Administraţia publică încotro? Funcţii, responsabilităţi şi răspunderi – consilier juridic Rodica Bran

0
188

0.1.- Scurt istoric al administraţiei publice româneşti.

Din punct de vedere istoric, necesitatea administraţiei publice a rezultat ca  un must do al fiecărei etape istorice, raportată la particularităţile specifice fiecărei zone geopolitice. Statul modern, creat ca formă supremă de organizare a vieţii sociale, s-a constituit pe structura unor organisme locale străvechi – ginta, tribul, uniunile de triburi, democraţia militară, formaţiunile politice prestatale din antichitate. Noţiunea de administraţie presupune desfăşurarea unor activităţi de către o persoană, grupuri de persoane sau instituţii afectate interesului general al comunităţii.

Ca şi evenimente legislative relevante, ale evoluţiei administraţiei moderne putem nota: Legea promulgată la 1864 de către Alexandru Ioan Cuza, privind organizarea comunelor urbane şi rurale şi pentru înfiinţarea consiliilor judeţene; principiile şi formele administraţiei publice locale în contextul României întregite adoptate la 24 iunie 1925 şi puse în aplicare începând cu 3 august 1929, prin care s-a realizat unificarea administrativa a întregului teritoriu romanesc; amendamentele din 1929, au avut in vedere realizarea unei descentralizări administrative, prin înfiinţarea unor instituţii noi, destinate să asigure o mai mare autonomie în viaţa locală. Ulterior celor trei Constituţii adoptate de statul comunist, a fost emisă Legea nr. 2/1968 Legea privind organizarea administrativ-teritorială a României, în baza căreia este organizată şi funcţionează şi astăzi administraţia publică locală.

  • Administraţia publică locală post-decembistă

După evenimentele din 1989, s-a adoptat Constituţia României din 1991, Constituţia statului de drept, care a statuat pluralismul politic, normele vieţii politice parlamentare, a stabilit principii clare pentru instituţia prezidenţială.

În ceea ce priveşte administraţia publică locală, Constituţia din 1991 a instituit principiul autonomiei publice locale şi descentralizării serviciilor publice. De asemenea, art. 20 prevede că autorităţile administraţiei publice sunt Consiliile Locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii. Primarul are, potrivit legii, o dublă serie de atribuţii. Pe de o parte, reprezentant al colectivităţii locale şi, în acelaşi timp, conducător de unitate administrativ teritorială, cu obligaţia de a gestiona anumite servicii de stat. Deşi nu se află in raporturi de subordonare faţă de autorităţile judeţene sau centrale, totuşi, Instituţia Prefectului are prerogative de autoritate coordonatoare, în contextul cărora poate controla legalitatea unor decizii sau modul cum îşi exercită atributele primarul, în calitate de conducător al administraţiei publice.

Constituţia adoptată în anul 2003, prevede ca principii de bază ale organizării administrative: Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale si desconcentrării serviciilor publice. În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective, în scris şi oral, în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale si cu serviciile publice desconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.

Art. 121. stabileşte ca autorităţi comunale şi orăşeneşti:

            (1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.

  • Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
  • Autorităţile prevăzute la alineatul (1), se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor.

De altfel, Legea 215 din 2001, cu modificările şi completările ulterioare, conţine prevederi clare privind atribuţiile, dar şi legitimităţile autorităţilor publice locale.

(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii, se aleg în condiţiile prevăzute de Legea privind alegerile locale.

(2) Consiliile locale şi primarii, funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale şi rezolvă treburile publice din comune şi oraşe, în condiţiile legii: constituirea unor autorităţi ale autonomiei locale, elaborarea de statute şi regulamente proprii de funcţionare, înfiinţarea de instituţii şi agenţii economice de interes local, măsuri pe linia dezvoltării în perspectivă a localităţii şi amenajarea teritoriului, prestarea serviciilor publice uzuale, pe domenii şi ramuri de activitate, activităţi de integrare şi cooperare pe plan intern şi extern, având ca finalitate obiective de interes comun.

În contextul acestui complex de responsabilităţi, nu trebuie uitat că atribuţiile primarului, în calitatea sa de şef al administraţiei locale, sunt destul de numeroase şi cu mari implicaţii sociale şi economice.

De aceea, el participă la şedinţele de consiliu, atât în calitatea sa de autoritate executivă, ce are menirea de a executa hotărârile Consiliului Local, dar şi în calitatea sa de reprezentant al puterii statului.

Este de relevat că legea reglementează, alături de regimul general al autonomiei locale, şi multe alte probleme care exced organizării şi funcţionării autorităţilor publice, cum sunt: atribuţiile lor, suspendarea, încetarea sau dizolvarea, serviciile publice locale, patrimoniul şi lucrările publice care privesc unităţile administrativ-teritoriale, precum şi alte probleme care ţin de administraţia publică locală.

  • Restructurarea profundă a administraţiei publice locale

 Inceputul anilor 90 a fost marcat de importante schimbări politice şi economice în multe din statele lumii, dar acest proces s-a făcut simţit, cu mai multe efecte, în fostele ţări comuniste din Europa.

Succesul de care s-a bucurat economia de piaţă, eşecurile sistemului centralizat bazat pe economia condusă „la comandă politică” şi ineficienţa întreprinderilor de stat, ca şi pierderea, prin diverse forme, a puterii politice de către partidele unice au condus la căutarea unor forme de guvernare mai potrivite, mai apropiate de interesele cetăţenilor respectivelor state.

Evidenţiind importanţa acestor schimbări, nu trebuie omis faptul că, în comparaţie cu ţările fostului sistem comunist, în toate statele din Europa Occidentală, o mare parte a activităţilor economice se desfăşoară la nivelul autorităţilor locale.

Transformarea României, începând cu sfârşitul anului 1989, într-un stat democratic de drept, bazat pe pluripartitism şi separarea puterilor, cu o economie bazată pe libera iniţiativă şi spirit concurenţial, a determinat o schimbare radicală de concepte şi în domeniul organizării şi funcţionării administraţiei publice.

In România, trecerea de la totalitarism la democratie a fost marcată prin adoptarea a două legi foarte importante -Legea nr.69/1991[1] privind administraţia publică locală şi Legea nr.70/1991 privind alegerile locale[2] şi prin articolele 119-121 din Constituţia României[3], adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991.

Prin aceste reglementări se crea cadrul necesar pentru a transfera o parte importantă a autorităţii administrative, de la nivelul Guvernului, pentru gestionarea intereselor specifice colectivităţilor locale.

In fundamentarea Programului de guvernare – aprobat de parlament şi în strategia guvernului de înfăptuire a reformei economice şi sociale se acorda un loc special administraţiei publice, stabilindu-se obiective şi priorităţi proprii, mijloace şi modalităţi concrete de realizare a lor.

La elaborarea respectivelor documente s-a pornit de la premisa că factorul determinant în aplicarea Programului de reformă economico-socială la nivel naţional şi local îl consituie administraţia publică – centrală şi locală – singurele organisme implicate, de fapt,  în toate sectoarele de activitate şi, mai mult, aflate permanent în legătură cu populaţia.

Legea adoptată în 1991 statua o serie de concepte teoretice pe baza cărora avea să se desfîşoare procesul de restructurare profundă a administrţiei publice locale cum sunt:

– autonomia locală, adică dreptul comunităţilor locale de a dispune de resurse proprii şi de a le utiliza pentru prestarea de servicii publice (implementare defectuoa-să, cauzată de lipsa autonomiei financiare şi a celei patrimoniale, cu efecte nefavorabile pentru beneficiarii acestora).

– precizarea tipului de relaţii între autorităţile locale şi centrale;

– delimitarea sferei de interes între autorităţile centrale şi cele locale privind prastarea de servicii publice.

