APLICAREA PEDEPSEI ŞI AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI – consilier juridic DOBRE Dumitru

0
334

SECŢIUNEA I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.     Conceptul şi necesitatea individualizării pedepselor

Iniţial, în concepţia şcolii clasice de drept penal, pedeapsa aplicată infractorului era considerată ca fiind un echivalent al răului produs prin săvârşirea infracţiunii.

Datorită acestor opinii, pedeapsa şi reglementare ei avea în vedere fapta săvârşită şi nu ţinea seama de persoana celui care a comis infracţiunea.

Mai târziu, şcoala pozitivistă, combătând concepţia şcolii clasice în privinţa pedepsei, „a lansat ideea că reacţia antiinfracţională trebuie să vizeze factorii crimei, că nu fapta, ci individul prezintă periculozitate, că dat fiind determinismul conduitei umane şi lipsa de libertate a voinţei omului, pedeapsa trebuie individualizată nu în raport cu pretinsa gravitate a crimei, ci cu natura criminalului”.[1]

În cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea, fiind pusă în centrul atenţiei persoana infractorului şi nu fapta sa, a început să existe, din partea juriştilor, o mai mare preocupare pentru individualizarea pedepsei. Astfel, în anul 1869, juristul austriac Wahlberg foloseşte pentru prima oară conceptul de individualizare a pedepselor. Acest concept a fost preluat mai târziu de francezul Raymond Saleilles pe care l-a folosit în celebra sa lucrare „L’individualisation de la peine” publicată în anul 1898.[2]

În dreptul penal român, individualizarea pedepsei ca principiu de bază al tragerii la răspundere penală, a fost atent analizată de către specialiştii din domeniu, ajungându-se a se stabilii, în literatura de specialitate, că pedeapsa ca măsură de constrângere şi reeducare nu-şi poate îndeplini integral funcţiile şi nu-şi poate realiza scopul său decât dacă este perfect adaptată cazului individual concret.

În urma acestei afirmaţii, s-a tras concluzia că sancţiunile penale, pentru a-şi atinge scopurile şi pentru a avea eficienţă funcţiile lor, trebuie să fie corect individualizate, pentru a nu crea suferinţe inutile condamnatului şi pentru al descuraja de la a comite viitoare infracţiuni.

O dată cu evoluţia sistemului legislativ, s-a definit conceptul de individualizare a pedepselor ce reprezintă „procedeul prin care pedepsele sunt adaptate la nivelul concret de gravitate a faptei săvârşite şi al persoanei care a comis-o, dar şi la nevoile apărării sociale.[3]

În doctrină se arată că individualizarea nu este altceva decât operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune şi cu fiecare infractor, în vederea realizării scopului de prevenţie generală şi specială.[4]

În legislaţia noastră actuală, individualizarea pedepselor constituie o importantă instituţie de drept penal. Acest lucru rezultă din faptul că legiuitorul NCP consacră individualizării pedepsei o reglementare specială în Capitolul al V-lea din Titlu al lll-lea din Partea generală a Codului penal cuprinzând art. 74-106.

Dispoziţiile referitoare la individualizarea pedepsei se aplică şi celorlalte sancţiuni penale (măsurile educative şi măsurile de siguranţă), nu numai la stabilirea şi aplicarea pedepselor, ci şi în faza executării acestora, cu privire la regimul de executare şi la durata lor.

2.     Mijloace de individualizare a pedepselor

Individualizarea pedepselor, sub oricare din cele trei forme, nu se desfăşoară arbitrar, ci ţinând seama de anumite stări, situaţii şi împrejurări care scot în evidenţă fie un grad de pericol social mai mare sau mai redus al faptei, fie o periculozitate socială mai mare sau mai redusă a făptuitorului.[5]

În raport de felul lor, aceste stări, situaţii sau împrejurări pot avea asupra pedepsei ori un efect agravant ori un efect atenunant, acesta fiind motivul pentru care ele poartă denumirea de cauze de agravare sau atenuare a pedepsei si creionează, în ansamblul lor, mecanismul de individualizare a pedepsei.

În teoria dreptului penal se face distincţie între stări de agravare şi atenuare şi cirmustanţe agravante şi atenunante.[6]

Prin stări de agravare şi atenuare, s-a arătat în doctrină, că „se întelelege modul în care se prezintă anumite entităţi, fapte sau persoane şi care are semnificaţia în ceea ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului, prin legătura lor directă sau indirectă cu săvârşirea unei infracţiuni.”[7]

Prin circumstanţe atenuante şi agravante se înţeleg stări, situaţii, însuşiri, calităţi şi alte date care se situează în jurul faptei şi făptuitorului, având relevanţă în ceea ce priveşte periculozitatea socială a faptei făptuitorului.[8] În funcţie din momentul în care apar, circumstanţele pot preceda, însoţi sau succeda săvârşirii infracţiunii, dar ele nu vor putea face parte niciodată din conţinutul laturii obiective ale acesteia.

O altă deosebire există între aceste două concepte, şi în sensul că stările de agravare ori de atenuare îşi produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei, acţionând succesiv, iar concursul de circumstanţe nu are acelaşi efect, provocând doar o singură atenuare ori agravare oricâte astfel de circumstanţe ar exista.

3.     Scurtă concluzie

Noul cod penal a creat o plajă variată a modalităţilor de individualizare judiciară a executării pedepselor, precum şi o serie de măsuri de individualizare, în ipotezele în care instanţa nu dispune o soluţie de condamnare, reglementând: renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi liberarea condiţionată; astfel, noua reglementare a introdus două noi instituţii (renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei), a renunţat la suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi a aşezat liberarea condiţionată în capitolul destinat individualizării executării pedepsei potrivit naturii sale.[9]

Dintre toate aceste instituţii, în prezenta lucrare, se va încerca elaborarea unui studiu comparativ între renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei.

SECŢIUNEA A II-A – RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI[10]

1.     Noul cod penal în raport cu legea penală anterioară

Renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie care este prevăzută în Capitolul V – Individualizarea pedepselor, alături de circumstanţele atenuante, agravante, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi liberarea condiţionată.

Renunţarea la aplicarea pedepsei, pe care o regăsim în dispoziţiile art 80-82 NCP, este o instituţie nouă, care nu are corespondent în Codul penal anterior.

În Noul Cod penal, renunţarea la pedeapsă este una dintre măsurile alternative la pedepsele privative de libertate, care presupune ca o persoană care a săvârşit o infracţiune să nu mai fie expusă la nocivitatea mediului penitenciar, pentru a nu fi influenţată în conduita viitoare de experienţa infracţională a altor infractori sau să poată să continue să trăiască în condiţii de libertate, la fel ca şi până în momentul condamnării.[11]

În anumite condiţii şi în cazurile anume prevăzute de lege, condamnatului i se acordă încredere din partea judecătorilor, în ceea ce priveşte posibilităţile intelectuale, materiale s.a., astfel încât instanţa stabileşte o pedeapsă, dar renunţă la aplicarea acesteia, evitându-se astfel, privarea de libertate.

Practic, prin această instituţie, se recunoaşte dreptul instanţei de judecată de a renunţa definitiv la aplicarea pedepsei, chiar dacă o persoană este vinovată de comiterea unei infracţiuni, iar raţiunea de a-1 feri pe acesta de nocivitatea pedepsei fiind hotărâtoare, astfel încât pentru îndreptarea conduitei lui se găsesc alte mijloace de resocializare fără privare de libertate.

În NCP, pe considerente privind oportunitatea pedepsei, art 80 alin. (1) lit b), reglementează posibilitatea renunţării la pedepse de până la 3 ani inclusiv.

2.     Condiţiile în care se poate dispune renunţarea la pedeapsă

2.1.Condiţii cu privire la infracţiunea săvârşită

Condiţiile cu privire la infracţiunea săvârşită vizează două aspecte, pe de o parte infracţiunea săvârşită comisă să prezinte o gravitate redusă, iar pe de altă parte, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să nu fie închisoarea mai mare de 5 ani.

Trebuie, de asemenea remarcat, că renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune numai faţă de inculpatul care a săvârşit infracţiunea după ce a devenit major, nu şi în cazul minorilor ori al persoanelor juridice.[12]

  1. Infracţiunea săvârşită să prezinte o gravitate redusă

Din economia art. 80 alin. (1) lit. a) NCP, rezultă că pentru a fi incidentă instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, infracţiunea săvârşită de infractor, trebuie să fie de o gravitate redusă.

