratatul privind funcţionarea UE precizează că instanţele naţionale care se pronunţă în ultimă instanţă, şi anume ale căror decizii nu pot face obiectul unei căi de atac, au obligaţia de a exercita procedura întrebărilor preliminare dacă una dintre părţi solicită acest lucru. În schimb, instanţele naţionale care nu se pronunţă în ultimă instanţă nu au obligaţia de a exercita această trimitere, chiar dacă una dintre părţi solicită acest lucru.

Curtea de Justiţie se pronunţă apoi numai cu privire la elementele constitutive ale procedurii întrebărilor preliminare pentru care este sesizată, instanţa naţională mentinandu-si competenţe depline privind litigiul principal.[17]

Hotărârea Curţii de Justiţie are autoritatea de lucru judecat. Mai mult, ea este obligatorie nu numai pentru instanţa naţională care a iniţiat procedura întrebărilor preliminare, ci şi pentru toate instanţele naţionale din statele membre.

În cadrul unei proceduri a întrebărilor preliminare privind validitatea, dacă actul european este declarat nul, atunci la fel vor fi şi toate actele adoptate în temeiul acestuia. Instituţiile europene competente vor trebui să adopte un nou act pentru a remedia situaţia.

Judecătorul naţional a fost numit „judecătorul de drept comun” al dreptului comunitar[18], atât el cât şi C.J.U.E. exercitându-si atribuţiile în cadrul aceleiaşi ordini juridice, şi ambii în calitate de judecător comunitar. Revine însă ordinii juridice interne, în absenţa unei prevederi comunitare contrare, rolul de a stabili competenţa organelor jurisdicţionale, precum şi procedura de urmat în vederea apărării drepturilor de care justiţiabilii beneficiază în virtutea efectului direct al dreptului comunitar[19].

Acest principiu al autonomiei procedurale este dublu conditionat si anume: nu trebuie să fie nicio diferenţă între acţiunile întemeiate pe dreptul comunitar şi cele întemeiate pe dispoziţiile dreptului intern potrivit principiului echivalenţei şi exercitarea acestor drepturi nu trebuie să devină în practica imposibilă sau excesiv de dificilă, chiar dacă se face cu respectarea egalităţii de tratament potrivit principiului efectivităţii[20].

Procedura acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare are un caracter unitar[21] şi presupune 3 faze distincte, având ca unic scop aplicarea unor dispoziţii ale dreptului comunitar cauzei concrete deduse judecătii în faţa instanţei naţionale si anume: formularea acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare, după ce în prealabil s-a stabilit, de către judecătorul naţional, pertinenţa, relevanta, precum şi necesitatea unei asemenea hotărâri, în vederea soluţionarii cauzei, soluţionarea acţiunii şi pronunţarea hotărârii preliminare de catre C.J.U.E. şi soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost formulată acţiunea în pronunţtarea unei hotărâri preliminare, pe baza hotărârii C.J.U.E.

Potrivit art.267 din TFUE: Curtea de Justiţie este competentă să hotarască, cu titlu preliminar/prejudicial:

  • cu privire la interpretarea prezentului tratat;
  • cu privire la validitatea şi interpretarea actelor edictate de instituţiile comunitare şi de B.C.E.;
  • cu privire la interpretarea statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, în măsura în care statutele prevăd acest lucru.[22]

Atunci când o asemenea problemă este invocată în faţa unui organ de jurisdicţie al unui stat membru, acesta poate, în cazul în care apreciază că o decizie sub acest aspect îi este necesară în vederea soluţionării cauzei interne, să ceară Curţii de Justiţie să hotărască în acestă privinţă. Atunci când o asemenea problemă este invocată în cadrul unei cauze aflate pe rolul unui organ de jurisdicţie naţional ale cărui hotărâri nu pot face obiectul vreunei căi de atac potrivit dreptului intern, acel organ este obligat să sesizeze Curtea de Justiţie. Acţiunea preliminară face obiectul mai multor dispoziţii ale Statutului şi Regulamentului Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene[23].

Prevederile art.267 TFUE sunt destinate să asigure aplicarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre privind:

  • interpretarea uniforma a acestuia de catre tribunalele naţionale, dată fiind existenţa diverselor sisteme juridice naţionale care poate duce la interpretări divergente;
  • validitatea actelor comunitare;
  • facilitarea aplicării dreptului comunitar de către instanţele naţionale, in asa fel încât să se înlature dificultăţile cauzate de cerinţa de a i se da deplin efect în cadrul sistemului judiciar al statelor membre[24];
  • păstrarea caracterului comunitar al dreptului instituit de Tratat şi asigurarea respectării sale în toate împrejurarile, în toate statele membre[25].

 

Interpretarea pe care o va da C.J.U.E. urmăreste cunoaşterea sensului exact al unor dispoziţii neclare (contencios de interpretare)[26] şi priveşte atât conţinutul Tratatelor constitutive, cât şi dreptul derivat, inclusiv cel al relaţiilor externe, în timp ce stabilirea validităţii[27]urmăreşte sa verifice conformitatea unui act cu dreptul comunitar(contencios de legalitate), neputând privi decât dreptul comunitar derivat[28].  Practica a demonstrat că cele două categorii, de „interpretare” şi, respectiv, de „validitate” se pot combina, şi anume ca stabilirea validităţii poate depinde de soluţionarea, în prealabil, a unei probleme de interpretare, astfel că un act comunitar atacat să poata fi menţinut dacă este interpretat într-un anumit sens.[29]

Proceduri în dreptul naţional similare celei prevazute de art.267 TFUE.

Acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare reglementată de art.267 TFUE a avut la origine anumite sisteme naţionale, în special cel italian, german si francez.[30]Autorii tratatelor nu au avut însă asemenea modele la nivel internaţional, iar din acest punct de vedere această procedură este şi va rămâne o forma extinsă de cooperare între organele de jurisdicţie naţionale şi o instanţa internaţională.[31]

La nivel naţional, în diferitele state membre, se pot enumera mai multe  forme de acţiuni în vederea pronunţării unei hotărâri având un caracter preliminar şi anume:

  • invocarea excepţiei de neconstituţionalitate;
  • regulatorul de competenţă;
  • concilierea hotărârilor contradictorii emanând de la două organe jurisdicţionale diferite;
  • posibilitatea solicitării unei instanţe superioare a unui aviz consultativ cu privire la o problemă de drept incidenta în cauză.[32]

Formularea acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare şi sesizarea C.J.U.E.

Potrivit dreptului comunitar, în ultimă instanţă, organele de jursdicţie ale statelor membre sunt cele care au legitimare procesuală în vederea sesizării C.J.U.E..[33]Acest lucru nu trebuie însă confundat cu iniţiativa formulării unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare, care poate aparţine fie uneia din părţile cauzei, fie instanţei înseşi[34].

S-au remarcat diferenţe de la un stat  membru la altul. Astfel, în ţările cu o procedură de tip acuzatorial cum ar fi Marea Britanie  sau  Irlanda, precum şi într-o serie de alte state, acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare este formulată la cererea părţilor, în general, dar aceasta nu exclude posibilitatea instanţei însesi de a avea o asemenea iniţiativa. Un caz singular raportat Curţii îl constituie Consiliul de Stat francez, care niciodată nu a sesizat C.J.U.E. la cererea vreunei părţi, ci numai din oficiu.[35]

În legatură cu aplicarea din oficiu a dreptului comunitar, s-a considerat că eficacitatea acestuia din urma implică, în mod necesar, ca instanţa naţională sesizată cu o cauză să dispună de atribuţii extinse în vederea luării în considerare, din oficiu, a exigenţelor ordinii juridice comunitare. Faptul că dreptul comunitar reglementează de multe ori relaţiile dintre particulari şi subiectele de drept public este un argument în plus în acest sens. Pe de alta parte, dreptul comunitar se aplică în circumscripţia unor organe de jurisdicţie naţionale, ale căror organizare şi practici sunt diferite şi cărora le recunoaşte autonomia.