In anul 2001, Guvernul României a adoptat    „Strategia privind accelerarea reformei în administraţia publică”, în care erau prevăzute o serie de măsuri pentru restructurarea guvernului şi reorientarea activităţii unor ministere, reducerea unui număr important de agenţii guvernamentale şi trecerea altora în subordinea unor ministere etc. De asemenea, una din prevederile strategiei, inclusă şi în programul de guvernare se referă la reducerea substanţială a numărului persoanelor cu funcţii de conducere în administraţia publică centrală şi locală( secretari generali adjuncţi, directori generali, directori, directori adjuncţi, şefi de oficii, şefi de servicii şi birouri). Pe ansamblu, se preconiza reducerea, în mod eşalonat, cu circa 30 la sută a personalului din ministere şi agenţii guvernamentalke, precum şi la nivelul autorită-ţilor publice locale.

Un rol major în restructurarea administraţiei publice locale l-a avut însă Legea 215/2001[4] privind administraţia publică locală, care la art.32 – Atribuţiile Consiliului Local- preciza competenţele acestui organism vizavi de înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor insituţii, societăţi comerciale şi servicii publice de interes local, reorganizarea regiilor autonome etc. De asemenea, la art.38, alin. (2), litera e, actul normativ menţionat preciza competenţele consiliului local în legătură cu aprobarea, la propunera primarului, în condiţiile legii, a organigramei şi statului de funcţii, a numărului de personal şi a regulamentului de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, ale instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi ale regiilor autonome de interes local.

Cu toate limitele avute în aplicare, Legea 215/2001, a însemnat un pas înainte în restructurarea administraţiei publice locale. Acesta a fost continuat cu ” Strategia actualizată a Guvernului României privind accelerarea reformei în administraţia publică, 2004-2006, aprobată prin H.G nr.699/2004.[5]

Conform acesteia, în acord cu Comisia Europeană, pentru perioada amintită au fost stabilite trei domenii prioritare de acţiune, acestea fiind:

– reforma funcţiei publice;

– reforma administraţiei publice locale prin continuarea procesului de descentralizare şi al celui de deconcentrare a serviciilor publice;

– îmbunătăţirea procesului de formulare a politicilor publice.

Dacă primul obiectiv cheie al reformei viza managementul resurselor umane, respectiv îmbunătăţirea procedurilor de recrutare, gestiune şi formare a funcţionarilor publici, cel de-al doilea se referea, cu prioritate, la procesul de descentralizare şi de deconcentrare a serviciilor publice, pornindu-se şi de la premisa că se înregistra o oarecare „recentralizare” la nivelul ministerelor.

Si într-un domeniu şi în celălalt, prevederile strategiei au fost urmate de modificarea şi republicarea a două acte normative importante – Legea 188/1991 privind Statutul funcţionarilor publici şi Legea 215/2001 privind administraţia publică locală. Tot în anul 2006 a fost adoptată Legea – cadru nr.195[6] ce stabileşte principiile, regulile şi cadrul instituţional care reglementează procesul de descentralizare administrativă şi financiară.

Importanţa legilor menţionate, ca şi a altora adoptate în ultima perioadă nu poate şi nu trebuie pusă la îndoială pentru procesul de reformă din administraţia publică. Este necesar însă ca, alături de voinţa politică cu care s-au votat aceste legi, să existe o şi mai puternică acţiune politică pentru aplicarea concretă a lor.

Calitatea de membru al Uniunii Europene pe care o are România azi responsabilizează şi mai mult administraţia publică faţă de cetăţeanul-contribuabil. Situaţie în care aceasta trebuie susţinută să-şi îndeplinească rolul faţă de comunitatea locală, din cel puţin trei considerente de natură economică, socială şi instituţională:

economică: creşterea economică redusă şi diminuarea resurselor bugetare alocate administraţiei publice; nevoia tot mai mare a sectorului privat de a avea alături un partener flexibil pentru derularea proiectelor de parteneriat public-privat.

socială: cetăţenii, ca beneficiari ai serviciilor publice sunt tot mai exigenţi şi nu acceptă ca necesităţile lor să fie determinate în mod exclusiv de ceea ce le oferă administraţia;

instituţională: integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană implică un alt mod de administrare a serviciilor publice caracterizat nu numai de calitatea lor, ci şi prin respectul faţă de cel ce poate acum să compare oferta naţională sau locală, cu cea din alte state; organizarea puternic ierarhizată a acestora trebuie, prin restructurare, să lase locul unor noi tipuri organizatorice, bazate pe structuri descentralizate.

Demilitaruzarea treptată a unor servicii comunitare a fost una din măsurile incluse în „Strategia Guvernului României pentru accelerarea reformei în administraţia publică din ţara noastră pentru perioada 2001 – 2004.

Obiectivele prioritare avute în vedere pentru depolitizarea structurilor administraţiei publice locale şi eliminarea clientelismului politic au fost prevăzute atât în „Strategia pentru accelerarea reformei în administraţia publică, cât şi în Programul de guvernare pentru perioada 2001-2004, acestea fiind următoarele:

– respectarea Legii funcţionarilor publici şi aplicarea consecventă a principiului angajării funcţionarilor publici exclusiv pe criterii de competenţă profesională;

– promovarea în funcţii publice numai pe criterii de performanţă şi de moralitate, în spiritul şi pe baza legii;

– gestionarea coerentă şi corectă a carierei funcţionarilor publici prin salarizare corespunzătoare, stimularea şi asigurarea unor condiţii normale de lucru, în scopul respectării stabilităţii şi continuităţii în muncă;

– crearea unui sistem performant- naţional şi regional de pregătire a funcţionarilor publici şi a persoanelor alese în consiliile locale şi judeţene.

0.4.- Administraţia publică locală, trăsături, specificitate.

Teritoriul României, din punct de vedere administrativ, este organizat în următoarele unităţi teritoriale: comuna, oraşul şi judeţul.

Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate.

Oraşele mai importante pot fi declarate municipii. Ele pot avea subdiviziuni administrativ-teritoriale, a căror delimitare şi organizare sunt stabilite prin lege. În cadrul acestor subdiviziuni se pot constitui autorităţi ale administraţiei publice locale.

Comunele oraşele şi judeţele sunt delimitate tot prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora, se poate efectua numai în temeiul legii şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor, prin referendum.

Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează pe baza următoarelor principii: 1) autonomie locală; 2) descentralizarea serviciilor publice de interes local; 3) alegerea autorităţilor administraţiei publice locale; 4) legalităţii; 5) consultarea cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

Aplicarea acestor principii nu trebuie să aducă atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României.

Prin autonomie locală se înţelege dreptul  şi  capacitatea  efectivă  a  autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale[7] pe care le reprezintă, treburile publice.

Autonomia locală este exclusiv administrativă şi financiară.

Autonomia locală se referă la organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi la gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului[8]. Autorităţile locale au dreptul să aibă iniţiativă în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice.

Autorităţile administraţiei publice centrale nu intervin în domeniile care nu ţin de competenţa lor exclusivă, decât în cazul în care obiectivele acţiunii nu pot fi realizate de către autorităţile administraţiei publice locale, fie cauza dimensiunilor, fie a efectelor pe care le-ar putea produce.

Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive.

Consiliile locale şi primarii, funcţionează ca autorităţi administrative autonome şi  rezolvă treburile publice din unităţile adminitrativ-teritoriale în care funcţionează.

În fiecare judeţ se alege un consiliu judeţean, care coordonează activitatea consiliilor locale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.

În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, pe de o parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Pentru asigurarea autonomiei locale, autorităţile  administraţiei publice din comune, oraşe şi judeţe dispun de un buget propriu de venituri şi cheltuieli şi au dreptul să perceapă impozite şi taxe locale, în condiţiile legii.