Pentru ca o infracţiune să aibă o gravitate redusă este necesar sa se aibă în vedere următoarele:

  1. natura infracţiunii;
  2. întinderea urmărilor produse;
  3. mijloacele folosite la săvârşirea infracţiunii;
  4. modul şi împrejurările comiterii faptei;
  5. motivul şi scopul urmărit.[13]

În ceea ce priveşte natura infracţiunii, instanţa trebuie să observe, pentru a decide dacă potrivit acestui criteriu infracţiunea prezintă o gravitate redusă şi poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei.

Deci, nu toate infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa de până la 5 ani închisoare pot face obiectul aplicării dispoziţiilor art. 80 NCP, datorită naturii lor.

Întinderea urmărilor produse. Este un alt criteriu pe care instanţa trebuie să-l aibă în vedere pentru a putea aprecia dacă infracţiunea săvârşită, pretabilă la o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei, prezintă o gravitate redusă. Dacă paguba produsă prin infracţiune a fost mică ori prin săvârşirea infracţiunii a fost afectată o singură persoană vătămată, instanţa poate aprecia că în funcţie de acest criteriu infracţiunea prezintă o gravitate redusă sau dimpotrivă, au fost urmări multiple cu întindere apreciabilă astfel că, în condiţiile concrete nu se poate aprecia că infracţiunea prezintă o gravitate redusă.[14]

Mijloacele folosite pentru săvârşirea infracţiunii. Acesta reprezintă un criteriu pe care instanţa trebuie să-l aibă în vedere pentru a putea aprecia dacă infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, astfel încât să fie aplicabile dispoziţiile referitoare la instituţia renunţării la aplicarea pedepsei. În general, mijloacele folosite de infractor nu duc la concluzia că infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă. Dar sunt situaţii în care mijloacele folosite, cum ar fi: folosirea unor arme, efracţia, escaladarea zidurilor, folosirea unor documente falsificate ori cele care prezintă pericol public, atestă că infracţiunea săvârşită nu prezintă o gravitate redusă, ci dimpotrivă o gravitate mai mare a acesteia, (deoarece sunt elemente care califică o infracţiune) şi astfel dispoziţiile art. 80 NCP. devin inoperabile.

Modul în care a fost săvârşită infracţiunea. Acest criteriu, de asemenea, trebuie să fir analizat de către instanţă pentru a putea aprecia dacă infracţiunea săvârşită pretabilă la o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei prezintă gravitate redusă. Modul în care se săvârşeşte o infracţiune poate să reflecte o gravitate mai redusă sau nu a acesteia, deoarece o infracţiune săvârşită într-un mod calificat, cu premeditare sau în participaţie penală atestă o gravitate mai mare a acestuia, făcând astfel, imposibilă incidenţei prevederilor art. 80 NCP.

Împrejurările în care a fost comisă infracţiunea. Este un al criteriu pe care instanţa trebuie să-l aibă în vedere pentru a putea aprecia dacă infracţiunea săvârşită pretabilă la o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei prezintă o gravitate redusă. Dacă infracţiunea a fost comisă în anumite împrejurări care agravează varianta tip a acesteia ori în împrejurări ce constituie circumstanţe agravante nu s-ar mai putea susţine că acea infracţiune prezintă o gravitate redusă, dimpotrivă, acest lucru ar face inaplicabile dispoziţiile art. 80 NCP.[15]

Motivul şi scopul urmărit. Acesta reprezintă un alt criteriu pe care instanţa trebuie să-l aibă în vedere pentru a putea aprecia dacă infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă. Motivul si scopul sunt elemente ale laturii subiective ale infracţiunii care pot evidenţia o gravitate sporită a acesteia, fâcând astfel inaplicabile dispoziţiile art 80 NCP.

Pentru stabilirea faptului dacă o infracţiune pretabilă la o soluţie de renunţarea la aplicarea pedepsei prezintă o gravitate redusă în condiţiile concrete în care a fost săvârşită, instanţa trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite toate criteriile mai sus analizate şi numai atunci poate să considere că prima condiţie prevăzută de legiuitor la art. 80 alin. (1) lit. a) NCP este îndeplinită. Deci, instanţa trebuie să ia în calcul toate criteriile pentru a aprecia că infracţiunea ce o judecă prezintă o gravitate redusă, deoarece, dacă sunt îndeplinite numai unele criterii, iar altele nu sau toate în afară de unul, condiţia prevăzută de lege la art. 80 alin. (1) lit. a) nu este realizată.[16]

  1. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiune săvârşită să nu fie mai mare de 5 ani

Deşi nu se prevede expres, în doctrină, este considerat că şi pentru o infracţiune pedepsită doar cu amendă indiferent de limitele acesteia ori pentru o infracţiune pedepsită cu închisoarea de cel mult 5 ani alternativ cu pedeapsa amenzii se poate dispune măsura renunţării la aplicarea pedeapsă. Gravitatea pedepsei la care reprezintă un criteriu al gravităţii abstracte stabilite de legiuitor, în cadrul căreia instanţa de judecată va putea decide.

Dacă s-au săvârşit mai multe infracţiuni în concurs renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. În acest caz instanţa de judecată nu va dispune pentru fiecare infracţiune măsura renunţării la aplicarea pedepsei, ci o singură măsură pentru toate infracţiunile concurente. Este posibil ca infracţiunile concurente să fie judecate separat la date diferite de aceeaşi instanţă ori de instanţe diferite, caz în care dacă va exista câte o hotărâre de renunţare la aplicarea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă se va dispune pentru toate infracţiunile concurente măsura renunţării la aplicarea pedepsei.[17]

3.     Convingerea instanţei că măsura renunţării la aplicarea pedepsei se impune în cauza ce o judecă

Potrivit dispoziţiilor art. 80 alin. (1) lit. b) NCP, pentru a putea fi aplicabilă instituţia renunţării la aplicarea pedepsei se mai cere o condiţie suplimentară, şi anume aprecierea instanţei că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei infractorului.

Această cerinţă reflectă, pe de o parte, că instituţia renunţării la aplicarea pedepsei nu este un drept al infractorului, ci o facultate a instanţei, iar, pe de altă parte, şi faptul că, în ipoteza în care sunt îndeplinite într-o cauză toate condiţiile cu privire la infracţiune şi infractor, instanţa să nu dispună renunţarea la aplicarea pedepsei, deoarece, în cazul concret, nu întrezăreşte posibilităţile reale de îndreptare ale infractorului, fără aplicarea unei pedepse.[18]

Pentru a aprecia că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei infractorului, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii prevăzute de lege, şi anume: conduita avută anterior comiterii infracţiunii, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi posibilităţile sale reale de îndreptare. Atunci când consideră necesar, în vederea aprecierii corecte a acestor ciriterii, instanţa de judecată poate dispune efectuarea unui referat de evaluare de către serviciul de probaţiune.

În raport cu fiecare caz concret, atunci când instanţa constată că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 80 NCP, aprecierea acesteia cu privire la dispunerea unei astfel de soluţii devine hotărâtoare.

În ipoteza în care instanţa apreciază ca soluţia să fie renunţarea la aplicarea pedepsei, ea va trebui să motiveze, indicând argumentele care au condus la aceasta.

În cazul în care instanţa va dispune aplicarea pedepsei, ea nu este ţinută să motiveze de ce nu a optat pentru renunţarea la aplicarea pedepsei.

4.     Efectele renunţării la aplicarea pedepsei

În temeiul art. 82 C. pen., persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.[19] De asemenea, renunţarea la aplicarea pedepsei produce efecte limitate, având în vedere că nu are eficienţă asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.

Efectele renunţării la aplicarea pedepsei sunt pozitive şi definitive, din momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, desigur, cu excepţia anulării renunţării la aplicarea pedepsei.[20]

Aplicarea de către instanţa de judecată, a unei soluţii de renunţare la aplicarea pedepsei, care nu reprezintă o soluţie de condamnare, reflectă încrederea deplină de care beneficiază infractorul din partea, statului şi are drept urmare, întotdeauna, aplicarea unui avertisment.