Sesizare facultativă sau obligatorie

În cazul în care instanţa naţională sesizată cu soluţionarea fondului cauzei apreciază că nu se impune adresarea unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare C.J.U.E., respinge cererea formulată de parte în acest sens, de regulă motivat şi făcând trimitere chiar la jurisprudenţa C.J.U.E..

Din interpretarea art.267 TFUE se disting două categorii de acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare: una facultativă(alin.2) şi una obligatorie(alin.3), aceasta ridicând o problema de delimitare în cazul stabilirii validitatii actelor comunitare.

Astfel, dacă libertatea de care se bucură prima instanţă şi instanţa de  apel, în temeiul alin.2 al textului menţionat, de a sesiza sau nu C.J.U.E. cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, judecătorul naţional fiind liber să interpreteze şi să aplice dreptul comunitar, acest lucru ar putea avea consecinţe de neprevăzut în cazul în care instanţele naţionale ar constata nulitatea unui act comunitar făra a sesiza, în prealabil, C.J.U.E., astfel că aceasta din urma a statuat, cu caracter de principiu, ca în aceasta situaţie, în mod excepţional, formularea unei acţiuni preliminare este obligatorie, chiar dacă organul de jurisdicţie naţional nu face parte dintre cele prevazute la art.267 TFUE.[36] Numai C.J.U.E. este competentă să decidă asupra validităţii actelor comunitare, declarând, dacă este cazul, nulitatea lor.

Însă, în cazul în care Curtea, printr-o hotarâre anterioara, a declarat nulitatea unui act comunitar, instanţa naţională nu mai este ţinută să sesizeze C.J.U.E. cu o acţiune preliminară având acelaşi obiect, cerinţe imperioase de securitate juridică, pe lânga necesitatea aplicării unitare a dreptului comunitar, determinând efectul erga omnes al unor asemenea hotărâri.[37]

Pe de alta parte, relativ la dispoziţiile art.234 alin.3 TCE, în opinia C.J.U.E., instanţele naţionale nu sunt obligate să adreseze Curţii o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare în trei ipoteze si anume: a) atunci cand problema invocată nu este utilă cauzei, neputând influenţa în nici un mod soluţionarea acesteia; b) când problema de drept respectivă a mai facut obiectul unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare într-o cauză similară sau a fost elucidată prin jurisprudenţa Curţii, chiar în lipsa unei stricte identităţi a chestiunilor în litigiu; c) când instanţa constată că aplicarea corectă a drepului comunitar se impune cu o aşa evidenţă încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.[38]

În ce priveste prima ipoteza, s-a statuat că „în principiu, instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei hotărâri preliminare în vederea soluţionării  fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii, astfel că aceasta din urma poate respinge acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare cu care a fost sesizată doar dacă este vădit faptul că cererea de interpretare nu are nici o legatură cu obiectul acţiunii principale’’.[39] Mai mult, Curtea a admis că interpretarea dreptului comunitar este de asemenea utilă judecătorului naţional dacă aceasta, în virtutea unor principii proprii sistemului de drept intern, poate avea consecinţe particulare.[40]

Cu privire la ultimele două ipoteze, în hotarârea C.J.U.E. din 6.10.1982, C.I.L.F.I.T., C 283/81 (Rec., p.3415), s-a discutat asupra aplicării teoriilor „actului clar” si „actului clarificat” (acte clair – acte eclairé), având drept consecinţă exonerarea instanţelor naţionale de obligaţia de sesizare a C.J.U.E..[41] Teoria actului clar, de sorginte franceză, presupune că tribunalele administrative nu trebuie să trimită o chestiune de drept civil tribunalelor civile şi invers, când ele consideră că materia este suficient de clară aşa încât problema să fie soluţionată de ele însele. Pentru ca această teorie să devină incidentă şi cu privire la dispoziţiile art.267 TFUE, corecta aplicare a dreptului comunitar trebuie să fie aşa de evidentă încât sa nu lase nici o posibilitate de îndoială rezonabilă în ceea ce priveste modul de soluţionare a problemei invocate. Teoria actului clarificat presupune existenţa unei hotărâri anterioare a Curţii în ipoteza unei probleme identice ridicate într-un caz similar, situaţie în care, de asemenea, instanţa naţională nu mai este obligată să formuleze o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, fiind în prezenţa unei alte excepţii, stabilite pe cale jurisprudenţială, de la regula prevazută de art.267 TFUE.

În ceea ce priveste situaţiile în care instanţele naţionale se pot considera exonerate de obligaţia de sesizare a C.J.U.E., în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, ce le incumba în temeiul art. 267 TFUE, s-a stabilit şi posibilitatea consultării Comisiei sau al Consiliului in momentul stabilirii validităţii unui act comunitar, prin audierea unui reprezentant al acestora.

Garantarea respectării obligaţiei de sesizare a C.J.U.E. potrivit dispoziţiilor art.267 TFUE

Căile de atac prevazute de dreptul intern, având ca obiect hotărârea de sesizare a Curţii de Justiţie cu o acţiune preliminară se pot încadra într-una din urmatoarele categorii si anume:

1) recursul împotriva hotărârii unei instanţe de grad inferior de sesizare a C.J.U.E.;

2) recursul împotriva hotărârii prin care se respinge cererea unei părţi de a introduce o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, exercitat separat şi anterior soluţionării fondului cauzei;

3) calea de atac exercitată împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei, pe motiv că acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare a fost sau nu introdusă.

Nu există nici o prevedere în dreptul Uniunii Europene care să interzică reglementarea, la nivel naţional, a unei căi de atac împotriva hotărârii prin care s-a sesizat Curtea de Justiţie cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, într-o asemenea situaţie, la cererea instanţei naţionale în cauză, procedura de soluţionare în faţa Curţii putând fi suspendată.

Curtea Constituţională şi procedura reglementată de art.267 TFUE

Curtea Constituţională poate fi competentă, pentru a controla activitatea instanţelor supreme în ceea ce priveşte aplicarea art.267 TFUE. Rolul Curţii Constituţionale poate fi de asemenea examinat, în lumina art. 267 TFUE, şi cu privire la existenţa unei obligaţii de a sesiza C.J.U.E. pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. Pot de asemenea apărea probleme în ceea ce priveşte raportul dintre sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate şi acţiunea în pronunţarea unei hotărâri  preliminare reglementată de art.267 TFUE.[42]

Respectarea, de catre instanţele naţionale, a obligaţiei de sesizare a C.J.U.E., în condiţiile art. 267 TFUE, este garantată, pe lânga posibilitatea formulării unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor lor conform tratatelor comunitare, şi de către mecanismul CEDO, statuându-se că refuzul unei instanţe naţionale de ultim grad de a sesiza C.J.U.E. cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil, apărat de art.6 alin.1 din Convenţie.[43]

Obiect

Obiectul cererii prealabile presupune operarea unei distincţii între trimiterea în interpretare şi trimiterea în validitate. Cererea preliminară în interpretare poate privi fie o dispoziţie din tratatele fundamentale fie o dispoziţie din dreptul secundar-actele adoptate de instituţii în temeiul tratatelor.[44] Cererea preliminară în validitate poate privi numai actele adoptate de instituţii în temeiul dispoziţiilor din tratate.

Acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare poate avea ca obiect numai soluţionarea unor probleme de drept, Curtea neputând fi învestită cu verificarea situaţiei de fapt. Atunci când solutionează o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, Curtea se pronunţă în sensul interpretării sau stabilirii validităţii dreptului comunitar, iar nu a legilor sau reglementărilor naţionale.[45] Obiectul unei asemenea acţiuni nu poate consta în aplicarea dreptului Uniunii Europene în cadrul acţiunii principale, aceasta intrând în atribuţiile judecătorului naţional.[46] Curtea nu se poate pronunţa nici asupra compatibilităţii unei măsuri luate la nivel naţional cu dreptul comunitar.[47]

În cazul în care pe rolul C.J.U.E. se află deja o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare similară, vizând soluţionarea aceleiaşi probleme de drept, instanţa naţională are trei posibilităţi si anume: să aştepte pronunţarea unei hotărâri de către C.J.U.E., cu privire la acea acţiune, să introducă o nouă acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, având acelaşi obiect, sau să continue judecarea cauzei fără a aştepta pronunţarea hotărârii C.J.U.E., în practică fiind îmbrăţişată, în majoritatea statelor membre, cea dintâi soluţie, cu condiţia ca între cele două cereri să existe suficiente asemănări.[48]

Dacă sunt formulate mai multe acţiuni preliminare similare în mod simultan, o practică des întâlnită este aceea de a introduce o singură acţiune preliminară, în aşteptarea soluţionării acesteia instanţele naţionale respective procedând la judecarea celorlalte cauze.[49]

Formularea cererii de sesizare a C.J.U.E. în faţa instanţei naţionale

In ceea ce priveste momentul sesizării C.J.U.E., raportat la stadiul judecăţii acţiunii principale, acesta este lăsat la aprecierea instanţelor naţionale, care vor introduce acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare  când o vor considera oportun. In general, aceasta are loc spre sfârşitul procesului, când analiza celorlalte aspecte ale cauzei este aproape terminată.[50] Se procedează de obicei la ascultarea părtilor, pentru o mai buna administrare a justiţiei,[51] dar nu este un principiu care trebuie respectat în toate sistemele,[52] diferenţele majore între diferitele state membre existând sub aspectul contribuţiei acestora la formularea propriu-zisă a acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare.

În privinta conţinutului sesizării, deşi aprecierea faptelor este lăsată la latitudinea instanţelor naţionale, acestea trebuie să explice, atunci când formulează o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, când motivele nu sunt vădite, de ce consideră că este necesar un raspuns la întrebările lor în vederea soluţionării cauzei. O norma trebuie interpretată în sensul aplicării sale, astfel ca o prezentarea a cadrului factual este esenţială pentru a asigura o interpretare optimă, mai ales ţinând cont de faptul că de cele mai multe ori Curtea procedează la o interpretare teleologică.

O condiţie este cea a pertinenţei întrebărilor adresate Curţii,[53] aceasta putând respinge o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare dacă cererea instanţei naţionale nu are nici o legatură cu dreptul comunitar sau dacă soluţionarea cauzei nu depinde de o prevedere a acestuia ori aspectele invocate sunt, în opinia Curţii, nerelevante.

Incumba însă numai instanţelor naţionale învestite cu soluţionarea fondului cauzei şi care trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru hotarârea pe care o vor da, având în vedere trăsăturile specifice fiecărui litigiu, să determine atât necesitatea unei hotărâri preliminare,[54] cât şi relevanţa problemelor pe care ele le supun Curţii, fără ca părţile să aibă posibilitatea de a modifica modul de redactare a întrebărilor.[55] Părţilor nu le este însă interzis ca, la nivel naţional, să participe la formularea întrebărilor; dimpotrivă, s-a considerat ca fiind util ca acestea să fie ascultate.

În acelaşi timp, Curtea şi-a rezervat dreptul de a reformula, dacă este cazul, întrebările, pentru a le încadra în coordonatele propriei competenţe.[56] Această reformulare poate consta în modificarea modului de redactare a întrebării, răspunsul la întrebări care nu au fost formulate de instanţa naţională, precum şi modificarea obiectului cererii.[57]

Sesizarea C.J.U.E. se poate face fie printr-o sentinţă sau decizie, fie printr-o încheiere. În general, formularea unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare,[58] are ca efect suspendarea judecăţii cauzei, cu posibilitatea luării unor măsuri având un caracter urgent. De asemenea, s-a stabilit că judecarea cauzei poate continua sub aspectele a caror soluţionare nu depind de hotarârea cerută C.J.U.E., cu posibilitatea pronunţării unei hotărâri parţiale.[59]

Cu privire la hotarârea prin care se sesizează C.J.U.E., în vederea soluţionării unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare, Curtea a stabilit că aceasta trebuie motivată, de o maniera succintă, dar completă, aşa încât să permita Curţii, cât şi celor cărora ea urmează a fi notificată (statele membre, Comisia şi, după caz, Consiliul şi Parlamentul European), să înteleagă bine situaţia de fapt şi de drept din acţiunea principală.[60]

În spetă, pe lângă prezentarea situaţiei de fapt şi a elementelor de drept aplicabile în cauză, ea trebuie să cuprindă şi motivele care l-au determinat pe judecătorul naţional să adreseze Curţii întrebările ce fac obiectul acţiunii preliminare precum şi, dacă se apreciază necesar, opinia sa asupra aspectelor ce fac obiectul sesizării,[61] şi, după caz, prezentarea argumentelor părţilor, alături de orice altă informaţie pertinentă.

Măsuri ce pot fi luate de judecătorul naţional în timpul desfăsurarii procedurii în faţa C.J.U.E.

Retragerea acţiunii preliminare: are frecvent două cauze şi anume:

  • soluţionarea litigiului principal ca urmare a tranzacţiei părţilor, a renunţării la judecată sau a altei situaţii similare,
  • pronunţarea hotărârii C.J.U.E. într-o cauză asemanatoare.

O acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare poate fi retrasă şi în condiţiile în care hotărârea de sesizare a C.J.U.E. a fost desfiinţată într-o cale de atac.[62]

Rectificarea, completarea sau alte modificări aduse acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare

O asemenea situaţie, permisă de procedura C.J.U.E., nu a fost întâlnită decât în cazul Olandei, Angliei şi Ţarii Galilor.[63]

Răspunsul la raportul prealabil întocmit de judecătorul raportor sau la concluziile avocatului general

Judecătorul raportor întocmeşte un raport în care figurează situaţia de fapt, legislaţia naţională şi cea a UE incidentă, cât şi notele scrise adresate Curţii. Raportul este comunicat părţilor din litigiul principal, cât şi celorlalte persoane care au înţeles să formuleze note scrise prealabil procedurii orale sau, în cazul în care aceasta nu are loc, înaintea concluziilor avocatului general. Acestea pot face observaţii asupra inexactităţilor cuprinse eventual în raport, fiind luate în considerare dacă sunt întemeiate. Raportul judecătorului raportor este de asemenea comunicat instanţei naţionale.

Instanţele naţionale nu mai pot adresa observaţiile lor C.J.U.E. ulterior concluziilor avocatului general

Lămuriri cerute de catre C.J.U.E. organelor de jursdicţie naţionale: potrivit alin.5 al art.104 din Regulamentul C.J.U.E. Curtea, inclusiv avocatul general, poate cere lămuriri instanţei naţionale. Această facultate poate fi utilizată pentru a completa sau clarifica situaţia de fapt sau de drept vizată de acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, pentru a putea statua, după caz, asupra admisibilităţii acesteia. Pe de alta parte însă, această procedură nu poate servi instanţelor naţionale să modifice întrebarile adresate Curţii, care astfel cum au fost formulate nu permit obţinerea unor răspunsuri utile cauzei din partea C.J.U.E. sau nu sunt suficient de clare aşa încât să permita statelor membre şi celorlalte persoane interesate să formuleze concluzii, astfel încât în asemenea ipoteze acţiunea va fi respinsă ca inadmisibilă.[64]

Procedura în fata instanţei naţionale după pronunţarea hotărârii C.J.U.E.

După pronunţarea hotărârii preliminare de către C.J.U.E.,[65] comunicată instanţei naţionale, judecarea cauzei se reia în faţa acesteia din urmă, potrivit procedurii de drept comun, in general după ce aceasta fusese suspendată în vederea sesizarii Curţii, avand in vedere decizia Curţii în ceea ce priveşte interpretarea sau validitatea actului comunitar, care a făcut obiectul acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare. Redeschiderea judecăţii se face, in general, din oficiu.[66] Părţile se pot desista de judecarea cauzei sau, de asemenea, pot formula concluzii cu privire la influenţa pe care o are hotarârea C.J.U.E. asupra soluţionării litigiului. Având în vedere că, după cum am aratat mai sus, acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare se introduce spre sfârsitul procesului, când analiza celorlalte aspecte ale cauzei este destul de înaintată, soluţionarea litigiului principal are loc la scurt timp după pronunţarea hotărârii C.J.U.E..