În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti Guvernul numeşte câte un prefect.

Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

Între prefect şi autorităţile administrative locale, nu există raporturi de subordonare, dar prefectul exercită controlul asupra legalităţii actelor autorităţilor administraţiei publice locale, putând să le atace, în faţa instanţei de contencios administrativ, în cazul în care consideră necesar.

Actul atacat este suspendat de drept.

Prefectul răspunde, conform legii, la cererea autorităţilor administra-ţiei publice locale, în cazul în care instanţa de contencios administrativ stabileşte că actul acestora a fost atacat în mod abuziv sau cu rea-credinţă.

0.5. Prerogativele administraţiei publice locale conferite de Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, republicată

Atribuţiile primarului, ca autoritate executivă a administraţiei publice locale sunt, ca de altfel atribuţiile oricărei autorităţi publice din sfera oricărei puteri, acele abilitări, îndrituiri cu care legea învesteşte o astfel de autoritate pentru a-şi îndeplini rolul pentru care a fost creată. Tocmai de aceea drepturile apar în acelaşi timp ca obligaţii şi invers, iar titularul lor nu le deţine în nume propriu ci în numele celui care l-a desemnat în funcţie şi respectiv l-a abilitat.

În cazul primarului, el nu deţine şi exercită drepturile şi obligaţiile, atribuţiile în nume propriu ci în numele colectivităţii care l-a ales şi al statului care l-a abilitat şi i-a recunoscut aceste drepturi şi obligaţii ca fiind de interes public, atât pentru colectivitatea respectivă cât şi pentru stat.

Faptul că primarul nu reprezintă numai interesele comunei sau oraşului ci şi pe ale statului, rezultă şi din dreptul pe care autorităţile statului îl au de a aplica primarilor sancţiuni juridice, în situaţiile anume precizate de lege, situaţii care privesc, în mod prioritar, apărarea unui interes general, al statului şi, în subsidiar unul local.

Concluzia care rezultă este aceea că primarii nu pot exercita atribuţiile ce le sunt recunoscute decât în limitele stabilite prin lege sau hotărârile consiliilor locale, întrucât natura juridică a instituţiei primarului este de „autoritate executivă”. Aceasta nu înseamnă că ei nu pot da dispoziţii, dar dispoziţiile lor au caracteristicile actelor de execuţie.

Pe de altă parte, competenţele (atribuţiile) primarului se exercită în mod legal şi produc efecte juridice obligatorii numai în limitele teritoriului comunei, oraşului sau municipiului respectiv, nefiind de conceput depăşirea acestora, competenţa teritorială, ca şi cea materială fiind de ordine publică şi ca atare obligatorie în a fi respectată.

De precizat că legiuitorul a folosit aceeaşi metodologie în reglementarea atribuţiilor primarului ca şi în cazul atribuţiilor consiliului local, adică a stabilit, mai întâi, principalele categorii de atribuţii. Acestea sunt următoarele:

  1. a) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului;
  2. b) atribuţii privind relaţia cu consiliul local;
  3. c) atribuţii referitoare la bugetul local;
  4. d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;
  5. e) alte atribuţii stabilite prin lege.

În alin. (6) al art. 63 este înscrisă o prevedere foarte importantă cu valoare de obligaţie pentru primar, aceea de a colabora cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cu consiliul judeţean.

Desigur că această colaborare se referă, în primul rând, la colaborarea cu serviciile publice deconcentrate de la nivel local, dar şi de la nivel judeţean.

Colaborarea se realizează, de regulă, prin intermediul conducătorilor acestor servicii publice deconcentrate şi respectiv ale preşedintelui (şi vicepre-şedintelui) consiliului judeţean.

În ultimul alineat al acestui articol – alin. (7) – este reglementată problema numirii conducătorilor instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, care se face prin dispoziţia primarului, dar „pe baza concursului organizat potrivit procedurilor şi criteriilor aprobate de consiliul local, la propunerea primarului”.

Alin. (2) şi (4) au ca obiect de reglementare viceprimarul. La alin. (2) se precizează că viceprimarul „este subordonat primarului şi înlocuitorul de drept al acestuia” şi că primarul „îi poate delega atribuţiile sale”.

În ceea ce priveşte viceprimarul  sunt de reţinut două idei principale: viceprimarul este ales în funcţie, nu numit; alegerea se face din rândul consilierilor locali prin votul majorităţii consilierilor în funcţie; după alegere, viceprimarul îşi păstrează calitatea de consilier local.

Prin completarea Legii administraţiei publice locale cu un capitol nou – Capitolul VIII – se instituie pentru prima oară instituţia „administratorului public” reglementată de art. 112, art. 113 şi art. 114;  se prevede, astfel,  posibilitatea înfiinţării acestei funcţii „la nivelul comunelor şi oraşelor”. Înfiinţarea acestei funcţii are caracter facultativ şi se face prin hotărâre a consiliului local la propunerea primarului, în limita numărului maxim de posturi aprobate.

Potrivit alin. (2), numirea în această funcţie se face de către primar, prin dispoziţie scrisă, pe bază de concurs, în conformitate cu criteriile, procedurile şi atribuţiile specifice aprobate de consiliul local. Şi eliberarea din funcţie este tot în competenţa primarului.

Prin norma de la alin. (3) se consacră posibilitatea pentru administratorul public de a îndeplini „atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local” pe baza „unui contract de management” încheiat cu primarul, iar prin alin. (4) se prevede posibilitatea primarului de a îi delega „calitatea de ordonator principal de credite”, rolul administratorului public vizând domeniul economic al serviciilor publice locale şi al finanţelor publice locale.

Fiecare unitate administrativ teritorială are un secretar salarizat din bugetul local. Secretarul comunei/ orașului este funcționar public de conducere.

Alături de primar, secretarul unității administrativ teritoriale ( comună, oraș, municipiu,) este una dintre cele mai vechi funcții din administrația publică locală.

Instituția secretarului a fost impusă și de organizarea și dezvoltarea continuă a colectivităților locale, de creșterea rolului acestora în viața economică și socială a națiunii, de aplicarea consecventă a principiului descentralizării și autonomiei locale.

Ca și primarul, secretarul este al întregii colectivități locale, al unității administrativ- teritoriale și se află în serviciul acestora.

Spre deosebire de primar, care este ales de colectivitatea locală prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat și care exercită o funcție de demnitate publică, secretarul este numit în condițiile legii și exercită o funcție publică. El face parte din categoria funcționarilor publici de conducere.

Prin atribuțiile sale, legal stabilite, prin complexitatea și importanța acestora secretarul se situează, ierarhic vorbind în imediata apropiere a primarului.

Are sarcina extrem de importantă de a asigura conformitatea cu legea a tuturor actelor emise de primar, precum și a celor adoptate de consiliul local, el fiind practic juristul colectivității locale în care își desfășoară activitatea.

Este motivul pentru care această funcție poate fi ocupată de către persoane care au studii superioare juridice sau administrative.

Secretarul se bucură de stabilitate în funcție. Perioada în care persoana cu studii superioare juridice ocupă funcția de secretar al unității administrativ teritoriale constituie vechime în muncă. Nu poate fi membru al unui partid politic, sub sancțiunea destituirii din funcție, nu poate fi soț, soție sau rudă de gradul I cu primarul sau viceprimarul, sub sancțiunea eliberării din funcție.

Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu și regimul disciplinar ale secretarului unității administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislației privind funcția publică .