Renunţarea la aplicarea pedepsei nu este urmată de un termen de supraveghere, de executarea unei măsuri ori a unei obligaţii, infractorul având posibilitatea de a-şi relua activitatea fără nicio restricţie. Avertismentul, o dată aplicat, este în măsură să-l atenţioneze cu privire la activitatea viitoare, dar nu stabileşte o răspundere suplimentară ori vreo consecinţă în legătură cu renunţarea aplicării pedepsei în cazul în care infractorul ar săvârşi o nouă infracţiune. Pe cale de consecinţă, efectele renunţării la aplicarea pedepsei sunt aplicabile imediat, din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a aplicat renunţarea.[21]

Având în vedere că renunţarea la aplicarea pedepsei nu este o soluţie de condamnare, ci o soluţie sui-generis, nu sunt incidente dispoziţiile privind recidiva sau pluralitatea intermediară (cu excepţia situaţiei în care se dispune anularea renunţării la aplicarea pedepsei) ori cele privind reabilitarea şi nu pot fi aplicate pedepse accesorii sau complementare.

Art. 82 alin. (2), pentru a putea asigura scopul măsurilor de siguranţă şi pentru a permite achitarea obligaţiilor civile stabilite de către instanţă, a prevăzut în mod expres că renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre, aşa încât acestea trebuie executate întocmai cu cele reţinute în hotărârea instanţei.

5.     Anularea renunţării la aplicarea pedepsei

Sancţiunea care intervine în situaţia existenţei unor cauze anteriorii acordării renunţării la aplicarea pedepsei şi care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată, ar fi împiedicat acordarea renunţării se numeşte anulare.

Anularea se dispune dacă sunt îndeplinite următoarele condiţiile:

  1. persoana faţă de care s-a dispus renunţarea a săvârşit o altă infracţiune mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de renunţare la aplicarea pedepsei;
  2. infracţiunea ce atrage anularea să fie descoperită în termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea;
  3. pentru infracţiunea săvârşită s-a stabilit o pedeapsă, fiind îndeplinită această condiţie şi atunci când pedeapsa pentru infracţiunea ce atrage anularea, a fost stabilită după împlinirea termenului de 2 ani.

Anulând măsura renunţării la aplicarea pedepsei, instanţa judecătorească face aplicarea, după caz, a dispoziţiilor privind sancţionarea concursului de infracţiuni, a recidivei sau a pluralităţii intermediare (art. 82 alin. 3 C.p.). Pentru pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit dispoziţiilor art. 82 alin. 3 NCP, individualizarea judiciară, de data aceasta, nu mai poate consta într-o nouă renunţare la aplicarea pedepsei şi nici amânarea aplicării pedepsei.[22]

În cel mai bun caz, făptuitorul ar putea beneficia, pentru pedeapsa rezultantă aplicată în urma anulării renunţării, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 91 NCP, de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Dacă instanţa este sesizată cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de renunţare la aplicarea pedepsei, va stabili mai întâi pedeapsa pentru fiecare dintre cele două infracţiuni, apoi va dispune anularea renunţării la aplicarea pedepsei şi stabilirea pedepsei pentru infracţiunea pentru care iniţial se dispuse renunţarea, pentru ca, în final, să contopească toate aceste pedepse potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni.[23]

În situaţia în care au trecut 2 ani de 1a aplicarea hotărârii cu privire la renunţarea la pedeapsă, efectul rămâne definitiv, chiar dacă după această perioadă se descoperă o infracţiune săvârşită anterior. În asemenea situaţie, infractorul va fi tras la răspundere pentru comiterea infracţiunii anterioare, fără a se ţine seama de infracţiunea pentru care i s-a aplicat renunţarea la pedeapsă. Efectul definitiv al măsurii cu privire la renunţarea la aplicarea pedepsei se relevă şi în cazul în care infractorul comite o infracţiune ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a renunţat la pedeapsă, caz în care instanţa de judecată va hotărî doar în legătură cu noua infracţiune, deoarece art. 82 alin. (3) NCP face referire doar la cazul comiterii unei infracţiuni anterioare aplicării hotărârii definitive de renunţare la aplicarea pedepsei.[24]

Caz special în care se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei. Măsura renunţării la aplicarea pedepsei poate fi dispusă şi în ipoteza în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 80 NCP, astfel potrivit art. 192  din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit de droguri,dacă, până în momentul pronunţării hotărârii, inculpatul acuzat de săvârşirea faptei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000 respectă protocolul programului integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri, instanţa de judecată poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 80 NCP.[25]

SECTIUNEA III – AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI[26]

1.     Condiţiile amânării aplicării pedepsei

Din conţinutul dispoziţiilor art. 83 NCP, rezultă că trebuie îndeplinite anumite condiţii, dintre care unele pozitive, iar altele negative, pentru aplicarea acestei instituţii.

1.1.Condiţiile pozitive care permit dispunerea de către instanţă a măsurii amânării aplicării pedepsei

Amânarea aplicării pedepsei este o instituţie care poate fi dispusă de instanţă şi poate fii dispusă doar în anumite condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, conform dispoziţiilor art. 83 alin. (1) NCP, astfel:

  1. pedeapsa stabilită de instanţă pentru infractor în cazul săvârşirii unei singure infracţiuni sau a unui concurs de infracţiuni să fie închisoarea de cel mult 2 ani sau amendă. De aici se poate trage concluzia că spre deosebire de renunţarea la aplicarea pedepsei, instituţia amânării aplicării pedepsei este incidentă şi în cazul condamnărilor la pedeapsa amenzii indiferent de cuantum.
  2. infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi b) NCP sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Din regelementare se poate trage concluzia că pentru a putea fi realizată această condiţie este neceasr ca infractorul să nu mai fi suferit o condamnare la pedeapsa închisorii, per a contrario dacă infractorul a suferit o condamnarea la pedeapsa amenzii exigenţa cerută de normă este îndeplinită şi pe cale de consecinţă se poate dispune amânarea aplicării pedepsei.
  3. infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Această condiţie se impune, deoarece, fără acordul său, nu poate fi obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dându-şi acordul, munca neremunerată în folosul comunităţii nu mai apare ca o supunere la muncă forţată care este interzisă prin instrumente internaţionale. Dacă infractorul nu-şi dă acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, instanţa constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de art. 83 NCP şi va dispune executarea pedepsei.[27]
  4. în raport cu persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Spre deosebire de renunţarea la aplicarea pedeapsei unde instanţa consideră inoportună aplicarea unei pedepse, în cazul amânării aplicării pedepsei, instanţa consideră că aplicarea imediată a pedepsei nu se impune, ci este nevoie doar de o perioadă de timp determinată în care conduita acestuia să fie supravegheată.

Conduita avută anterior săvârşirii faptei explicată în alin. (l) lit d), şi anume de a depune eforturi pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, denotă o atitudine de regret pentru faptă, conştientizarea gravităţii şi ilegalităţii faptei, astfel încât există premisa îndreptării şi resocializării prin amânarea aplicării pedepsei, care după termenul de supraveghere nici nu se va mai executa. Prin întregul tablou al comportării anterioare comiterii infracţiunii, precum şi pe timpul săvârşirii acesteia; infractorul dovedeşte că are posibilităţi de îndreptare, astfel încât nu mai este necesară executarea unei pedepse.[28]

1.2.Condiţiile negative în prezenţa cărora nu este posibilă incidenţa instituţiei amânării aplicării pedepsei

Din dipoziţiile NCP, se înţelege, că amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă un drept al condamnatului, ci o facultate a instanţei de judecată care apreciază că executarea pedepsei nu se impune din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

Din analiza condiţiilor impuse de lege, se poate constata că îndeplinirea condiţiilor de la art 83 NCP nu duce automat la amânarea aplicării pedepsei, instanţa poate să hotărască aplicarea pedepsei, având convingerea că inculpatul nu prezintă încredere.[29]

Îndeplinirea condiţiilor pozitive nu va conduce automat la aplicarea acestei instituţii, ci acest lucru este posibil numai în situaţia în care există convingerea instanţei că aceasta este soluţia este optimă şi necesară şi că nu există şi alte condiţii negative stabilite de lege, conform art 83 alin. (2) NCP.

Dacă existenţa unor condiţii pozitive oferă posibilitatea instanţei de judecată de a hotărî amânarea sau nu a pedepsei, art 83 alin. (2) NCP stabileşte condiţiile negative ce nu lasă dreptul de opţiune a instanţei de judecată, considerând că infracţiunea este gravă sau infractorul prezintă un grad de risc care trebuie să fie urmat de aplicarea de drept a pedepsei.[30]

Condiţiile negative ce nu permit, de drept, aplicarea instituţiei amânării aplicării pedepsei, prevăzute în art 83 alin. (2) NCP sunt următoarele:

  1. pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare. Această condiţie presupune ca infractorul, potenţial beneficiar al instituţiei amânării aplicării pedepsei să nu fi comis o infracţiune pentru care legea să prevadă pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare. Cu privire la cuantumul unei condamnări la pedeapsa amenzii, legiuitorul nu face nicio referire. În tăcerea legii, înseamnă că o persoană condamnată la pedeapsa amenzii, indiferent de cuantum, beneficiază de instituţia amânării aplicării pedepsei, bineînţeles, dacă îndeplineşte toate celelalte condiţii impuse de legiuitor cu privire la trecutul judiciar al său şi comportament.[31]

Având în vedere că că legiuitorul a pus bariera de până la 7 ani închisoare, maximul prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, denotă că el a dorit cainstituţia amânării aplicării pedepsei să fie incidentă unei plaje largi de infracţiuni.