Efectele hotărârii preliminare a C.J.U.E.

Nici articolul 267 TFUE, şi nici altă dispoziţie din dreptul comunitar[67] nu prevăd expres efectele juridice ale hotărârii preliminare a C.J.U.E., acestea fiind stabilite pe cale jurisprudenţială.

Astfel, Curtea a statuat că o asemenea hotarâre, purtând asupra interpretarii sau a validităţii unui act comunitar, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare,[68] lucru ce nu îl împiedica însă, pe acesta din urmă, să sesizeze din nou Curtea în cadrul aceleiaşi cauze, pentru a obţine lămuriri cu privire la hotarâre sau chiar pentru a primi un răspuns diferit.[69] Acelaşi efect îl au hotărârile Curţii şi faţă de organele de jursdicţie care vor judeca acţiunea principală, eventual, într-o cale de atac. Hotărârile preliminare sunt obligatorii pentru toate instanţele din UE, nu numai pentru instanţa de trimitere. Prin hotararile preliminare pronunţate în cererile având ca obiect stabilirea validităţii unui act al Uniunii, Curtea nu anulează actul, ci pronunţă o ,, declaraţie de invaliditate” a uneia sau mai multor prevederi din actul respectiv sau a intregului act, care are efecte faţă de instanţa de trimitere; de asemenea, declaraţia are efecte şi faţă de celelalte instanţe din UE, care însă sunt libere să trimită cereri preliminare ulterioare, dacă au nevoie de lămuriri cu privire la intinderea concretă a efectelor declaraţiei de invaliditate în cauzele deduse judecaţii lor.

În ceea ce priveste hotărârile de interpretare a dreptului comunitar, acestea au o autoritate de lucru judecat absolută şi relativă, în acelaşi timp, C.J.U.E. încercând să respecte atât imperativul asigurării aplicării unitare a dreptului comunitar şi a forţei obligatorii a hotărârilor preliminare, cât si pe acela al respectării dreptului organelor de jurisdicţie naţională de a sesiza Curtea şi a caracterului eminamente evolutiv al jurisprudenţei sale.[70]

Hotărârile preliminare au, în principiu, un efect retroactiv. Astfel, interpretarea pe care Curtea o va da unei reguli de drept comunitar în exercitarea competenţei sale potrivit art.267 TFUE, clarifică şi defineşte, dacă este necesar, înţelesul şi scopul acestei reguli aşa cum se impune sau ar fi fost necesar să se impună să fie înţeleasă şi aplicată din momentul intrarii ei în vigoare. Ca urmare, regula, asa cum este interpretată, poate şi trebuie să fie aplicată de către instanţa chiar relaţiilor juridice stabilite anterior pronunţării hotărârii Curţii, dacă celelalte condiţii privind admisibilitatea acţiunii principale sunt îndeplinite.[71]

S-a statuat că efectul retroactiv cunoaşte unele atenuari. Astfel, o interpretare a Tratatului ar putea să determine introducerea mai multor acţiuni pentru plăţi retroactive care ar duce la instabilitatea financiară a întreprinderilor debitoare, chiar la falimentul acestora. Pentru aceasta, Curtea a considerat că, din considerente de securitate juridică, având în vedere şi interesele de ordin public şi privat implicate, limitează efectul retroactiv al hotărârii. Totuşi, persoanele care până la data pronunţării hotărârii preliminare formulaseră acţiuni în pretenţii sau orice alte cereri echivalente pot beneficia de efectele acesteia.[72] S-a recunoscut însă, statelor membre dreptul de a stabili, la nivel naţional, un termen de prescripţie pentru dreptul la acţiune privind restituirea taxelor impuse ca sancţiune pentru încalcărea prevederilor dreptului comunitar.

Pronunţarea hotărârii dezînvesteste C.J.U.E., cauza nemaiputând fi redeschisă. Totusi, Statutul şi Regulamentul C.J.U.E. prevăd căi de atac extraordinare pentru a putea modifica o hotarâre a Curţii cum ar fi de exemplu: terţa opoziţie,[73] revizuirea[74], lămurirea hotărârii,[75] îndreptarea erorilor materiale[76] sau de calcul[77] şi cererea completatoare.[78] Dintre acestea, numai cea privind îndreptarea erorilor materiale sau de calcul ar putea fi exercitată împotriva hotărârii preliminare a C.J.U.E.[79] Astfel, în cazul în care instanţa naţională întâmpină dificultăţi în aplicarea hotărârii preliminare, singura posibilitate de a obţine opinia Curţii este aceea de a introduce o noua acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Recursul şi reexaminarea – art. 256 TFUE[80]

În conformitate cu art. 256 TFUE, Tribunalul are competenţa să judece în primă instanţă acţiunile menţionate la articolele 263, 265, 268, 270 şi 272 TFUE, cu excepţia celor care sunt atribuite unui tribunal specializat şi a celor rezervate prin Statut Curţii de Justiţie.

Curtea de Justiţie este competentă să judece recursurile formulate, limitate la chestiuni de drept, împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Dacă recursul este admisibil şi fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, aceasta trimite cauza Tribunalului, care este ţinut de hotărârea pronunţată de Curte în recurs.

Hotărârile Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor tribunalelor specializate pot, în mod excepţional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curţii de Justiţie, în condiţiile prevăzute în Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi în cazul în care există un risc serios pentru unitatea sau coerenţa dreptului Uniunii. Tribunalul are competenţa să judece trimiteri preliminare adresate în temeiul articolului 267 TFUE, în domenii specifice stabilite de statut.

Secţiunea a II-a.- Avizul motivat

Curtea de Justiţie este învestită cu misiunea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor (art.31 CECO, art.164  CEE, art.136 CEEA).

Astfel, exista două mari categorii de atribuţii: consultative şi jurisdicţionale.

Curtea este abilitată să emită în unele proceduri particulare avize şi deliberări, acte care în general nu sunt obligatorii şi au un caracter consultativ, deciziile în materiile respective fiind luate de alte organe. Aceste cazuri sunt rare pentru că în principiu atribuţiile Curţii sunt jurisdicţionale.

O a treia categorie o reprezintă atribuţiile consultative. În unele situaţii Curtea este sesizată pentru formularea unor avize. Avizele date de acest organ se deosebesc de cele date de alte Instituţii prin caracterul lor obligatoriu. Aceste acte sunt prevăzute expres de tratate în materii cum sunt: revizuirea tratatelor, încheierea de acorduri comunitare fie cu state terţe, fie cu întreprinderi terţe etc.

Avizul motivat pe care Comisia este obligată să îl emită şi să îl comunice unui stat membru constituie o parte importantă a procedurii prealabile şi oferă statului membru în cauză o măsură de protecţie. Alături de notificarea formală, avizul motivat reprezintă modalitatea oficială prin care Comisia comunică statului esenţa plângerii formulate împotriva sa, şi precizează un termen în interiorul căruia trebuie remediată încalcarea dreptului UE. Avizul urmăreste să ofere statului membru o expunere clară a cauzei iniţiate împotriva sa şi să ,,asigure respectarea principiilor dreptului natural.”[81]

Comisia nu este obligată ca prin avizul său motivat să raspundă fiecărui argument adus de statul membru în etapa prealabilă, nici să arate măsurile pe care statul ar trebui să le ia în vederea remedierii încălcării. Esenţa plângerii trebui să fie aceeaşi în notificare, în avizul motivat şi în cererea Comisiei de sesizare a C.J.U.E. cu acea cauză.