Secretarul unităţii administrativ-teritoriale are atribuții prevăzute de lege, precum:

a)avizează, pentru legalitate, dispoziţiile primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean, hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;

b)participă la şedinţele consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;

c)asigură gestionarea procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar, respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia, precum şi între aceştia şi prefect;

d)organizează arhiva şi evidenţa statistică a hotărârilor consiliului local şi a dispoziţiilor primarului, respectiv a hotărârilor consiliului judeţean şi a dispoziţiilor preşedintelui consiliului judeţean;

e)asigură transparenţa şi comunicarea către autorităţile, instituţiile publice şi persoanele interesate a actelor prevăzute la lit. a), în condiţiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare;

f)asigură procedurile de convocare a consiliului local, respectiv a consiliului judeţean, şi efectuarea lucrărilor de secretariat, comunică ordinea de zi, întocmeşte procesul-verbal al şedinţelor consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean, şi redactează hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;

g)pregăteşte lucrările supuse dezbaterii consiliului local, respectiv a consiliului judeţean, şi comisiilor de specialitate ale acestuia;

h)alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local, de primar, de consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean, după caz.

Pentru punerea în aplicare a activităţilor date în competenţa sa prin actele normative prevăzute la alin. (2), primarul beneficiază de un aparat de specialitate, pe care îl conduce.

(4)Aparatul de specialitate al primarului este structurat pe compartimente funcţionale, în condiţiile legii. Compartimentele funcţionale ale acestuia sunt încadrate cu funcţionari publici şi personal contractual.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea nr. 188/1999[9], funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală.

În literatura de specialitate funcţia publică mai este definită ca un complex de atribuţii specifice, prestabilite legal, cu care sunt dotate serviciile publice, atribuţii exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal învestite, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală.

Din definiţia menţionată pot fi identificate următoarele trăsături ale funcţiei publice:

Orice funcţie publică este o totalitate de atribuţii (drepturi şi obligaţii) din cele ce formează competenţa cu care este dotat un serviciu public (autoritate sau instituţie publică) în vederea înfăptuirii sarcinilor/prerogativelor acestuia de organizare a executării şi de executare a legii, în regim de putere publică.

Atribuţiile care formează conţinutul funcţiei publice trebuie să aibă un caracter legal, să fie prevăzute pentru fiecare funcţie publică prin lege sau prin acte emise în baza şi în executarea legii, să fie aşadar expresia legii.

Competenţa, atribuţiile ce constituie conţinutul funcţiei publice nu pot fi stabilite printr-un contract, ci doar prin lege, sau prin acte emise pe baza şi în executarea legii, dat fiind că prin funcţia publică, folosindu-se prerogative de putere publică, se realizează interese generale, ce nu pot fi negociate între subiectele raportului de funcţie publică, raport ce este de drept administrativ.

Principiile de bază ale Codului de Etică al Funcţionarilor Publici din februarie 2004 (prioritatea interesului public asupra celui personal sau privat şi loialitatea faţă de autoritatea publică, profesionalism, deschidere şi transparenţă în toate activităţile publice), deşi excelente, nu au fost aplicate în totalitate iar monitorizarea implementării lor rămâne slabă. În ciuda progreselor legislative şi a prevederilor strategiei administraţiei publice asupra separării nivelului politic de nivelul administrativ, a recrutării deschise, a dezvoltării profesionale şi a mobilităţii crescute, corpul funcţionarilor publici mai are mult de parcurs până să poată fi descris ca profesionist şi nepolitizat.

Au existat mici progrese în ceea ce priveşte conceptul, viteza de implementare şi eficienţa reformei funcţionarilor publici. Încă există o lipsă de coerenţă şi claritate în activitatea actorilor importanţi. Viteza mică a reformelor este generată în principal de o lipsă de angajament politic, determinare şi susţinere, în afara declaraţiilor de susţinere a conceptului de reformă a serviciului public. Progrese limitate pot fi observate, în practică, în ce priveşte reforma funcţiei publice, incluzând aspectul salarizării sau abilitatea acestuia de a preveni sau rezista corupţiei. 

0.6. Managementul administraţiei publice locale:  sisteme, principii, valori

 Managementul în administraţia publică locală are un caracter divers, întrucât există instituţii cu competenţă materială generală şi cu competenţă specială, instituţii centrale şi locale, pentru care se definesc aceleaşi legalităţi generale şi principii, a căror aplicare este influenţată de specificul lor.

Managementul public are şi o serie de principii şi legităţi specifice, dintre care menţionăm: principiul conducerii unitare, pe cel al conducerii autonome, principiul perfecţionării continue, al administrării eficiente şi al legalităţii.

” Concepţia românească actuală cu privire la organizarea şi funcţionarea şi funcţiile administraţiei publice porneşte, pe baza politicii româneşti a administraţiei, de la trei aprecieri fundamentale:

1.- administraţia publică este o specie a activităţii publice, o formă a vieţii publice;

2.- unităţile administraţiei teritoriale au calitatea de persoană morală de drept public;

3.- administraţia publică, în baza principiului autonomiei locale, este, în esenţă, administraţie publică şi nu administraţie de stat. ”

Principala sarcină a administraţiei publice locale este satisfacerea nevoilor sociale, care se particularizează la un moment dat în interese publice . Antonie Iorgovan descrie legătura dintre administraţie şi servicii „Administraţia publică reprezintă o categorie de autoritate publică, care, potrivit Constituţiei şi legilor este chemată să execute legea sau, în limitele legii să presteze servicii publice uzând de ele “.

Principiul autonomiei locale nu este numai un concept teoretic şi nu are un conţinut abstract. El are un suport material, care se exprimă prin acţiuni practice, concrete. Autonomia locală are drept fundament economic sfera patrimonială proprie pe care autorităţile locale o gestionează ca un autentic proprietar, în condiţiile legii.

Colectivităţile locale au, în proprietate sau administrare, bunuri materiale (terenuri, clădiri, utilaje diverse etc.), precum şi mijloace financiare, alcătuind domeniul public sau privat al acestora, pe care îl administrează potrivit intereselor colectivităţii, dar în conformitate cu reglementările existente. De altfel, autonomia locală fără existenţa acestui fundament material şi fără libertatea de a-l gospodări potrivit nevoilor proprii ar însemna doar afirmarea unui principiu pur teoretic, fără conţinut şi fără relevanţă pe planul acţiunilor practice. Patrimoniul de care dispune fiecare colectivitate din unităţile administrativ-teritoriale constituie, în fapt, izvorul dezvoltării şi prosperităţii sale, al rezolvării, la nivel superior, a cerinţelor şi treburilor locuitorilor.

Patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale reprezintă atât surse de venituri pentru colectivităţile locale, cât şi mijloace de garantare a creditelor de care acestea au nevoie în realizarea unor obiective economico-sociale cu valoare mare, dar absolut necesare vieţii şi muncii locuitorilor.

Prevederile alin. (1) al art. 5 reprezintă o reiterare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 195/2006, Legea cadru a descentralizării, care precizează că în vederea asigurării serviciilor publice de interes local, autorităţile administraţiei publice locale exercită, în condiţiile legii, competenţe exclusive, competenţe partajate şi competenţe delegate.

Detaliind aceste dispoziţii, Legea nr. 195/2006 prevede că autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul comunelor şi oraşelor exercită competenţe exclusive privind:

  1. a) administrarea domeniului public şi privat al comunei sau oraşului;
  2. b) administrarea infrastructurii de transport rutier de interes local;
  3. c) administrarea instituţiilor de cultură de interes local;
  4. d) administrarea unităţilor sanitare publice de interes local;
  5. e) amenajarea teritoriului şi urbanism;
  6. f) alimentarea cu apă;
  7. g) canalizarea şi epurarea apelor uzate şi pluviale;
  8. h) iluminatul public;
  9. i) salubrizarea;
  10. j) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar pentru protecţia copilului şi pentru persoane vârstnice;
  11. k) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar şi specializate pentru victimele violenţei în familie;
  12. l) transportul public local de călători;
  13. m) alte competenţe stabilite potrivit legii.

Autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul judeţului exercită competenţe exclusive privind:

  1. a) administrarea aeroporturilor de interes local;
  2. b) administrarea domeniului public şi privat al judeţului;
  3. c) administrarea instituţiilor de cultură de interes judeţean;
  4. d) administrarea unităţilor sanitare publice de interes judeţean;
  5. e) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar şi specializate pentru victimele violenţei în familie;
  6. f) serviciile de asistenţă socială specializate pentru persoanele vârstnice;
  7. g) alte competenţe stabilite potrivit legii.

În exercitarea competenţelor partajate, autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul comunelor şi oraşelor colaborează cu autorităţile administraţiei publice de la nivel central sau judeţean, după caz, în condiţiile stabilite prin lege, iar autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul judeţului colaborează cu autorităţile administraţiei publice de la nivel central, în condiţiile stabilite prin lege.

Autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul comunelor şi oraşelor exercită competenţe partajate cu autorităţile administraţiei publice centrale privind:

  1. a) alimentarea cu energie termică produsă în sistem centralizat;
  2. b) construirea de locuinţe sociale şi pentru tineret;
  3. c) învăţământul preuniversitar de stat, cu excepţia învăţământului special;
  4. d) ordinea şi siguranţa publică;
  5. e) acordarea unor ajutoare sociale persoanelor aflate în dificultate;
  6. f) prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă la nivel local;
  7. g) serviciile de asistenţă medico-socială adresate persoanelor cu probleme sociale;
  8. h) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar pentru persoane cu dizabilităţi;
  9. j) serviciile publice comunitare pentru evidenţa persoanelor;
  10. j) administrarea infrastructurii de transport rutier de interes local la nivelul comunelor;
  11. k) alte competenţe stabilite potrivit legii.

Autorităţile administraţiei publice de la nivelul comunelor şi oraşelor exercită competenţe partajate cu autorităţile administraţiei publice de la nivelul judeţelor, în cazul furnizării unor servicii de utilităţi publice prin intermediul operatorilor regionali.

Autorităţile administraţiei publice de la nivelul judeţelor exercită competenţe partajate cu autorităţile de la nivelul administraţiei publice centrale privind:

  1. a) administrarea infrastructurii de transport rutier de interes judeţean;
  2. b) învăţământul special;
  3. c) serviciile de asistenţă medico-socială adresate persoanelor cu probleme sociale;
  4. d) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar şi specializate pentru protecţia copilului;
  5. e) serviciile de asistenţă socială specializate pentru persoane cu dizabilităţi;
  6. f) serviciile publice comunitare pentru evidenţa persoanelor;
  7. g) alte competenţe stabilite potrivit legii.

Autorităţile administraţiei publice locale exercită competenţe delegate de către autorităţile administraţiei publice centrale privind plata unor alocaţii şi a unor indemnizaţii pentru copii şi adulţi cu dizabilităţi.

Competenţele autorităţilor administraţiei publice locale, oricare ar fi ele, exclusive, partajate sau delegate, nu sunt de natură a limita autonomia locală, ci de a releva conlucrarea dintre autorităţile administraţiei publice reprezentative ale colectivităţilor locale, alese de acestea, pe de o parte, şi autorităţile publice locale ale statului, pe de altă parte, în probleme în care sunt interesate, atât unele, cât şi celelalte, asigurându-se astfel o mai bună soluţionare a acestora, şi deci, mai buna funcţionare a statului în ansamblul său.

De altfel, norma din alin. (2) al art. 5 reprezintă, de fapt, un aspect al acestei conlucrări. Ea are în vedere acele probleme în care sunt interesate şi autorităţile administraţiei publice locale alese, dar a căror rezolvare se află în competenţa altor autorităţi. Sub acest aspect, norma conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul de a avea iniţiativă în orice domeniu, adică de a propune soluţii de rezolvare a problemelor care le interesează, mai puţin în acele domenii care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice. Subliniem însă că şi în acest din urmă caz, dacă problemele interesează şi colectivităţile locale, vor fi consultate structurile asociative ale acestora (în baza art. 8 din prezenta lege).

Se prevede o competenţă materială generală pentru consiliul local, fiind abilitat de lege să aibă iniţiativă şi să hotărască „în toate problemele de interes local”, în condiţiile legii.

Ca autoritate cu competenţă teritorială la nivelul comunei, oraşului sau municipiului, legea prevede totuşi o anumită limitare a competenţei materiale generale, consiliul local neputând hotărî în acele probleme care sunt date prin lege „în competenţa altor autorităţi publice”, fie ele locale (judeţene) sau centrale. Aceste probleme sunt expres prevăzute de lege în competenţa acestor autorităţi.

  • Actul administrativ şi implicarea cetăţenilor în luarea deciziilor

Actul administrativ constituie principala formă juridică a administraţiei publice şi constă într-o manifestare expresă de voinţa, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică, precum şi controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti, prin care se modifică şi se sting drepturi şi obligaţii.

Conform caracteristicilor menţionate, actul administrativ se diferenţiază de celelalte categorii de acte juridice, cum ar fi legile, hotărârile judecătoreşti, contractele etc, acte juridice unilaterale care nu sunt emise în realizarea puterii de stat, operaţiuni productive etc.

Pentru consiliul local, tehnica de adoptare a deciziilor are ca punct de pornire propunerile formulate de consilieri sau de aparatul propriu al primarului şi sunt însoţite de două categorii de rapoarte:

– un raport din partea compartimentului de specialitate, pe baza căruia se analizează oportunitatea şi legalitatea propunerilor şi, după caz, solicită aprobarea sau respingerea acestora de către consiliul local;

– un raport al comisiei de specialitate  a Consiliuli Local, care analizează propu-nerea şi, de asemenea, acordă aviz favorabil sau nefavorabil pentru dezbatere în consiliul local.

Un rol foarte important în coerenţa actului administrativ la nivelul administraţiei publice locale şi, bineînţeles, în asigurarea unui management corespunzător, îl are secretarul unităţii administrativ- teritoriale, atribuţiile acestuia fiind precizate de articolul 1178 alin.(1) din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală.[10]

Evidenţiem doar câteva din acestea, cu rapoartare mai directă la coerenţa actului administrativ:

– avizează proiectele de hotărâre ale consiliului local asumându-şi răspunderea pentru legalitatea acestora, contrasemnând hotărârile pe care le consideră legale;

–           avizează pentru legalitate dispoziţii ale primarului;

  • asigură comunicarea către autorităţile, instituţiile şi persoanele interesate a actelor emise de consiliul local sau de primar,în termen de cel mult 10 zile, dacă legea nu prevede altfel;
  • asigură aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor şi dispoziţiilor cu caracter normativ.

Comunicarea şi transparenţa actului administrativ constituie elementele de bază în optimizarea relaţiei cu cetăţeanul, în scopul apropierii administraţiei publice locale de principalul beneficiar al activităţii sale – societatea civilă.

Constituţia României[11] stipulează la Capitolul II, intitulat Drepturile şi libertăţile fundamentale, art. 31 – Dreptul la informaţie – că ” dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit ”  alin. (1), iar la alin. (2), că           „Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de inters personal”.

In completarea acestor prevederi, cadrul legislativ din ţara noastră a fost dezvoltat cu Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public[12] şi Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.[13]

Primul act normativ evidenţiat instituie accesul la informaţiile drept regulă, iar limitarea acestui drept – excepţie şi consacră principiul transparenţei în activitatea administraţiei publice locale şi a instituţiilor publice, aspecte inexistente până acum în legislaţia românească. Tot ca o obligaţie este considerată activitatea instituţiilor de a comunica, din oficiu, anumite categorii de informaţii publice şi de a da publicităţii, anual, un raport periodic de activitate.