  1. infractorul, după săvârşirea infracţiunii, s-a sustras de la urmărire penală ori judecată. Această condiţie se referă la comportamentul infractorului după săvârşirea infracţiunii, în cele două faze ale procesului penal.

Instituţia amânării aplicării pedepsei reprezintă o favoare pentru infractor şi o facultate pentru instanţă, de unde putem trage concluzia că acesta trebuie să o merite. Ori în situaţia în care infractorul s-a sustras de la urmărie penală sau judecată prin diferite tertipuri, înseamnă că are o atitudine negativă şi sfidătoare la adresa organelor judiciare, motiv pentru care, îndeplinind această condiţie negativă, instanţa nu va dispune amânarea aplicării pedepsei. Practica judiciară ne oferă o serie de exemple din care rezultă că unii infractori, după ce săvârşesc o infracţiune, nu se prezintă la cercetări la solicitarea organelor de urmărire penală, se ascund ori părăsesc ţara pentru a nu fi prinşi şi cercetaţi. Ulterior, fiind prinşi şi cercetaţi, ei nu vor putea beneficia de această instituţie datorită comportamentului lor negativ avut pe parcusul procesului penal, astfel instanţa nu va mai avea niciun temei să aprecieze că aplicarea pedepsei nu ar mai fi necesară.

  1. infractorul atât în faza de urmărire penală, cât şi de judecată, a încercat să zădărnicească aflarea adevărului. Deşi ştie că trebuie să aibă o atitudine cooperantă cu organele judiciare pentru aflarea adevărului în cauză şi tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi, infractorul are un comportament contrariu, prin care îngreunează cercetările. Astfel, nu-şi recunoaşte fapta de care este învinuit dă declaraţii în urma cărora pune organele de urmărire penală pe piste false în instrumentarea dosarului, încearcă să dea vina pe alte persoane, ar ascunde probele. Această comportare îi va dăuna infractorului, deoarece instanţa, luând act de toate acestea, nu va putea dispune soluţia amânării aplicării pedepsei, deoarece infractorul nu îndeplineşte condiţiile legale cerute de art. 83 NCP.[32]
  2. infractorul a zădărnicit identificarea coautorilor ori a celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii. Există foarte multe situaţii în care infracţiunile sunt săvârşite în participaţie penală, iar unul dintre participanţi care este prins nu vrea să-i facă cunoscuţi organului de cercetare penală şi pe ceilalţi pentru a fi traşi la răspundere penală. Această conduită negativă a infractorului va face ca în ipoteza în care toate celelalte condiţii sunt îndeplinite să nu poată beneficia de instituţia amânării aplicării pedepsei.

2.     Măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse de instanţă

Măsurile de supraveghere reprezintă suma tuturor activităţiilor obligatorii de executat de către condamnat în condiţiile legii, iar obligaţiile sunt cele impuse prin hotărârea instanţei de judecată, pe care le execută în totalitate pe parcursul termenului de supraveghere de doi ani, în perioada amânării aplicării pedepsei şi prin a căror executare instanţa de judecată apreciază că se realizează resocializarea, urmând ca pedeapsa neaplicată să fie considerată ca executată.[33]

Natura măsurilor obligatorii reprezintă activităţi de resocializare în sarcina persoanei supravegheate, sub controlul instituţiilor statului, măsuri de drept penal şi execuţional penal, ce fac parte din individualizarea pedepsei, infractorul fiind evaluat în raport de faptă şi periculozitate, după criteriile stabilite la art 74 NCP.

Dispoziţiile art. 85 NCP reglementează măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului ce trebuiesc îndeplinite pe perioada termenului de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, termen ce nu poate avea o durată mai redusă de 2 ani, chiar dacă pedeapsa a cărei aplicare a fost amânată poate fi mai mică sau cel mult de 2 ani, aşa cum rezultă din art.83 alin. (1) lit. a) NCP.

Aceste măsuri privind supravegherea şi obligaţiile pe timpul amânării pedepsei sunt aplicate cu aceeaşi raţiune juridică ca şi măsurile şi obligaţiile stabilite îa cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori a liberării condiţionate, în vederea realizării următoarelor deziderate principale:

  1. instituirea unui control pentru prevenirea săvârşirii unor noi fapte care să afecteze societatea ori comiterea unor fapte infracţionale;
  2. realizarea unui sprijin constant şi calificat instituţional în vederea resocializării efective a condamnatului;
  3. executarea pedepsei printr-o modalitate care nu expune, la consecinţe şi influenţele privării de libertate, persoana condamnată;
  4. privării de libertate, persoana condamnatului;
  5. realizarea condiţiilor pentru îndeplinirea integrală în timpul cel mai scurt a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea instanţei de judecată.[34]

2.1.Măsurile de supraveghere

Măsurile de supraveghere care se iau faţă de infractor pe durata termenului de supraveghere sunt menite să asigure un control permanent asupra conduitei acestuia, pentru a-l determina la o conduită licită.[35]

Conform dispoziţiilor art. 85 alin. (1) NCP, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

  1. să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
  2. să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
  3. să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;
  4. să comunice schimbarea locului de muncă;
  5. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Impunerea acestor măsuri de supraveghere rezultă din lege, instanţa neavând posibilitatea de a impune respectarea doar a unora dintre aceste măsuri.

Măsurile obligatorii stabilite de Noul cod penal sunt de natură să întărească autoritatea şi competenţa materială a serviciului de probaţiune, pentru ca acesta să poată controla situaţia de fapt a persoanei condamnate în mod periodic şi inopinat, astfel:

  1. prezentarea condamnatului la data şi ora stabilite la serviciul de probaţiune;
  2. agenţii de probaţiune să poată vizita pe cel supravegheat;
  3. să verifice mijloacele de existenţă ale celui supravegheat, astfel încât să se poată face în orice moment o evaluare obiectivă a conduitei celui faţă de care s-a luat măsura amânării aplicării pedepsei. Măsurile de supraveghere sunt prevederi legate, care nu pot fi contestate ca imixtiune în viaţa particulară a unei persoane, fiind o restrângere legală a drepturilor constituţionale pe timpul executării pedepsei în modalitatea stabilită prin art 83 NCP;[36]
  4. să comunice schimbarea locuinţei, a deplasărilor ce depăşesc 5 zile şi schimbarea locului de muncă;
  5. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă, astfel încât să constate buna-credinţă cu privire la acceptarea măsurilor de supraveghere ori dacă se încearcă sustragerea de la împlinirea integrală a acestora, îngreunând controlul sau încercând să îl eludeze.

3.     Revocarea amânării aplicării pedepsei

Revocarea amânării aplicării pedepsei reprezintă o măsură ce se poate dispune de către instanţa de judecată şi care constă în revenirea asupra amânării aplicării pedepsei.

Cauza revocării amânării este ulterioară rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, iar NCP reglementează două modalităţi ale acestei măsuri şi anume revocarea obligatorie şi revocarea facultativă.

3.1. Revocarea obligatorie

Revocarea amânării aplicării pedepsei este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 88 NCP, în următoarele situaţii:

  1. dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse.

În cazul în care se constată nerespectarea unora dintre măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite de instanţă pe durata termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune care îl supraveghează pe condamnat verifică motivele care au determinat această nerespectare, iar dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă şi sesizează instanţa în vederea revocării amânării aplicării pedepsei. Primind sesizarea, instanţa o judecă şi dispune revocarea amânării executării pedepsei, aplicându-i pedeapsa stabilită care-a fost amânată.[37]

  1. dacă până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre.

În ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor civile, potrivit art. 49 din Legea nr. 253/2013, persoana supravegheată va depune, la consilierul de probaţiune, dovada îndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea instanţei, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

În cazul nedepunerii dovezii de îndeplinire a obligaţiilor civile în termenul de mai sus, consilierul de probaţiune, din oficiu sau la cererea judecatorului delegat, solicită persoanei supravegheate informaţii cu privire la motivele care au condus la aceasta. În situaţia în care constată că persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile, în tot sau în parte, consilierul de probatiune sesizează instanţa, în vederea aplicării dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 286/2009.