 Capitolul IV – Concluzii generale

Prevederile Tratatului şi jurisprundenţa Curţii indică, in mod clar, rolul C.J.U.E. şi al instanţelor naţionale în asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte acţiunile directe, limba utilizată în cererea introductivă va fi limba de procedură a cauzei, adică limba în care aceasta se va desfăşura. În ceea ce priveşte cererile de pronunţare a unor hotărâri preliminare, limba de procedură este cea a instanţei judecătoreşti naţionale care se adresează Curţii de Justiţie. Dezbaterile care au loc în timpul şedinţelor sunt traduse simultan, în funcţie de nevoi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează fără interpreţi, folosind o limbă comună, care este, în mod tradiţional, franceza.[82]

Pentru atacarea unui act al UE direct în faţa instanţelor UE este necesară îndeplinirea a patru condiţii şi anume: actul atacat să fie dintre cele enumerate la art. 263 din TFUE, sau orice alt act comunitar, indiferent de denumirea sa formală, cu condiţia să produca efecte juridice; persoana sau intituţia care solicită anularea actului să aibă calitate procesual activă; cauza nulităţii să fie una dintre cele menţionate la art.263 şi anume: necompetenţa, încălcarea unor forme fundamentale de procedură; încălcarea prevederilor Tratatului sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia, abuz de încredere; acţiunea să fie introdusă în termenul de două luni de la publicarea actului, sau de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsa, de la data la care reclmantul a luat cunostinţă de actul respectiv.

In cursul unui litigiu deja existent pe rolul C.J.U.E., privind un regulament adoptat în comun de Parlament şi Consiliu, sau de Consiliu, sau de Comisie sau de B.C.E., orice parte poate invoca motivele de nulitate prevazute la art. 263 TFUE, pentru a susţine inaplicabilitatea regulamentului respectiv.

Majoritatea acţiunilor în anulare introduse de către persoane fizice sau juridice împotriva altor acte decât decizii adresate lor sunt respinse ca inadmisibile pentru lipsa de calitate procesual activă. Curtea aplică în general testul Plaumann, potrivit căruia o măsură comunitară , priveşte individual” persoana numai dacă o afectează datorită anumitor calităţi care îi sunt specifice sau datorită unei situaţii de fapt care o diferenţiază în raport cu orice altă persoană, iar prin aceasta o individualizează la fel ca şi pe destinatar. Din punct de vedere al justiţiabililor persoane fizice şi juridice, acţiunea în anulare este calea directă pentru a solicita constatarea nulităţii unui act comunitar, iar procedura hotărârii preliminare este calea indirectă, fiecare dintre ele prezintă avantaje şi dezavantaje.

De asemenea, în afara competenţelor principale menţionate anterior, C.J.U.E. mai dispune de competenţa de a judeca:

  • acţiuni privind ilegalitatea unui act adoptat de consiliul European sau de Consiliu în temeiul art. 7 din TUE numai la solicitarea statului membru care face obiectul unei constatări a Consiliului European sau a Consiliului şi numai în privinţa respectării dispoziţiilor de procedură prevazute de respectivul articol, termenul de introducere a acţiunii fiind de o luna, identic cu termenul de pronuntare a hotărârii;
  • litigiile dintre UE şi agenţii acesteia, în limitele şi condiţiile stabilite prin Statutul funcţionarilor Uniunii şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai UE(art.270);
  • litigiile privind titluri europene de proprietate intelectuală, în măsura în care actele adoptate de instituţii reglementează această competentă a C.J.U.E.(art. 262);
  • litigii privind îndeplinirea obligaţiilor statelor membre care rezultă din Statutul Bancii Europene de Investiţii(art.271 lit. a-c);
  • litigii privind îndeplinirea de către bancile central naţionale a obligaţiilor care rezultă din tratate şi din Statutul SEBC şi al B.C.E.(art. 271 lit d);
  • litigii supuse C.J.U.E. în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de UE sau în numele acesteia(art.272);
  • orice diferend dintre statele membre în legatură cu obiectul tratatelor, în cazul în care este sesizată cu privire la acest diferend în temeiul unui compromis(art.273);C.J.U.E. are competenţa sa dispună măsuri provizorii(art.279);
  • J.U.E. poate judeca acţiunile persoanelor fizice şi juridice care invocă răspunderea extracontractuală a UE. [83]

C.J.U.E. nu are competenţa să judece următoarele categorii de ltigii: nu este competentă în ceea ce priveşte dispoziţiile privind politica externă şi de securitate comună, nici în ceea ce priveşte actele adoptate în temeiul acestora cu urmatoarele excepţii: litigiile care au ca obiect controlul respectării disp. art. 40 TUE(neafectarea competenţelor şi procedurilor între politica externa şi restul politicilor) şi acţiunile în anulare introduse de persoanele fizice şi juridice, privind controlul legalităţii deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau jurdice adoptate de Consiliu în temeiul Titlului V cap. 2 din TUE( prevederile privind politica externa şi de securitate comună); atunci când işi exercită atribuţiile cu privire la aspecte privind cooperarea poliţienească şi cooperarea judiciară în materie penală, să verifice legalitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru şi nici să hotărască cu privire la exercitarea resposabilităţilor care le revin statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice şi a apărării securităţii interne(art.276). 

BIBLIOGRAFIE

  1. Cursuri, tratate, monografii
  2. Autori romani

1.Duculescu Victor si Duculescu Georgeta, Justitia europeana, mecanisme, deziderate si perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002

2.Filipescu Ion P., Fuerea Augustin, Drept institutional comunitar European, Editia a V-a, Editura Actami, Bucuresti 2000

3.Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, editia a III-a, revizuita si adaugita, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006

4.Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, editia a IV-a, revizuita si adaugita după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011

  1. Gâlea Ion, Tratatele Uniunii Europene: Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, 2012

6.Voicu Marin, Jurisprudenţa comunitara, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005

7.Predescu Bianca, Drept institutional comunitar, note de curs, 2003-2004, forma revizuita 2007

8.Dacian Cosmin Dragoş, Raluca Velişcu, DREPT COMUNITAR INSTITUŢIONAL, Cluj-Napoca, 2012         

9.Andreşan-Grigoriu, Beatrice; Procedura hotărârilor preliminare,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010

10.Craig, Paul; De Búrca, Gráinne; Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009

11.Mathijsen, Pierre; Compendiu de  drept european, Ediţia a 7-a, versiune în limba română de Viorica Alexandru şi Mihaela Dumitrescu, Editura Club Europa, 2002

12.Vlăşceanu, Adina; Ştefan, Tudorel; Vlăşceanu, Alina Nicoleta; Procedura hotărârii preliminare. Culegere de hotărâri ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009

Autori straini

 

  1. Arnull, Anthony Dashwood, Alan Dougan, Michael Ross, Malcom Sparenta, Eleanor; Wyatt, Derrick; European Union Law, 5th edition, Sweet&Maxwell, London, 2006
  2. Craig, Paul; De Búrca, Gráinne; EC Law. Texts, Cases and Materials, Claredon Press Publishing, Oxford, 1998
  3. Foster, Nigel; Tillotson, John; Texts, Cases and Materials on European Union Law, 4th edition, Cavendish Publishing Limited, London, 2003
  4. Weatherill, Stephen; Cases and materials on E.U. Law, 8th edition,Oxford University Press, 2007
  5. Michel Belanger, Jean Claude Gautron, Loïc Grard, Jöel Andriantsimbazovina, Droit de la

Communauté et de l’Union européenne, L.G.D.J., Paris, 2001.

  1. Louis Dubois, L’Union européene, Ed. Documentation française, Paris, 1999.
  2. Fabian Gyula, Curtea Europeană de Justiţie, Ed. Rosetti, 2001.