Odată cu stabilirea termenelor, a modalităţilor şi structurilor responsabile cu informarea publică a cetăţeanului, cu precizarea – în acest cadru – a faptului că activitatea presei de culegere şi difuzare a informaţiilor constituie o concretizare a drepturilor cetăţenilor de a avea acces la orice informaţie de interes public, legea precizează principiile, procedurile şi regulile de aplicare ale legii privind liberul acces la această categorie de informaţii. Astfel, este evidenţiată, în detaliu, obligaţia instituţiilor publice de a înfiinţa structuri de informare şi de relaţii cu presa, pe componente precum: informarea publică directă a persoanelor, informarea internă a personalului, informarea instituţionalizată, informarea interinstituţională, informarea presei.

Legea transparenţei continuă demersul început cu Legea nr.544/2001, scopul său fiind acela de a contribui la sporirea gradului de responsabilitate a administraţiei (centrale şi locale) faţă de cetăţeni. Importanţa actului normativ este cu atât mai mare cu cât, prin prevederile sale, produce o schimbare esenţială în raportul administraţie -cetăţean. Dacă până la apariţia acestei legi, cetăţeanul avea dreptul să solicite şi să primească informaţii privind activitatea administraţiei publice locale, a instituţiilor publice şi a altor structuri adiacente acestora, acum el este „solicitat” să ia parte activă la procesul decizional.

Capitolul II al legii – Proceduri privind participarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite la procesul de elaborare a actelor normative şi la procesul de luare a deciziilor – se referă la obligaţiile pe care le au administraţiile publice: publicarea anunţurilor referitoare la actul normativ, transmiterea proiectelor persoanelor care au solicitat informaţii despre ele, precum şi mediului de afaceri interesat etc. De asemenea, legea stabileşte o perioadă (10 zile cel puţin) pentru primirea în scris a propunerilor şi sugestiilor referitoare la respectivul proiect, ca şi posibilitatea ca autorităţile publice înteresate să-l primească spre studiu sau avizare.

O legătură importantă cu cetăţeanul se obţine şi prin afişarea la sediul autorităţii publice a anunţului legat de organizarea şedinţei publice sau prin publicarea în mass-media a acestuia, cu cel puţin trei zile înainte de data dezbaterii.

Cele mai importante
Practici impuse de lege Bune practici
• Anunţul referitor la dezbaterea unui proiect de hotarare se afişează si se transmite către public conform legii;

• Administraţia locală organizează dezbateri

publice la cererea, în scris, a unei asociaţii legal constituite;

•Consilierii locali acordă audienţe la solicitarea celor interesaţi;

• Şedinţele consiliului local sunt publice.

• Primarul se întalneşte cu cetăţenii şi în afara

programului de audienţe;

• La şedinţele consiliului local sunt invitate în

mod special persoane interesate de problema respectivă sau cu expertiza în domeniu;

• Participanţii la dezbaterile publice se pot

exprima corespunzător.

 

Deşi legislaţia în domeniu amintită, ca şi alte acte normative care servesc aceluiaşi scop, pot avea un efect benefic în favoarea schimbării de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean, nu de puţine ori acesta rămâne un deziderat. Printre cauzele care ar putea genera un asemenea aspect pot fi şi următoarele:

– cetăţenii nu cunosc prevederile legale care le permite accesul la informaţii sau participarea la luarea unor decizii;

– cetăţenii nu se pot informa întotdeauna operativ în legătură cu unele din iniţiativele administraţiei publice, la dezbaterea cărora ar fi necesară prezenţa lor;

– de multe ori cetăţenii vizează probleme de interes personal şi mai puţin pe cele în interesul comunităţii;

– din comoditate sau din rea voinţă, unii funcţionari publici nu oferă informaţii clare, lămuritoare, pentru a veni în sprijinul cetăţeanului care solicită o informaţie sau un răspuns la o sesizare;

– deşi sunt termene clare referitoare la timpul în care trebuie să i se răspundă unei sesizări, de multe ori acesta este depăşit, aspect ce face ca persoana respectivă  să-şi piardă încrederea în administraţia publică;

– „pasarea” unei probleme de la un funcţionar public la altul, de la un birou la altul sau, pur şi simplu, de la o instituţie la alta, generează nu numai un avansat grad de disconfort, ci şi o atitudine de neîncredere în administraţia publică locală sau într-un serviciu public.

Problemele menţionate anterior sunt doar câteva constatări din activitatea practică, ele afectând legătura administraţie-cetăţean . De fapt, ar trebui ca administraţia să înţeleagă că îmbunătăţirea şi consolidarea relaţiilor cu cetăţenii este o investiţie sănătoasă în procesul reformei, cu rolul de a contribui la elaborarea unor politici mai bune, şi în acelaşi timp, ar putea fi un element major al bunei administrări a sistemului.

Acest tip de relaţie, cu participări active din partea ambelor componente ale ei permite administraţiei să se folosească de noi surse de politică, de informaţii şi resurse atunci când ia decizia. Totodată, această legătură poate contribui la creşterea încrederii cetăţeanului în administraţie, sporind astfel calitatea democraţiei.

Ce ar trebui să facă cetăţeanul pentru ca rolul său în acest raport să crească?

– să se asigure că informaţia pe care o caută este obiectivă, relevantă, uşor de înţeles, de încredere;

– să se implice, în cadrul oferit de sistemul legal constituit, pentru valorificarea ei.

Ce ar trebui să dacă administraţia pentru a-l apropia pe cetăţean de activitatea ei?

– să vină în întâmpinarea acestuia, dezvoltând instrumente adecvate şi evaluându-şi propria performanţă de implicare a cetăţeanului în procesul de elaborare a deciziilor;

– să informeze, să se consulte şi să implice cetăţenii, pentru a spori calitatea, credibilitatea şi legitimitatea deciziilor;

– să înţeleagă că efectele conlucrării vor apărea sporadic, dacă nu-i informează pe cetăţeni asupra deciziilor luate sau le neglijează sistematic propunerile, opiniile şi sugestiile;

– să conştientizeze că legătura dintre cetăţeni şi administraţie este o relaţie activă, bazată pe parteneriat, în care cetăţenii se pot angaja activ în procesul de elaborare a deciziilor;

– să aibă convingerea că înfăptuirea obiectivelor adoptate la propunerea cetăţenilor consolidează încrederea societăţii în administraţia publică locală, răspunzând cerinţelor de transparenţă şi responsabilizare ale acestuia.

Unele din soluţiile propuse pentru un raport optim cetăţean – administraţie converg şi spre ideea de parteneriat social, care poate fi înţeles ca o formă de dialog, o relaţie de colaborare între mai mulţi actori, solicitaţi să participe la rezolvarea unor acţiuni, programe, politici sociale etc. la nivel naţional, regional sau local.

Parteneriatul social poate fi, în acelaşi timp, o acţiune demarată de comunitatea locală, dar şi o măsură promovată de cetăţeni pentru dinamizarea activităţii şi a participării comunitare.

In contextul în care reforma în administraţia publică are ca obiective „cheie” funcţia publică, descentralizarea, deconcentrarea şi îmbunătăţirea procesului de formare a politicilor publice, aparent schimbarea de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean este neglijată. Este numai o aparenţă însă, deoarece reformarea structurilor menţionate anterior nu vizează un domeniu abstract ci, dimpotrivă, unul care plasează în interiorul politicii de administraţie publică cetăţeanul, cu multiplele sale nevoi de locuit, sănătate, alimentaţie, confort, educaţie ş.a.m.d.

Dintre avantajele participării cetăţeneşti pentru administraţia publică putem aminti:

  • Restabileşte şi construieşte încrederea între administraţia publică şi cetăţeni;
  • Ajută administraţia să identifice nevoile comunităţii mai repede şi cu o satisfacţie mai mare pentru cetăţeni;
  • Oferă gratuit administraţiei publice informaţii în legatură cu deciziile ce trebuiesc luate;
  • Conduce comunitatea către consens şi nu către conflict;
  • Administraţia şi cetăţenii sunt capabili să abordeze împreuna problemele şi oportunităţile într-un mod cât mai creativ.