Sesizarea instanţei de executare se poate face şi de către procuror sau de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea părţii civile. După primirea sesizării, instanţa procedează la judecarea ei, ocazie cu care solicită date privind situaţia materială a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia, şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Dacă instanţa stabileşte că condamnatul cu rea-credinţă nu şi-a achitat obligaţiile civile impuse prin hotărârea judecătorească de condamnare dispune revocarea amânării aplicării pedepsei. Dacă însă condamnatul dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească obligaţiile civile, instanţa nu poate dispune revocarea amânării aplicării pedepsei.

Îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana supravegheată după sesizarea instanţei, nu atrage revocarea amânării aplicării pedepsei dacă s-a făcut înainte de împlinirea termenului de supraveghere.

  1. Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită.

Săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie sau cu intenţie depăşită este un motiv de revocarea amânării aplicării pedepsei. Legea cere ca infracţiunea săvârşită să fie descoperită în termenul de supraveghere şi să se fi pronunţat o condamnare. Dacă însă pentru infracţiunea săvârşită în termenul de supraveghere condamnarea s-a pronunţat după expirarea acestui termen, instanţa revoca amânarea aplicării pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.[38]

3.2.Revocarea facultativă

Revocarea facultativă a amânării aplicării pedepsei este posibilă în situaţia prevăzută în art. 88 alin. (4) NCP. Potrivit acestei dispoziţii, „dacă infracţiunea ulterioară săvârşită în termenul de supraveghere este comisă din culpă, instanţa poate menţine sau revoca amânarea aplicării pedepsei”. Deci, în cazul în care sesizarea consilierului de probaţiune vizează săvârşirea unei infracţiuni din culpă de către cel supravegheat, instanţa poate sau nu să revoce amânarea aplicării pedepsei. Dacă revocă amânarea aplicării pedepsei, pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune se calculează după regulile concursului de infracţiuni.

Instanţa poate menţine sau revoca amânarea aplicării pedepsei în funcţie de convingerea pe care i-o creează conduita persoanei cu privire la necesitatea aplicării unei pedepse.[39]

4.     Anularea amânării aplicării pedepsei

Anularea este o măsură ce poate fi dispusă de instanţa de judecată în situaţia în care se descoperă înainte de expirarea termenului de supraveghere că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei ori pânp la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii,chiar după expirarea termenului de încercare.[40]

Cauza anulării este anterioară rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

Nu este posibilă anularea amânării aplicării pedepsei dacă persoana este condamnată la pedepsa amenzii.

Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni urmează regulile de la concurs  sau după caz recidivă sau pluralitate intermediară.

În cazul unui concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei rezultante, stabilite în urma anulării amânării anterioare, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. În această situaţie termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea.

În cazul în care instanţa este sesizată cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterioară şi cealaltă ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de amânare a aplicării pedepsei, va dispune numai anularea. Astfel, instanţa mai întâi va stabili pedeapsa pntru fiecare dintre cele două infracţiuni, apoi va dispune anularea amânării pedepsei şi condamnarea inculpatului la pedeapsa a cărei aplicare fusese amânată, pentru ca în final, să contopească toate aceste pedepse potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni.[41]

Dacă pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei se descoperă că majorul mai săvârşise o infracţiune în minorat, pentru care s-a luat, chiar după expirarea termenului de supraveghere, o măsură privativă, amânarea aplicării pedepsei se anulează, aplicându-se dispoziţiile art. 129 NCP (pluralitatea de infracţiuni în cazul minorilor).[42]

În situaţia în care măsura educativă aplicată este neprivativă de libertate nu se va putea dispune anularea, însă această măsura se va executa alături de măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse.


SECTIUNEA IV – ASPECTE COMPARATIVE ÎNTRE RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI ŞI AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI [43]

Atât renunţarea la aplicarea pedepsei, cât şi amânarea aplicării pedepsei sunt două instituţii introduse pentru prima oră în legislaţa noastră, prin intrearea în vigoare a Noului cod penal. Acestea sunt prevăzute în Capitolul V – Individualizarea pedepselor, alături de circumstanţele atenuante, agravante, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi liberarea condiţionată.

În noua reglementare, renunţarea la aplicarea pedeapsei şi amânarea aplicării pedepsei reprezintă două măsuri alternative la pedepsele privative de libertate, care presupun ca o persoană care a săvârşit o infracţiune să nu mai fie expusă la nocivitatea mediului penitenciar, pentru a nu fi influenţată în conduita viitoare de experienţa infracţională a altor infractori sau să poată să continue să trăiască în condiţii de libertate, la fel ca şi până în momentul condamnării.

Plecând de la ordinea enumerării acestor soluţii în Cod, distingem între instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, respectiv suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Instituţiile sunt concepute într-o succesiune progresivă, după cum urmează:

  1. la renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa nu stabileşte o pedeapsă – unicul element legat de pedeapsă este cel privind maximul special prevăzut de lege. Aşadar, în acest caz pedeapsa nu este individualizată judiciar între minimul şi maximul prevăzut de normă.
  2. la amânarea aplicării pedepsei, instanţa stabileşte o pedeapsă în concret (amendă sau închisoare de cel mult 2 ani), iar apoi amână aplicarea acesteia. Cu alte cuvinte, pedeapsa a fost individualizată judiciar de instanţă, între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege.
  3. la suspendare sub supraveghere, instanţa stabileşte o pedeapsă şi o aplică, dar suspendă executarea pe durata teremenului de supraveghere. Din perspectiva dreptului procesual penal, aceasta este singura ipoteză dintre cele tratate în care se va pronunţa o hotărâre de condamnare.

Astfel, renunţarea şi amânarea nu reprezintă soluţii de condamnare, ci alternative la pedepsele privative de libertate şi se aplică numai persoanelor fizice majore.

Deşi pentru aplicarea ambelor instituţii pedepasa prevăzută de lege poate fi amenda unică sau alternativă cu închisoarea ori închisoarea, există şi unele diferenţe în ceea ce priveşte acest aspect şi anume: în cazul renunţării, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită poate fi închisoarea de 5 ani sau mai mică, pe când în cazul amânării pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită poate fi închisoarea mai mică de 7 ani.

În raport cu ambele instituţii nu are importanţă forma de vinovăţie cu care s-a săvârşit infracţiunea şi nici nu se execută pedepsele complementare sau accesorii. Cu toate acetea, spre deosebire de renunţarea la aplicarea pedepsei unde pedepsele complementare sau accesorii nici nu se aplică, în cazul amânării pedepsele complementare sau accesorii se stabilesc.

O condiţie sine qua non, aplicabilă pentru ambele soluţii, este ca persoana să nu fi suferit anterior o condamnare (chiar şi în cazul suspendării sub supraveghere) la pedeapsa închisorii, indiferent de forma de vinovăţie sau de cuantumul stabilit. În ceea ce priveşte renunţarea la aplicarea pedepsei, pentru a putea fi dispusă este necesar ca persoana să nu fi fost condamnată nici la pedeapsa amenzii.

Se poate dispune atât renunţarea la aplicarea pedepsei cât şi amânarea aplicării pedepsei, dacă persoana a mai săvârşit o infracţiune anterior pentru care a intervenit:

  • dezincriminarea;
  • amnistia postcondamnatorie;
  • reabilitarea de drept sau împlinirea termenului de reabilitare.

Condamnările dispuse conform dispoziţiilor din vechiul cod penal pentru minori, precum şi aplicarea măsurilor educative potrivit din Noul Cod penal nu constituie impedimente pentru dispunerea unei soluţii de amânare a aplicării pedepsei. De asemenea, sancţiunile aplicate infractorilor minori în concordanţă cu prevederile vechiului cod penal nu reprezintă nicio oprelişte în posibilitatea instanţei de a dispune o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei.

În ceea ce priveşte amânarea aplicării pedepsei, aceasta poate fi incidentă în cauză şi în următoarele situaţii:

  • persoana a mai săvârşit anterior o infracţiune pentru care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei (în această situţie nu s-ar putea dispune o nouă renunţare deoarece legea prevede că infractorul nu trebuie să fii beneficiat în ultimii doi ani de o soluţie de renunţare sau amânare);
  • persoana a mai săvârşit anterior o infracţiune pentru care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nerevocată;
  • condamnarea la pedeapsa amenzii.