 

  1. Reviste de specialitate
  2. Curia, Court of Justice of the European Communities, Annual Raport 2007, Luxemburg, 2008

III. Legislatia Uniunii Europene

  1. Ştefan, Tudorel; Andreşan-Grigoriu, Beatrice; Tratatele Uniunii Europene. Versiune consolidată., Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010
  2. Legislatia interna
  3. Legea 13/2008 din 7 februarie 2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana si a Tratatului de instituire a Comunitatilor Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, publicat in M. Of. nr. 107 din 12 februarie 2008
  4. Pagini de internet
  5. http://curia.europa.eu/jcms/jcms/j_6
  6. http:// curia.europa.eu/en/actu/communiqués/cp06/aff/cp060082.en.pdf
  7. http://www.grefieri.ro/Docs/20100211RELATIA%20DINTRE%20INSTANŢELE%20EUROPENE2.pdf
  8. http://www.inm-lex.ro/ue/resurse/documente-267/
  9. http://www.scritube.com/stiinta/drept/PROCEDURA-HOTARARII-PRELIMINAR111155224.php
  10. http://ec.europa.eu
  11. http://www.lexinter.net
  12. http://eur-lex.europa.eu
  13. http://legislatie.just.ro

10.http://www.scj.ro

11.http://lex.unict.it

12.http://euractiv.com

13.http://europarl.europa.eu

14.http:// www.EUobserver.com

 

  1. Pagini de internet – jurisprudenţa a instanţelor Uniunii
  2. http:// curia.europa.eu
  3. http://eur-lex.europa.eu

[1] Tratatele Uniunii Europene: Comentarii şi explicaţii, Ion Gâlea, Ed. C.H. Beck, 2012

[2] http://legeaz.net/spete-contencios/obligatia-institutiei-prefectului-de-a-167-2011

[3] http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/

[4] bookshop.europa.eu/…/QD3212031ROC_002.pdf

[5] Opinii diferite T. C. Hartley, p.349; C. Leicu, p.183; O. Manolache, p.510; V. Marcu, p.201.

[6] O. Manolache, p.520.

[7] T. C. Hartley,p.431

[8] Injoncţiunea se referă la obligarea instituţiei să facă ceva, exercitarea de presiuni asupra acesteia, sau ordonarea realizării unui anumit lucru.

[9] Craig, Paul; De Búrca, Gráinne; Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009

[10] S. Van Raepenbusch, p.470; J. Boulouis, p.359, sau “recursul în carenţă” – V. Marcu, p.212.

[11] 92/78, Simmenthal SpA c. Comisia 1979 Repertoriul C.J.U.E. 777

[12]  Tratatele Uniunii Europene: Comentarii şi explicaţii, Ion Gâlea, Ed. C.H. Beck, 2012, pag. 451

[13] Cauza 132/77 Societe pour l’Exportation des Sucres SA c. Comisia 1978 ECR 1061, p.1072-1073

[14] pag. 446, Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene: comentarii şi jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, 2012

[15] Andreşan-Grigoriu, Beatrice; Procedura hotărârilor preliminare,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010

[16] Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, editia a IV-a, revizuita si adaugita după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011

[17] Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, editia a IV-a, revizuita si adaugita după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011

[18] TPI, 10.07.1990, C T 51/89, Rec. II, p.309, Tetra Pak c. Commission, v. W.E.Haak – La distribution des rôles entre la Cour et les jurisdictions nationals, în Cour de Justice des Communautés Européennes – 1952-2002, Cinquantième anniversaire de la Cour de Justice des Communautés Européennes, Colloque sur la coopération entre la Cour de Justice et les jurisdictions nationals, 3 décembre 2002, p.31; Jacques Pertek,  p.2, 7-8.

[19]  Hotarârea C.J.U.E. din 16.05.2000, C 78/98, Preston s.a., Rec., p.I-3201. Poate fi vorba de reguli de drept procedural, de exemplu: competenta instanţei de judecata (Hotarârea C.J.U.E. din 9.07.1985, C 179/84, Bozetti/Invernizzi., Rec., p.2301), cheltuielile de judecata (Hotarârea C.J.U.E. din 1.07.1993, C 20/92, Hubbard, Rec., p.I-3777), termenele procedurale (Hotarârea C.J.U.E. din 16.12.1976, C 33/76, Rewe-Zentral, Rec., p.1989, Hotarârea C.J.U.E. din 14.12.1995, C 312/93, Peterbroeck, Rec., p.I-4599), sarcina probei (Hotarârea C.J.U.E. din 17.07.1997, C 242/95, GT-Link, Rec., p.I-4449), sau substantial, de exemplu: în materia raspunderii civile delictuale (Hotarârea C.J.U.E. din 19.11.1991, C 6/90 si 9/90, Francovich, Rec., p.I-5357, Hotarârea C.J.U.E. din 5.03.1996, C 46/93 si 48/93, Brasserie du Pêcheur et Factortame, Rec., p.I-1029, Hotarârea C.J.U.E. din 12.06.1980, C 130/79, Express Dairy Foods, Rec., p.I-1887, Hotarârea C.J.U.E. din 2.08.1993, C 271/91, Marshall, Rec., p.I-4367), compensatiei (Hotarârea C.J.U.E. din 26.06.1979, C 177/78, Pigs and Bacon Commission, Rec., p.2161), îmbogatirii fara justa cauza (Hotarârea C.J.U.E. din 27.02.1980, C 68/79, Hans Just I/S, Rec., p.501)

[20] Leif Sevón – Le juge national en tant que juge communautaire: le principe de l’autonomie procédurale et ses limites în Cour de Justice des Communautés Européennes – 1952-2002, Cinquantième anniversaire de la Cour de Justice des Communautés Européennes, Colloque sur la coopération entre la Cour de Justice et les jurisdictions nationals, 3 décembre 2002, p.57.

[21] Pierre Pescatore, Article 177, în Traité instituant la C.E.E. Commentaire article par article, Paris, 1992, p. 1094 si urm., apud Paola Ivaldi – Il rinvio pregiudiziale: linee evolutive, în Comunicazio e studi, Istituto di Diritto Internazional della Università di Milano, vol.XXII (2004), p.233-275.

[22] 11.Andreşan-Grigoriu, Beatrice; Procedura hotărârilor preliminare,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010

[23] Jacques Pertek, p.36 si urm.

[24] Hotarârea C.J.U.E. din 16.01.1974, C 166/73, Rheinmühlen-Düsseldorf, în ECR, 1974, 33-38, apud Octavian Manolache, op. cit., Ed. ALL Beck, Bucuresti, 2001, p.522. A se vedea si Cour de Justice des Communautés Européennes – Actes du Colloque sur le renvoi préjudiciel à la C.J.U.E., 2002, C.J.U.E., p.1-31.

[25] Idem 38

[26] Noţiunea de „interpretare” nu a fost definită ca atare de Curte, care nu a facut nici trimitere la art.31 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, dar jurisprudenţa sa denotă o sferă extinsă recunoscută acestei noţiuni, fiind avute în vedere multitudinea de variante lingvistice ale textelor normative care alcătuiesc ordinea juridică comunitară, interpretarea sistematică a dispoziţiilor comunitare, obiectivele construcţiei europene, principiile generale de drept comunitar, eficacitatea acestuia din urma.(v. Pierre Pescatore – Le renvoi préjudiciel – L ‘ evolution du système, în Cour de Justice des Communautés Européennes – 1952-2002, Cinquantième anniversaire de la Cour de Justice des Communautés Européennes, Colloque sur la coopération entre la Cour de Justice et les jurisdictions nationals, 3 décembre 2002, p.19 ). Prin interpretare întelegem, aplicarea în timp, în spatiu, precum şi asupra persoanelor a respectivei norme, precum şi, în mod frecvent, existenţa unui efect direct al acesteia, şi de asemenea şi consecinţele aplicării cu prioritate a dreptului comunitar.

[27] Maurice Lagrange – L ‘action préjudicielle dans le droit interne des États members et en droit communautaire, în Revue Trimestrielle de Droit Européen, 2, 1974, p.268-297.