Valorile de bază pentru practica participării publice[34]:

  • Publicul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în deciziile ce privesc acele acţiuni care le afectează viaţa;
  • Participarea publică implică promisiunea că aceasta va influenţa decizia;
  • Procesul participării publice comunică interesele şi vine în întâmpinarea nevoilor tuturor participanţilor;
  • Procesul participării publice solicită şi facilitează implicarea acestor persoane potenţial afectate;
  • Procesul participării publice invită participanţii să-şi definească modul propriu de implicare;
  • Procesul participării publice arată participanţilor felul în care contribuţia lor a afectat decizia;
  • Procesul participării publice furnizează participanţilor informaţii necesare pentru ca aceştia să participe într-un mod cât mai semnificativ.

 

  • Descentralizarea deciziei privind gestionarea resurselor financiare şi patrimoniale

În cadrul politicii economice naţionale, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul la resurse proprii, suficiente, de care pot dispune în mod liber în exercitarea atribuţiilor lor.

Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, trebuie să fie proporţionale cu competenţele prevăzute de constituţie, sau de lege.

Cel puţin o parte dintre resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale, trebuie să provină din taxele şi impozitele locale, al căror nivel acestea au competenţa să îl stabilească în limitele legale.

Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun autorităţile administraţiei publice locale, trebuie să fie de natură suficient de diversificată  şi evolutivă, pentru a le permite să urmeze practic, pe cât posibil, evoluţia reală a costurilor exercitării competenţelor acestora.

Protejarea unităţilor administrativ-teritoriale cu o situaţie mai grea din punct de vedere financiar, necesită instituirea de proceduri de egalizare financiară, sau de măsuri echivalente, destinate să corecteze efectele repartiţiei inegale a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a sarcinilor fiscale care le incumbă. Asemenea proceduri sau măsuri, nu trebuie să restrângă libertatea de opţiune a autorităţilor administraţiei publice locale în sfera lor de competenţă.

Autorităţile administraţiei publice locale, trebuie să fie consultate, de o manieră adecvată, asupra modalităţilor de repartizare a resurselor redistribuite care le revin.

Subvenţiile alocate unităţilor administrativ-teritoriale trebuie, pe cât posibil, să nu fie destinate finanţării unor proiecte specifice. Alocarea de subvenţii nu trebuie să aducă atingere libertăţii fundamentale a politicilor autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de competenţă.

În scopul finanţării cheltuielilor lor de investiţii, autorităţile admi-nistraţiei publice locale trebuie să aibă acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională a capitalurilor.

Noţiunea descentralizării are o accepţiune largă şi una restrânsă. În sens larg, prin descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii din plan central în plan local. În sens restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a acesteia, respectiv descentralizatea teritorială – prin transferul de atribuţii către unităţile administrativ-teritoriale, şi descentralizarea pe servicii – prin desprinderea unor servicii publice din competenţa centrală sau locală şi oferindu-li-se o organizare autonomă.

Noua Lege cadru a descentralizării nr. 195 din 22 mai 2006, defineşte descentralizarea astfel: transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.

În acord cu strategia de reformă a administraţiei publice agreată de Comisia Uniunii Europene, conceptul de descentralizare în România, este definit prin intermediul a trei elemente majore:

Protejarea unităţilor administrativ-teritoriale cu o situaţie mai grea din punct de vedere financiar, necesită instituirea de proceduri de egalizare financiară, sau de măsuri echivalente, destinate să corecteze efectele repartiţiei inegale a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a sarcinilor fis­cale care le incumbă. Asemenea proceduri sau măsuri, nu trebuie să restrângă libertatea de opţiune a autorităţilor administraţiei publice locale în sfera lor de competenţă.

Autorităţile administraţiei publice locale, trebuie să fie consultate, de o manieră adecvată, asupra modalităţilor de repartizare a resurselor redistribuite care le revin.

Subvenţiile alocate unităţilor administrativ-teritoriale trebuie, pe cât posibil, să nu fie destinate finanţării unor proiecte specifice. Alocarea de subvenţii nu trebuie să aducă atingere libertăţii fundamentale a politicilor autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de competenţă.

În scopul finanţării cheltuielilor lor de investiţii, autorităţile administraţiei publice locale trebuie să aibă acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională a capitalurilor.

Noţiunea descentralizării are o accepţiune largă şi una restrânsă. În sens larg, prin descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii din plan central în plan local. În sens restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a acesteia, respectiv descentralizatea teritorială – prin transferul de atribuţii către unităţile administrativ-teritoriale, şi descentralizarea pe servicii – prin desprinderea unor servicii publice din competenţa centrală sau locală şi oferindu-li-se o organizare autonomă.

Noua Lege cadru a descentralizării nr. 195 din 22 mai 2006, defineşte descentralizarea astfel: transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.

În acord cu strategia de reformă a administraţiei publice agreată de Comisia Uniunii Europene, conceptul de descentralizare în România, este definit prin intermediul a trei elemente majore:

continuarea descentralizării prin transferul de competenţe şi responsabilităţi administrative şi financiare, de la nivelul autorităţilor administraţiei publice centrale la nivelul autorităţilor locale;

continuarea procesului de deconcentrare prin delegarea de responsabilităţi în teritoriu, în funcţie de necesităţile pe plan local, în cadrul aceleiaşi structuri administrative (serviciile deconcentrate funcţionează în subordinea ministerului care le-a delegat responsabilitatea);

transformarea serviciilor deconcentrate din teritoriu, în funcţie de necesităţile cetăţenilor şi pentru eficientizarea acestora, în servicii descentralizate, în responsabilitatea autorităţilor locale.

După responsabilităţile transferate, descentralizarea este împărţită în trei categorii: politică, administrativă şi fiscală.

Descentralizarea politică implică conferirea către cetăţeni a unei puteri mai mari în procesul de luare a deciziilor, în particular acest lucru întâmplându-se prin derularea de procese democratice.

Succesul descentralizării politice depinde de o serie de componente cheie, cum ar fi: reforme constituţionale sau statutare, existenţa pluralismului politic, întărirea corpurilor legiuitoare şi a unităţilor politice locale. De obicei, descentralizare politică determină baza apariţiei şi dezvoltării unor numeroase sarcini administrative la nivelul sectorului public.

0.9. Administraţia publică în statele democratice

Administraţia locală este o activitate comună tuturor ţărilor şi tuturor nivelurilor de guvernare, însă tradiţiile administraţiei publice, structurile şi procesele diferă de la o ţară la alta.

Din diferenţierea societăţi tradiţionale – societăţi moderne se poate observa schimbarea care se produce în procesul de furnizare a bunăstării. Societăţile tradiţionale aveau mecanisme proprii de furnizare a bunăstării, mecanisme care se bazau pe ajutor reciproc. Comunitatea avea un rol predominant. Ea avea grijă de membrii săi fără a crea însă dependenţa acestora de ajutor. Odată cu procesele de modernizare rolul societăţii se păstrează, dar într-un cadru mai larg, şi anume acela al statului, care preia şi o serie de responsabilităţi de la nivel comunitar, considerându-se că dispune de mai multe resurse şi are abilitatea de a le distribui corespunzător.

Aceasta era filozofia dominantă până în momentul în care statul bunăstării intră în criză, odată cu criza petrolului în 1974. Guvernele sunt obligate să-ţi redefinească responsabilităţile. Se încearcă o revenire spre comunitate şi apare ideea unei mai pregnante implicări a cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor.