O altă condiţie comună pentru a se putea dispune oricare dintre cele două soluţii este ca infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală sau judecată, să nu fi încercat zădărnicia aflării adevărului, a identificării şi tragerii la răspundere a autorului sau participanţilor.

Pentra a putea fi dispuse oricare dintre cele două măsuri este necesar ca instanţa să aprecieze fie că aplicarea unei pedepse este inoportună ca în cazul renunţării fie că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară ca în cazul amânării, în raport de următoarele criterii:

  • persoană;
  • conduita avută anterior;
  • eforturile depuse ulterior;
  • posibilitatea de îndreptare.

SECTIUNEA V – CONCLUZII

Instanţa de judecată atunci când este sesizată cu judecarea inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni, ţinând seama atât de criteriile generale de individualizare a pedepselor prevăzute în art. 74 NCP, cât şi de stările şi circumstanţele în care a fost comisă fapta, va stabili şi aplica pedeapsa ce urmează să fie executată de condamnat.

Pedeapsa aplicată de instanţa de judecată urmează să fie executată, potrivit naturii sale: închisoarea într-un loc de deţinere, iar amenda prin plata sumei de bani în contul statului la o unitate bancară.[44]

Instanţa de judecată are posibilitatea de a se oprii în acest moment al aplicării pedepsei, dacă apreciază că scopurile şi funcţiile pedepsei vor fi realizate prin regimul de executare potrivit naturii pedepsei principale aplicate.

Plecând de la ordinea enumerării acestor soluţii în Cod, distingem între instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, respectiv suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Instituţiile sunt concepute într-o succesiune progresivă, după cum urmează:

  1. la renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa nu stabileşte o pedeapsă – unicul element legat de pedeapsă este cel privind maximul special prevăzut de lege. Aşadar, în acest caz pedeapsa nu este individualizată judiciar între minimul şi maximul prevăzut de normă.
  2. la amânare aplicării pedepsei, instanţa stabileşte o pedeapsă în concret (amendă sau închisoare de cel mult 2 ani), iar apoi amână aplicarea acesteia. Cu alte cuvinte, pedeapsa a fost individualizată judiciar de instanţă, între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege.
  3. la suspendare sub supraveghere, instanţa stabileşte o pedeapsă şi o aplică, dar suspendă executarea pe durata teremenului de supraveghere. Din perspectiva dreptului procesual penal, aceasta este singura ipoteză dintre cele tratate în care se va pronunţa o hotărâre de condamnare.

În noua reglementare, renunţarea la aplicarea pedeapsei şi amânarea aplicării pedepsei reprezintă două măsuri alternative la pedepsele privative de libertate, care presupun ca o persoană care a săvârşit o infracţiune să nu mai fie expusă la nocivitatea mediului penitenciar, pentru a nu fi influenţată în conduita viitoare de experienţa infracţională a altor infractori sau să poată să continue să trăiască în condiţii de libertate, la fel ca şi până în momentul condamnării.


BIBLIOGRAFIE

  • Adrian Mihai Hotca, Petre Buneci, Radu-Florin Geamanu, Mirela Gorunescu, Norel Neagu, Dominic George Pop, Radu Slăvoiu – Instituţii de Drept Penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
  • Alexandru Boroi, Simona Anghel – Fişe de drept penal, Ediţia a-2a,revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2016.
  • Augustin Ungureanu – Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1995.
  • Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal român. Parte generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2014.
  • Gorunescu Mirela, Mihaela Rotaru, Barbu Ionut Andrei – Drept penal. Parte gennerală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2014.
  • Ilie Pascu, Traian Dima, Costica Paun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Adrian Mihai Hotca, Ioan Chis, Maxim Dobrinoiu – Noul Cod penal comentat. Partea generala, ediţia a 2-a revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2014.
  • Ioan Chiş, Alexandru Bogdan Chiş – Executarea sancţiunilor penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2015.
  • Justin Grigoraş – Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1970.
  • Mihail Udroiu – Drept penal. Parte generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2014.
  • Traian Dima – Drept Penal parte Generală, ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2014.
  • Tudorel Toader, Maria-Ioana Michinici, Anda Crisu-Ciocinta, Mihai Dunea, Ruxandra Raducanu, Sebastian Raduletu – Noul Cod penal – comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2014,

Legislaţie

  • Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie 2014.
  • Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
  • Codul penal republicat în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996 în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997.
  • Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din 1 februarie 2014.
  • Legea 143 din 2000 actualizată 2011 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, publicată în Monitorul Oficial nr. 362 din 3.8.2000.
  • Legea 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 514 din 14 august 2013.
  • Legea 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 513 din 14 august 2013.
  • Legea 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 514 din 14 august 2013.


ANEXA nr. 1

Renunţarea la aplicarea pedepsei

RAP

Amănarea aplicării pedepsei

AAP

·                instanţa renunţă la aplicarea Î/A; ·               instanţa amână aplicarea A/Î < 2 ani;
·               numai faţă de PF majoră, nu faţă de PF minoră/PJ; ·               numai faţă de PF majoră, nu faţă de PF minoră/PJ;
·               NU este o soluţie de condamnare; ·               NU este o soluţie de condamnare;
·               instanţa nu stabileşte o pedeapsă, nici nu aplică o pedeapsă; ·               instanţa stabileşte pedeapsa, dar nu aplică pedeapsa, ci amână aplicarea pe un TS;
·               pedeapsa prevăzută de lege: A/Î ≤ 5 ani;

·               A poate fi unică sau alternativă cu Î ≤ 5 ani;

·               pedeapsa prevăzută de lege: A/Î < 7 ani STRICT;

·               A poate fi unică sau alternativă cu Î < 7 ani;

·               instanţa nu stabileşte nicio pedeapsă, ca la AAP/SSS, dar infracţiunea trebuie să aibă o gravitate redusă;

·               criterii:

o   natura şi întinderea urmărilor;

o   mijloacele folosite;

o   modul şi împrejurările de comitere;

o   motivul şi scopul.

NB: nu contează forma de vinovăţie (culpă/intenţie/intenţie depăşită);

NB: nu se aplică pedepse complementare;

·               pedeapsa stabilită, inclusiv în caz de concurs: A/Î ≤ 2 ani;

·               pedeapsa stabilită poate fi numai AMENDA, spre deosebirei de SSS;

·               se poate AAP:

o   Î ≤ 2 ani + A (folos patrimonial) → se amână amăndouă;

o   şi când s-au aplicat pedepse complementare;

o   Rconcurs Î ≤ 2 ani: Rconcurs Î ≤ 2 ani + A;

·               NU se poate AAP:

o   numai pentru A care însoţeşte Î ≤ 2 ani (pentru că trebuie amânate amândouă);

o   numaţ pentru A (folos patrimonial) care însoţeşte Î ≤ 2 ani (pentru că trebuie amânate amândouă);

·               infractorul să nu fi beneficiat în ultimii 2 ani de o soluţie de RAP/AAP, calculaţi de la data comiţerii I2;

·               dacă a mai beneficiat de RAP în ultimii doi ani, se poate dispune AAP;

·               nu se poate dispune RAP dacă în ultimii doi ani a beneficiat de AAP (pentru că AAP presupune un TS de 2 ani). În acest caz se poate dispune:

o   revocarea obligatorie/facultativă a AAP;

o   menţinerea AAP pentru I1 şi dispunerea AAP şi pentru I2 din culpă;

·               dacă s-a dispus AAP în urmă cu mai mult de 2 ani faţă de momentul săvârşirii I2, se poate dispune RAP;

 
· să NU existe condamnare (SSS inclusiv) definitivă anterioară la A/Î;

·               nu contează forma de vinovăţie, nici pedeapsa prevăzută sau stabilită (Î/A);

· să NU existe condamnare (SSS inclusiv) definitivă anterioară la Î;

· nu contează forma de vinovăţie şi nici cuantumul Î;

· se poate dispune RAP dacă pentru I1 a intervenit:

o   dezincriminarea;

o   amnistia postcondamnatorie;

o   reabilitarea de drept/împlinirea termenului de reabilitare;

·               condamnările dispuse pentru minori pe vechiul cod nu sunt impedimente la renunţare;

· se poate dispune AAP dacă pentru I1 a intervenit:

o   dezincriminarea;

o   amnistia postcondamnatorie;

o   reabilitarea de drept/împlinirea termenului de reabilitare;

o   soluţia de RAP (pentru că nu este o soluţie de condamnare);

o   soluţia de AAP nerevocată (dacă ar fi revocată → detenţie);

o   condamnarea la pedeapsa A;

· măsura educativă pe noul cod nu este impediment (pentru că legea cere ÎNCHISOARE);

· condamnările dispuse pentru minori pe vechiul cod nu sunt impedimente;

· nu trebuie acord pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii; ·               infractorul să-şi fi manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii → condiţie obligatorie;

·               dacă NU există acord, nu se poate dispune AAP, chiar dacă impunerea muncii este facultativă pentru instanţă;

·               infractorul să nu se fi sustras.de la urmărire penală/judecată, să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului, identificării şi tragerii la răspundere a autorului sau participanţilor; ·               infractorul să nu se fi sustras.de la urmărire penală/judecată, să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului, identificării şi tragerii la răspundere a autorului sau a participanţilor;
·               în raport de:

o   persoană;

o   conduită anterioară;

o   eforturile depuse ulterior;

o   posibilitatea de îndreptare,

instanţa apreciază ca aplicarea unei pedepse este inoportună.