[28] Sub acest aspect, trebuie precizat că împotriva unei decizii cu caracter individual se poate formula atât o acţiune directă în anulare, în baza art.230 TCE (ex-art.173) alin.4 de catre destinatarul respectivei decizii, cât si o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, de catre instanţa naţională sesizată cu o acţiune formulată împotriva unui act naţional de executare a respectivei decizii, dar în cazul în care prima cale nu a fost exercitată în termenul prevazut de lege de către persoana interesată(2 luni de la data publicării sau de la data la care persoana interesată a luat cunoştinţa de actul în cauză), Curtea poate respinge şi acţiunea preliminară ca urmare a împlinirii termenului de prescriptie (Hotarârea C.J.U.E. din 21.05.1987, C 133/85-136/85, Rau c. BALM, Rec., p.2289, Hotarârea C.J.U.E. din 9.03.1994 Jacques Pertek, p. 64; p.84; p.86.

[29] Hotarârea C.J.U.E. din 5.03.1982, Schul, Rec., 1982, p.1409; hotarârea C.J.U.E. din 1.12.1965, C 16/65, Schwarze, Rec., 1965, p.909.

[30] David W.K. Andersen, References to the European Court, 1995, pp.5-6, apud Rapport general sur le theme du colloque „Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002; Mar Jimeno Bulnes – La Cuestión Prejudicial del Artículo 177 TCE, JOSE MARIA BOSCH EDITOR, S.L. – BARCELONA, 1996, p.166 si urm.; Paola Ivaldi, loc. cit., p.259 si urm.

[31] Predescu Bianca, Drept institutional comunitar, note de curs, 2003-2004, forma revizuita 2007

[32] Andreşan-Grigoriu, Beatrice; Procedura hotărârilor preliminare,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010

[33] V. Hotarârea C.J.U.E. din 30.06.1966, C 61/65, Veuve G. Vaassen-Göbbels c. Direction du Beambtenfonds voor het Mijnbedrijff, Rec., p.377. Organele de jurisdicţie care pot formula o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare sunt, în accepţiunea comunitară, acele organe care, în virtutea unei legi, independent de terminologia folosită în fiecare stat, aparţin judiciarului în sens larg, având un caracter permanent şi obligatoriu, precum şi capacitatea de a soluţiona un litigiu conform unui model juridic prestabilit, după o procedura contradictorie, dispunând de o putere de decizie proprie, exercitată de o manieră independentă şi impartială. Este şi cazul, de exemplu, al tribunalelor administrative din dreptul continental sau al tribunalelor speciale, indiferent de competenţa lor(civilă, penală, fiscală, vamală, securitate sociala etc.) – Cour de Justice des Communautés Européennes – Actes du Colloque sur le renvoi préjudiciel à la C.J.U.E., 2002, C.J.U.E., p.15-16

[34] V. Hotarârea C.J.U.E. din 11.07.1995, C 16/94, Dubois et Général cargo, Rec., p.I-2421; Hotarârea C.J.U.E. din 16.06.1981, C 126/80, Salonia, Rec., p.1563 (Jacques Pertek, p.49 si urm.).

[35] Andreşan-Grigoriu, Beatrice; Procedura hotărârilor preliminare,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010

[36] Hotărârea C.J.U.E. din 22.10.1987, C 314/85, Foto-Frost c. Hauptzollamt Luebech Ost, Rec., 1987, p.4199, v. Jacques Pertek, op. cit., p.10 si urm.

[37] V. Hotărârea C.J.U.E. din 13.05.1981, C 66/80, International Chemical Corporation, Rec., p.1191. (Jacques Pertek, op. cit., p.45 si urm., p.72)

[38] 4. Foster, Nigel; Tillotson, John; Texts, Cases and Materials on European Union Law, 4th edition, Cavendish Publishing Limited, London, 2003

[39] Hotărârea C.J.U.E. din 5.12.2000, C 448/98, Guimont, Rec., p.I-10663; Hotarârea C.J.U.E. din 16.01.1974, 166/73, Rheinmühlen, Rec., p.33; Hotarârea C.J.U.E. din 16.11.1995, C 152/94, Van Buynder, Rec., p.I-3981;

[40] Hotărârea C.J.U.E. din 7.05.1997, C 321/94 – C 324/94, Pistre s.a., Rec., p.I-2343.

[41] Jacques Pertek, op. cit., p.45 si urm., p.71 si urm.; Jean-Guy Huglo,., p.22 si urm.; Paola Ivaldi, p.233-275; Olivier Dubos, p.92 si urm.

[42]Astfel, dintre curţile constituţionale ale statelor membre, Curtea de arbitraj belgiană şi Tribunalul constituţional (Verfassungsgerichtshof) austriac au sesizat Curtea cu o acţiune preliminară. În examinarea constitutionalităţii legilor, Consiliul constitutional francez nu verifică şi compatibilitatea acestora cu dispoziţiile unui tratat sau acord international, şi, deci, nici cu dreptul comunitar. În schimb, cînd Consiliul constituţional francez îşi exercită atribuţiile în cadrul procedurii electorale, poate examina compatibilitatea unei norme cu un tratat internaţional, în acest din urma caz nemaiexistând un obstacol, teoretic, pentru sesizarea C.J.U.E. cu soluţionarea unei acţiuni preliminare.Curtea constituţională italiană nu este o jurisdicţie nationala, în sensul art.234 TUE, şi deci nu poate sesiza C.J.U.E. cu o acţiune preliminara. Dacă verificarea constitutionalitatii unei legi implica si o problema legata de interpretarea dreptului comunitar, jurisdictiile italiene ar trebui sa sesizeze C.J.U.E. cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare înainte de sesizarea Curţii Constitutionale. Curtea constitutionala a Portugaliei procedeaza la verificarea constitutionalitatii unei legi în primul rând în cazul în care este sesizata cu soluţionarea unei cai de atac exercitata împotriva hotărârii unei alte instante, pe motiv de neconstitutionalitate. De asemenea, poate fi ceruta si verificarea constitutionalitatii unei legi in abstracto. Teoretic, Curtea Constitutionala ar putea fi nevoita sa procedeze de asemenea si la interpretarea dreptului comunitar si în acest sens sa sesizeze C.J.U.E. cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare. Curtea constitutionala germana a considerat ca, în asemenea situatii, are obligatia de a introduce o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare la C.J.U.E.. De asemenea, în Spania, competenta Curţii constitutionale nu presupune examinarea unor probleme de drept comunitar susceptibile de a forma obiectul unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare la C.J.U.E. (V. Rapport general sur le theme du colloque „Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002., p.16; Jacques Pertek, op. cit., p.105 ).

[43] Comm. EDH, 12.05.1993, Divigsa c. Espagne, n° 20.631/92; Comm. EDH, 28.06.1993, Fritz et Nana S. c. France, n° 15669/89.

[44] pag. 448, Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene: comentarii şi jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, 2012

[45] Curtea a admis chiar că, dacă descrierea prevederilor naţionale făcută într-o hotarâre de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare nu este pe deplin corectă, acest lucru nu are efectul de a nu se recunoaşte competenăa Curţii de a răspunde la chestiunea deferită ei de instanţa naţională(Hotarârea C.J.U.E. din 30.04.1986, C 209-213/84)

[46]Hotărârea C.J.U.E. din 18.12.1986, C 10/86, VAG France, Rec., p.4071; Hotarârea C.J.U.E. din 08.02.1990, C 320/88

[47] Ord. C.J.U.E. din 7.04.1995, C 167/94, Grau Gomis s.a., Rec., p.I-1023.

[48] Cu toate acestea, în Anglia, Scotia, Ţara Galilor, Portugalia si Suedia s-a considerat ca un organ de juridicţie de ultimă instanţă poate considera aplicabilă în cauza teoria actului clar chiar în cazul în care cu privire la aceeaşi problemă de drept o altă instanţă a apreciat necesară sesizarea C.J.U.E. Sistemul Italian a stabilit principiul potrivit căruia instanţa supremă trebuie să sesizeze ea însăşi C.J.U.E. pentru ca numai în acest mod părţile din acţiunea principală îsi pot prezenta punctele de vedere în faţa Curţii, cu posibilitatea amânarii fazei orale pâna ce Curtea pronunţă o hotarâre în cauza – similar celei cu care fusese anterior sesizată.