La nivelul comunitar, instituţiile capătă o mai mare autonomie cu privire la deciziile care implică acest palier social. Statul se retrage uşor din funcţia de furnizor exclusiv de bunăstare socială şi devine coordonator pentru cei capabili să ofere anumite servicii sociale. Se are în vedere descentralizarea serviciilor publice, principiul de bază fiind acela al subsidiarităţii. Se consideră că astfel se realizează o mai mare flexibilitate în modul de răspuns la probleme specifice, se elimină o bună parte din timpul pierdut, deci are loc o eficientizare a activităţilor.

Statul nu se retrage însă definitiv din funcţia sa de asigurare a bunăstării, ci încearcă să implice în acest proces toate forţele sociale. El stabileşte standarde ale serviciilor şi drepturi ale cetăţenilor săi care trebuie să fie respectate de furnizorii serviciilor respective. Instituţiile publice locale au un rol important în acest proces, ele fiind acelea care colaborează direct cu cetăţenii în rezolvarea problemelor sociale. La rândul lor, aceste instituţii suferă un proces de reformă.

1.0.- Descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale administrative şi financiare

Descentralizarea constituie un element de bază al reformei administraţiei publice din România.

Demarat în anul 1996, procesul de descentralizare va continua şi în perioada următoare şi va avea în vedere limitarea sferei de intervenţie a guvernului la nivel local numai pentru cazurile în care anumite servicii publice, programe sau proiecte nu pot fi realizate cu resurse locale şi de către autorităţile locale, în conformitate cu principiile Cartei Europene a autoguvernării locale.

In plan local, descentralizarea produce următoarele efecte:

– crează instituţii şi mecanisme de interes local, subiecte de drept speciale, care beneficiază de autonomie pe plan local sau cărora li se stabilesc anumite competenţe materiale;

– generează posibilitatea, recunoscută de puterea centrală colectivităţilor locale, de a adopta acte sau decizii în unele sectoare la nivel teritorial, fără o consultare prealabilă a centrului.

Descentralizarea serviciilor publice funcţionează pe principiul conform căruia conducerea locală cunoaşte mai bine interesele, nevoile şi priorităţile comunităţii din care face parte şi pe care o reprezintă şi poate gestiona cu mai multă eficienţă resursele ce i se acordă în acest scop.

In aceste condiţii, este firesc ca în privinţa calităţii serviciilor prestate către comunitatea locală să survină o creştere evidentă. datorată, în principal, faptului că sunt oferite de autoritatea cea mai apropiată de cetăţenii respectivei localităţi.

Bazată pe întărirea autonomiei puterilor locale, noua Lege cadru a descentralizării, coroborată cu modificările aduse Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, aduce o perspectivă nouă, optimistă în domeniul descentralizării serviciilor publice, nu numai prin accepţiunile clare date unor termeni şi expresii ca: „descentralizare”, „criteriu al ariei geografice a beneficiarilor în descentralizarea competenţelor”,  „criteriu al economiilor de scară în descentralizarea competenţelor” etc., dar şi prin stabilirea principiilor acestui proces. Unul din cele mai importante principii regăsite în lege se referă la responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu competenţele  ce-i revin, care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în formarea serviciilor publice de utilitate publică.

CONCLUZII

 Pentru îmbunătăţirea calităţii actului administrativ se impune adoptarea unor măsuri care să aibă în vedere :

– consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la procesul decizional, asigurarea transparenţei actelor administrative şi comunicarea operativă cu cetăţenii;

– accelerarea procesului de descentralizare a serviciilor publice şi preluarea atribuţiilor de administrare şi finanţare a acestora de  către autorităţile administraţiei locale ;

– depolitizarea structurilor administraţiei publice locale şi eliminarea clientelismului politic prin gestionarea corectă şi în permanenţă a carierei funcţionarului public, prin salarizare corespunzătoare, stimularea şi asigurarea unor condiţii normale de lucru, respectarea principiului stabilităţii şi continuităţii în muncă;

– managementul performant al administraţiei publice locale impune eficientizarea raporturilor dintre administraţia publică locală şi cea de la nivelele judeţean şi central, aplicarea unitară a sistemului de norme şi reglementări, crearea unui sistem informaţional integrat şi fundamentarea politicilor economice, sociale, culturale etc. pe studii şi prognoze ;

            De asemenea, în procesul de reformă a administraţiei publice locale trebuie să aibă în vedere următoarele principii :

– autonomia locală ;

– asigurarea separării funcţiilor şi responsabilităţilor consiliului local şi ale primarului de cele ale prefectului, având ca rezultat un management stabil ;

– unificarea resurselor administraţiei locale în vederea reducerii presiunii fiscale asupra bugetului local ;

– scăderea resurselor alocate de la bugetul de stat şi creşterea ponderii veniturilor din taxele şi impozitele locale ;

– asigurarea transparenţei în alcătuirea bugetelor locale, astfel încât cetăţenii să poată supraveghea acest mecanism şi să poată solicita justificarea modului în care au fost cheltuite fondurile ;

– cooperarea şi coordonarea între administraţia centrală, judeţeană, locală şi diferitele asociaţii în scopul dezvoltării locale ;

– consultarea permanentă a cetăţenilor în problemele de interes deosebit prin organizarea referendum-urilor şi a adunărilor publice ;

-orientare către satisfacerea nevoilor cetăţenilor, la un nivel superior care să permită apropierea de standardele europene;

-întărirea independenţei administraţiei locale prin scăderea ponderii fondurilor alocate de la bugetul de stat şi creşterea ponderii celor proprii.

Managementul colectivităţii locale, trebuie să reprezinte determinarea scopurilor şi a obiectivelor pe termen lung a acesteia, adoptarea de politici locale şi alocarea de resurse umane pentru atingerea acestora, ţinând cont de componentele sistemului politic local,  astfel încât în perioada următoare acesta să se apropie de managementul administraţiei publice locale din ţările dezvoltate.

BIBLIOGRAFIE

 Androniceanu, A., – Managementul Public, Bucureşti, Ed. Economică, 1999

Iorgovan, A., – Drept administrativ. Tratat elementar. Vol.I, Ed. Hercules, Bucureşti, 1998;

Alexandru, I., Popescu, I., Carausan, M., Dinca, D., – Drept administrativ, Bucureşti, Ed. Economică, 2002;

Preda M,, Legea administratiei publice locale din 30-sep-2007, Wolters Kluwer

Monitoare Oficiale

[1] Monitorul Oficial al României nr.238 din 28 noiembrie 1991

[2] Monitorul Oficial al României nr.239 din 28 noiembrie 1991

[3] Monitorul Oficial al României nr.233 /1991

[4] Monitorul Oficial al României nr.204 /23 aprilie 2001

[5] Hotărâre privind apobarea Strategiei actualizată a Guvernului României privind accelerarea reformei în administraţia publică, 2004-2006, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.542 bis, din 17 iunie 2004

[6] Legea cadru nr.195/2006, a descentralizării, publicată în Monitorul Oficial al României nr.453 din 25 mai 2006

[7] Potrivit Legii nr. 215/2001, Legea administraţiei publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001, colectivitatea locală este formată din toţi locuitorii din unitatea administrativ-teritorială

[8] Potrivit art. 4 (2) din Legea administraţiei publice locale

[9] Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în temeiul art. XXVI din Legea nr. 161/2003,  Monitorul Oficial al României nr. 251, Patea I, din 22 martie 2004. Legea nr. 161/2003 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003

[10] Monitorul Oficial al României nr.621 din 18 iulie 2006

[11] Monitorul Oficial al României nr. 767din 31 octombrie 2003

[12] Monitorul Oficial al României nr. 663 din 23 octombrie 2001

[13] Monitorul Oficial al României nr. 70 din 3 februarie 2003

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să comentați
Introduceți numele dumneavoastră aici