·               îndeplinirea condiţiei nu creează un drept ci numai o vocaţie, instanţa putând dispune condamnarea/AAP;

·               instanţa va prezenta motivele de fapt;

·               la concurs, renunţarea se va dispune numai dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru fiecare infracţiune (nu se pot dispune renunţarea în parte şi nici 2 soluţii de renunţare, una pentru fiecare infracţiune).

·               în raport de:

o   persoană;

o   conduită anterioară;

o   eforturile depuse ulterior;

o   posibilitatea de îndreptare,

instanţa apreciază ca aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea.

·               îndeplinirea condiţiei nu creează un drept ci numai o vocaţie, instanţa putând dispune condamnarea;

·               instanţa trebuie să prezinte motivele;

 

  ·               EXCEPŢIA de la îndeplinirea acestor condiţii, cu excepţia consimţământului la muncă, care trebuie să existe, o întâlnim la infracţiunea de abandon de familie.
Avertismentul (NU există TS)  
·               obligatoriu, prezentându-se motivele de fapt;

·               se execută de îndată chiar în şedinţă, sau prin comunicarea unei copii de pe hotărârea judecătorească;

 
  Termenul de supraveghere
  ·               TS = FIX de 2 ani, indiferent de cuantumul A/Î;
  ·               pe durata TS, se execută obligatoriu:

o                              măsuri de supraveghere;

o                              obligaţii stabilite de instanţă;

·               INTEGRAL obligaţii cvile, cu maximum 3 luni înainte de expirarea TS;

·               NU se execută pedepsele complementare pe timpul TS, dar dacă se dispune revocarea/anularea, executarea va urma regimul dreptului comun;

  Măsurile de supraveghere
  ·               aceleaşi pentru: AAP/SSS/liberare condiţionată din DETENŢIUNE/Î, dacă TS ≥ 2 ani;
  ·               OBLIGATORIU toate cele 5 măsuri:

o   să se prezinte la serviciul de probaţiune;

o   să primească vizitele consilierului;

o   să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei, orice deplasare mai mare de 5 zile, întoarcerea;

o   să comunice schimbarea locului de muncă;

o   să comunice informaţii şi documente pentru existenţă;

  MĂSURILE DE SUPRAVEGHERE:

·               se comunică serviciului de probaţiune;

·               NU pot fi modificate;

·               NU pot înceta;

  Obligaţii
  OBLIGAŢII → Facultativ una/mai multe obligaţii, dar nu toate;
  ·                                 pot fi modificate/pot înceta;

·                                 nu pot fi modificate/Nu pot înceta:

o   obligaţiile referitoare la PLATA INTEGRALĂ A OBLIGAŢIILOR CIVILE;

o   termenul maxim de plată (3 luni înainte de expirarea TS);

EFECTE EFECTE IMEDIATE
·               nu se aplică pedepse accesorii/complementare;

·               se pot aplica măsuri de siguranţă şi reparaţii civile;

·               serviciul de probaţiune nu este implicat;

·               nu există interdicţii, incapacităţi sau decăderi → nu poate interveni reabilitarea, pentru că efectele sunt similare reabilitării;

·               RAP nu reprezintă T1 al recidivei sau pluralităţii intermediare;

·                                 se produc pe durata TS;

·               dacă intrevine revocarea/anularea AAP, efectele imediate se produc până la rămânerea definitivă de revocare/anulare;

·               accesoriile şi complementarele nu se execută;

·               se execută măsurile de siguranţă şi obligaţiile civile;

·               măsurile preventive încetează de drept, chiar dacă hotărârea judecătorească este nedefinitivă;

  EFECTE DEFINITIVE
  EFECTELE-DEFINITIVE → se produc după expirarea TS;

·               nu se mai aplică pedeapsa principală;

·               nu se execută pedepsele complementare

·               nu există decăderi, interdicţii, incapacităţi, dacă:

·      nu s-a săvârşit o infracţiune pană la expirarea TS, descoperită în TS;

·      nu s-a dispus revocarea;

·      nu s-a dispus anularea.

·               efectul definitiv este condiţionat de plata integrală a obligaţiilor civile;

·               efectul definitiv este similar reabilitării

 

REVOCARE
RAP AAP
NU există revocare pentru că nu există termen de supraveghere. REVOCARE OBLIGATORIE

Urmarea → detenţie.

1. în TS se săvârşeşte infracţiunea cu INTENŢIE/PRAETERINŢENŢIE;

  • infracţiunea este descoperită în TS;chiar dacă făptuitorul este descoperit ulterior;
  • făptuitorul să fi fost condamnat la Î/A, chiar după expirarea TS.

2. În TS nu sunt respectate cu rea-credinţă MĂSURILE DE SUPRAVEGHERE sau OBLIGAŢIILE IMPUSE de instanţă.

3. Până la expirarea TS nu în ultimele 3 luni) nu sunt îndeplinite INTEGRAL OBLIGAŢIILE CIVILE.

REVOCAREA FACULTATIVĂ

1. în TS se săvârşeşte INFRACŢIUNEA din CULPĂ;

  • infracţiunea este descoperită în TS, chiar dacă făptuitorul este descoperit ulterior;
  • făptuitorul să fi fost condamnat la Î/A chiar după expirarea TS.

 

ANULARE
RAP AAP
în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de RAP se descoperă că persoana a săvârşit anterior o infracţiune, pentru care s-a stabilit o pedeapsă (A/Î), chiar după expirarea termenului de 2 ani. în TS (2 ani) se descoperă că persoana a săvârşit o infracţiune anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de AAP, pentru care s-a aplicat Î, chiar după expirarea termenului.
Nu contează forma de vinovăţie. Nu contează forma de vinovăţie.
·               Se urmează regulile de la:

·      Concurs (I1 nu era definitiv judecată);

·      Recidivă (I1 = T1 al recidivei);

·      Pluralitate intermediară (I1 = T1 pluralitate intermediară).

·               Se urmează regulile de la:

·      Concurs (I1 nu era definitiv judecată);

·      Recidivă(I1=T1al recidivei);

Pluralitate intermediară (I1 = T1 pluralitate intermediară).

La concurs (nu şi în caz de recidivă sau pluralitate intermediară) se poate dispune AAP (nu RAP) pentru rezultantă (I1 şi I2), iar TS începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care instanţa se pronunţa asupra pluralităţii de infracţiuni (de la data anulării). La concurs (nu şi în caz de recidivă/pluralitate intermediară), se poate AAP pentru rezultantă (I1 şi I2), iar TS începe să curgă de la momentul pronunţării iniţiale asupra AAP (nu de la data anulării, spre deosebire de

anularea RAP), pentru că există TS în curs.

PAŞI:

·               Anularea;

·               Stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune, inclusiv pentru infracţiunea pentru care s-a dispus RAP, pentru că pedeapsa nu a fost stabilită la momentul pronunţării soluţiei;

·               Pedepsele se contopesc ca la concurs.

PAŞI:

·               Anularea;

·               Pedepsele se contopesc ca la concurs.

  În cazul minorilor
  Dacă pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei se descoperă că majorul mai săvârşise o infracţiune în minorat, pentru care s-a luat, chiar după expirarea termenului de supraveghere, o măsură privativă, amânarea aplicării pedepsei se anulează, aplicându-se dispoziţiile art. 129 NCP (pluralitatea de infracţiuni în cazul minorilor).