[49] În Danemarca si Belgia, cauzele sunt reunite, C.J.U.E. fiind sesizată cu o singură acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare. În Italia însă, se consideră că principiul contradictorialităţii presupune ca să fie introdusă câte o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare pentru fiecare din cauzele în vederea soluţionării carora trebuie rezolvată aceeaşi problemă de drept. (Rapport general sur le theme du colloque „Le renvoi préjudiciel à la Cour de Justice des Communautés Européennes”, în XVIIIe colloque de l’Association des Conseils d’État et des jurisdictions administratives suprêmes de l’Union Européenne a.i.s.b.l., Helsinki 20-21.5.2002).

[50] Hotărârea C.J.U.E. din 10.03.1981, C 36/80 si 71/80,  Hotarârea C.J.U.E. din 11.06.1987, C 14/86

[51] Hotărârea C.J.U.E. din 28.06.1978, C 70/77, Simmenthal

[52] Hotărârea C.J.U.E. din 20.10.1993, C 10/92, Balocchi, Rec., p.I-5105, Hotarârea C.J.U.E. din 03.03.1994, C 332/92, 333/92, 335/92

[53] Maurice Lagrange,  p.268-297.

[54]Hotărârea C.J.U.E. din 29.11.1978, C 83/78, Pigs Marketing Board, Rec., p.2347; Hotarârea C.J.U.E. din 18.11.1999, C 200/98, X et Y, Rec., p.I-8261.

[55]Hotărârea C.J.U.E. din 17.09.1998, C 421/96, Kainuun Liikenne et Pohjolan Liikenne, Rec., p.I-5141, Hotarârea C.J.U.E. din 08.11.1990, C 231/89, Gmurzynska-Bscher, Rec., p.I-4003. Astfel, Curtea poate cenzura numai în mod excepţional dreptul instanţei naţionale de a adresa o cerere de hotărâre preliminară în ipoteza în care, în mod vadit, obiectul acesteia nu are nici o legatura cu fondul cauzei (Hotărârea C.J.U.E. din 16.07.1992, C 343/90, Lourenço Dias, Rec., p.I-4673, ord. din 25.05.1998, C 361/97, Nour, Rec., p.I-3101)

[56]Hotarârea C.J.U.E. din 16.09.1999, C 218/98, Abdoulaye s.a., Rec., p.I-5723, Hotarârea C.J.U.E. din 11.01.2000, C 285/98, Kreil, Rec., p.I-69, Hotărârea C.J.U.E. din 03.02.2000, C 228/98, Dounias, Rec., p.I-577, Hotarârea C.J.U.E. din 14.12.1995, C 312/93

[57]V. V. Hatzopoulos, De l’arrêt „Foglia-Novello” à l’arrêt „TWD Textilwerke”, RMUE 1994, n° 3, p.195, sp.p.211 s.u., apud Olivier Dubos, Éd. Dalloz, 2001, p.667.

[58] V. Paola Ivaldi,  p.244

[59]Informaţiile şi întrebările cuprinse în acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare trebuie nu numai să permita Curţii să dea raspunsuri utile cauzei, dar ăi sa dea posibilitatea guvernelor statelor membre, cât şi celorlalte parti interesate să formuleze note scrise, conform art.20 din Statutul C.J.U.E.. (v. Ord. C.J.U.E. din 23.03.1995, C 458/93, Saddik, Rec., p.I-511).

[60]Pâna în prezent, instanţele naţionale ale statelor membre s-au dovedit reticente în a-si exprima opinia, în prealabil, asupra problemelor ce fac obiectul acţiunilor în pronunţarea unei hotărâri preliminare.

[62] Olivier Dubos, p.693 si urm.

[63]În cazul Olandei,  Hotarârea C.J.U.E. din 15.10.1996, C 311/94, Ijssel-Vliet Combinatie, în Rec., p. I-5023, s-a reformulat una din întrebările adresate Curţii. De asemenea, după pronunţarea Hotarârii C.J.U.E. din 12.07.2001, C 157/99, Smits-Peerbooms, C.J.U.E. a întrebat instanţa olandeză dacă vrea să-şi retragă acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare în cauza C 385/99, Müller-Fauré en Van Riet, în urma acestui lucru instanţa natională aratând ca întelege să formuleze o întrebare suplimentară la acţiunea initială. Aceeaşi situaţie a fost şi în cazul cauzei C 156/01, Van der Duin en Van Wegberg-Van Brederode.

[64]Hotărârea C.J.U.E. din 26.01.1993, C 320/90, C 321/90 si C 322/90, Telemarsicabruzzo, Rec., p.I-393. V. Cour de Justice des Communautés Européennes – Actes du Colloque sur le renvoi préjudiciel à la C.J.U.E., 2002, C.J.U.E., p.10.

[65]Curtea pronunţa o Ordonanţă, urmând o procedură simplificată, în trei ipoteze prevazute de Regulament: în caz de necompetenta sau de vadita inadmisibilitate (art.92), în cazul în care o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare similară a mai fost solutionată printr-o hotarâre anterioara sau Curtea apreciază că raspunsurile la întrebarile care i s-au adresat poate fi dedus cu certitudine din jurisprudenţa sa (art.104 alin.3) – ord. din 19.06.2001, C 9/01-C 12/01, Monnier s.a., care face trimitere la Hotarârea C.J.U.E. din 23.04.1990, C 41/90

[66] Cu excepţia Italiei, unde paăţile trebuie să ceară redeschiderea judecăţii într-un anumit termen, care curge de la pronunţarea hotărârii C.J.U.E..

[67]Potrivit art.65 din Regulamentul C.J.U.E., hotarârea are caracter obligatoriu înca de la data pronunţării.

[68] Hotărârea C.J.U.E. din 03.02.1977, C 52/76, Benedetti, Rec., p.163; Hotarârea C.J.U.E. din 11.06.1987, C 14/86, Pretore di Salo c. X, Rec., p.2545. A se vedea si Jacques Pertek, op. cit., p.156.

[69]Ord. C.J.U.E. din 28.04.1998, C 116/96 In ceea ce priveste hotarârea de constatare a nulitatii unui act comunitar, aceasta poate forma obiectul unei noi acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la cauzele sau efectele acestei nulităţi, şi nu poate tinde la constatarea validităţii actului.

[70] Este vorba deci de o autoritate de lucru judecat absolută faţă de instanţele naţionale care soluţionează fondul  litigiului în cadrul căruia s-a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare şi relativă faţă de C.J.U.E. însăşi, care poate reveni asupra propriei jurisprudenţe.

[71] Hotărârea C.J.U.E. din 27.03.1980, C 61/79, Denkavit Italiana, în Rec., p.1205, Hotarârea C.J.U.E. din 19.10.1995, C 137/94

[72] V. Hotărârea C.J.U.E. din 8.04.1976, C 43/75, Gabrielle Defrenne, Rec., p.455, Hotarârea C.J.U.E. din 10.03.1992, C 38/90 si C 151/90.

[73] Art. 39 din Statut si art.97 din Regulament.

[74] Art. 41 din Statut si art.98-100 din Regulament.

[75] Art. 40 din Statut.

[76] Art. 66 din Regulament.

[77] Art. 66 din Regulament.

[78] Art. 67 din Regulament.

[79] Ordonanta din 5.03.1986, Wünsche, 69/85, Rec., p.947 si Ordonanta din 16.10.1968, 13/67

[80] http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/court-justice/index_ro.htm

[81] Evans, 35, p.446

[82] Mircea Dutu, Andrei Dutu, Dreptul contenciosului European, Editura Universul Juridic, Cursuri universitare, Aprilie 2010

[83] pag. 453, Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene: comentarii şi jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, 2012

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să comentați
Introduceți numele dumneavoastră aici