În situaţia în care măsura educativă aplicată este neprivativă de libertate nu se va putea dispune anularea, însă această măsura se va executa alături de măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse

 


ANEXA nr. 2 – Asemănări şi deosebiri între RAP şi AAP –

ASEMĂNĂRI DEOSEBIRI
v Sunt două instituţii introduse pentru prima oară în legislaţa noastră, prin intrarea în vigoare a Noului cod penal. Acestea sunt prevăzute în Capitolul V – Individualizarea pedepselor;

v Atât RAP cât şi AAP nu reprezită soluţii de condamnare, ci alternative la pedepsele privative de libertate;

v Se aplică numai persoanelor fizice majore;

v Pedeapsa prevăzută de lege poate fi A unică/alternativă cu Î/Î;

v Nu are importanţă forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea;

v Nu se execută pedepsele accesorii şi complementare;

v Să nu existe o condamnare (inclusiv SSS) definitivă la pedeapsa Î;

v Se pot dispune dacă persoana a mai săvârşit o infracţiune anterior pentru care a intervenit:

·      Dezincriminarea;

·      Amnistia postcondamnatorie;

·      Reabilitarea de drept sau împlinirea termenului de reabilitare.

v Condamnările dispuse pe VCP, pentru minori, nu constituie impedimente la RAP sau AAP;

v Este necesar ca infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală sau judecată, să nu fi încercat zădărnicia aflării adevărului, a identificării şi tragerii la răspundere a autorului sau participanţilor;

v Pentra a putea fi dispuse oricare dintre cele două măsuri este necesar ca instanţa să se pronunţe în raport de următoarele criterii:

·      persoană;

·      conduita avută anterior;

·      efeorturile depuse ulterior;

·      posibilitatea de îndreptare.

v Nu produc efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra obligaţiilor civile;

v Din punctul de vedere al dreptului procesual penal, în situaţia în care se pronunţă o hotărâre, chiar şi nedefinitivă, prin care se dispune fie renunţarea la aplicarea pedepsei, fie amânarea aplicării pedepsei măsurile preventive încetează de drept;

v Infracţiunea pentru care s-a dispus fie RAP, fie AAP (după împlinirea TS) nu reprezintă T1 recidivei sau al pluralităţii intermediare;

v În situaţia comiterii unei infracţiuni anterioare rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus RAP/AAP, instanţa dispune anularea RAP/AAP;

v În caz de anulare a RAP/AAP se urmează regulile de la:

·      Concurs (I1 nu era definitiv judecată);

·      Recidivă (I1 = T1 al recidivei);

·      Pluralitate intermediară (I1 = T1 pluralitate intermedeiară).

v Atunci când sunt incidente, în speţă, regulile concursului de infracţiuni se poate aplica amânarea aplicării pedepsei pentru rezultantă, însă TS curge diferit.

v În caz de anulare nu are importanţă forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea.

 

v În cazul RAP instanţa nu stabileşte o pedeapsă, nu aplică o pedeapsă;

v În cazul AAP instanţa stabileşte o pedeapsă, dar nu aplică o pedeapsă, ci amână aplicarea pe un TS;

v Pentru RAP, pedeapsa prevăzută de lege A/Î ≤ 5 ani;

v Pentru AAP, pedeapsa prevăzută de lege A/Î < 7 ani (STRICT);

v În cazul RAP nu se stabilesc pedepsele accesorii şi complementare;

v În cazul AAP se stabilesc pedepsele accesorii şi complementare;

v Pentru RAP este necesar să nu existe o condamnare definitivă anterioară nici la pedeapsa A;

v AAP se poate dispune şi în următoarele situaţii:

·      Soluţie de RAP (deoarece nu e soluţie de condamnare);

·      Soluţie de AAP nerevocată (dacă ar fi revocare – detenţie);

·      Condamnare la pedeapsa amenzii.

v Măsura educativă de pe NCP, nu reprezintă impediment la AAP (deoarece legea cere pedeapsa Î);

v Pentru a se putea dispune RAP este necesar ca instanţa să aprecieze că aplicarea unei pedepse este inoportună;

v Pentru a se putea dispune AAP este necesar ca instanţa să aprecieze că aplicarea unei pedepse este nu este necesară;

v În ceea ce priveşte concursul de infracţiuni pentru a se putea dispune RAP este necesar îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru fiecare I;

v  În ceea ce priveşte concursul de infracţiuni pentru a se putea dispune AAP este necesar ca pedeapsa stabilită, inclusiv în caz de concurs, să fie A/Î de 2 ani sau mai mică;

v La AAP am un TS fix de 2 ani pe parcursul căreia persoana trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse de instanţe;

v Instanţa când dispune RAP este obligată să aplice infractorului un avertisment în care să fie prezentate motivele de fapt care au determinat convingerea acesteia da a lua o astfel de măsură şi atragerea atenţiei infractorului asupra conduitei viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni;

v În situaţia în care instanţa dipune AAP este obligatorie prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere;

v RAP nu poate fi revocată doarece nu există TS;

v Ca efecte, în cazul RAP, nu există interdicţii, decăderi sau incapacităţi;

v În cazul AAP, ca efect definitiv, nu există interdicţii, incapacităţi sau decăderi.

v În cazul anulării RAP este necesar ca infracţiunea anterioară să fie descoperită într-un T de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus RAP şi să se stabilească pntru aceasta o pedepasă cu A/Î, chiar şi după expirarea acestui termen;

v În cazul anulării AAP este necesar ca infracţiunea anterioară să fie descoperită în TS de 2 ani şi să se stabilească pentru aceasta o pedepasă cu Î, chiar şi după expirarea acestui termen;

v în situaţia în care s-a dispus anularea RAP, TS curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat asupra pluralităţii de infracţiuni, pe când în cazul anulării AAP, TS începe să curgă de la momentul pronunţării iniţiale asupra amânării aplicării pedepsei, doarece există un termen de supraveghere în curs.

 

[1] Traian Dima – Drept Penal parte Generală, ediţia a 3-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2014, p. 527.

[2] Ibidem.

[3] Gorunescu Mirela, Mihaela Rotaru, Barbu Ionut Andrei – Drept penal. Parte gennerală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2014, p. 345.

[4] Justin Grigoraş – Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1970, p. 76.

[5] Traian Dima, op. Cit., p. 529.

[6] Ibidem.

[7] Augustin Ungureanu – Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1995, p. 306.

[8] Ibidem.

[9] Mihail Udroiu – Drept penal. Parte generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2014, p. 245.

[10] A se vedea Anexa nr. 1.

[11] Ilie Pascu, Traian Dima, Costica Paun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Adrian Mihai Hotca, Ioan Chis, Maxim Dobrinoiu – Noul Cod penal comentat. Partea generala, ediţia a 2-a revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2014, p. 489.

[12] Adrian Mihai Hotca ş.a., op. cit., p. 189.

[13] Ilie Pascu ş.a., op. Cit., p. 490.

[14] Traian Dima, op. Cit., p. 593.

[15] Traian Dima, op. Cit., p. 593.

[16] Ibidem, p. 594.

[17] Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 464 – 465.

[18] Ibidem.

[19] Gorunescu Mirela ş.a., op. Cit., p. 365.

[20] Adrian Mihai Hotca ş.a., op. Cit., p. 195.

[21] Ibidem p. 196.

[22] Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. Cit., p. 467.

[23] Mihail Udroiu, op. Cit., p. 251.

[24] Ilie Pascu ş.a., op. Cit., p. 498.

[25] Mihail Udroiu, op. Cit., p. 249.

[26] A se vedea Anexa nr. 1.

[27] Traian Dima, op. Cit., p. 600.

[28] Ilie Pascu ş.a., op. Cit., p. 601.

[29] Ilie Pascu ş.a., op. Cit., p. 502.

[30] Ilie Pascu ş.a., op. Cit., p. 502.

[31] Traian Dima, op. Cit., p. 601.

[32] Traian Dima, op. Cit., p. 603.

[33] Ioan Chiş, Alexandru Bogdan Chiş – Executarea sancţiunilor penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2015, p. 224.

[34] Ilie Pascu ş.a., op. Cit., p. 508.

[35] Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 471.

[36] Ioan Chiş ş.a., op. Cit., p 226.

[37] Traian Dima, op. Cit., p. 607.

[38] Traian Dima, op. Cit., p. 607.

[39] Ibidem p. 608.

[40] Mihail Udroiu, op. Cit., p. 271.

[41] Mihail Udroiu, op. Cit., p. 272.

[42] Alexandru Boroi, Simona Anghel – Fişe de drept penal, Ediţia a-2a,revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2016, p. 153.

[43] A se vedea Anexa 2.

[44] Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 462.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să comentați
Introduceți numele dumneavoastră aici