Considerații privind consacrarea dreptului la un mediu sănătos în contextul CEDO – Consilier juridic Cristian BUNEA

0
528

Considerații preliminare

Dreptul mediului se află, în sistemul de drept contemporan, la bazele consacrării sale, atât din punct de vedere al legislațiilor naționale ale statelor, cât și din cel al recunoașterii sale la nivel regional și local, prin instituțiile publice. Având în vedere incipiența stării sale, acesta trebuie tratat cu o importanță deosebită, cu scopul de a se dezvolta în mod unitar și nediscriminatoriu într-un mod ce permite consacrarea principiilor sale fundamentale, conștientizarea de către public a importanței sale, expansiunea necesară pentru dezvoltarea caracterului său coercitiv sau armonizarea legislațiilor în concordanță cu tratatele internaționale prin crearea de organisme specifice.

Lucrearea de față își propune o succintă trecere prin istoria recentă a dreptului la un mediu sănătos, o analiză a problematicii aplicării sale, dar și o prezentare al nivelului său actual de dezvoltare.

Capitolul I : Clima și condiția umană 

  1. Dreptul la mediu în ecuația drepturilor umane fundamentale

Civilizația umană se confruntă astăzi cu o problemă majoră de supraviețuire ce îmbracă forma încălzirii globale. Aceasta este o realitate ce devine din ce în ce mai mediatizată odată cu magnitudinea răului ce este făcut ecosistemului de către om.

Deși în ultimele secole civilizația umană a cunoscut progrese remarcabile în ceea ce privește agricultura, mijloacele de locomoție, comunicarea, infrastructura, rareori acestea nu au apărut pe fondul unui cost semnificativ pentru biosferă, variind de la gazele cu efect de seră la amprenta de carbon de la nivelul aerului, apei sau solului.

Pe fondul unei clime relativ constante din ultimele mii de ani, acțiunile contemporane ale omului în contextul globalizării au pornit un veritabil “bulgăre de zăpadă” ce poate conduce, dupa estimările majorității covârșitoare a specialiștilor, la a 6-a cea mai mare dispariție a vieții din istoria planetei, însemnând practic, în lipsa unei colonizări efective a altor planete, sfârșitul speciei umane.

Este demonstrat de istorie faptul că omul prosperă de pe urma unui climat echilibrat, dezvoltându-se în armonie și beneficiind de drepturile sale fundamentale, fiind de asemenea un element integrant în societatea în care trăiește. Protecția acestui concept și, implicit, a dreptului la mediu, a început în mod concret odata cu Convenția ONU de la Stockholm, din anul 1972,  la care 113 naţiuni și-au manifestat îngrijorarea cu privire la trendul descendent al activității umane în raport cu mediul înconjurător. Au fost discutate subiectele poluării, distrugerii resurselor, deteriorării mediului, pericolul dispariţiilor unor specii şi nevoia de a creşte nivelul de trai al oamenilor şi se accepta simbioza dintre calitatea vieţii şi calitatea mediului pentru generaţiile actuale şi viitoare.

Recunoașterea dreptului la mediu ca și un drept fundamental ar putea implica “taxarea” emisiilor de CO2 la nivel de locuitor, folosind factori precum autovehiculul personal, instalațiile gospodărești sau chiar conduita față de respectarea selectivității deșeurilor. Evident, în țările mai dezvoltate în care amprenta de carbon a omului este mult mai accentuată, există deja așa numitele mecanisme de protecție a mediului înrădăcinate în viața de zi cu zi, de la eliminarea treptată a plasticului din industria de ambalaje, la crearea de condiții pentru reciclarea acestuia, dar și a sticlei, pentru a facilita proactivitatea umană.

Așadar, încet dar sigur, se conturează ideea unui drept colectiv ce trebuie protejat prin prisma solidarității față de generațiile actuale, dar mai ales viitoare.

  1. Dreptul mediului: drept public sau drept privat?

Dreptul mediului atrage, prin noutatea sa relativă, numeroase probleme în ceea ce privește catalogarea sa. Astfel, deși acesta este, la originea sa, un drept public și administrativ în mare parte datorită caracterului său preponderent punitiv, contextul conferințelor privind protecția mediului îi acordă acestuia o altă lumină, prin implicarea sa în conceptul dezvoltării durabile, antrenând practic odată cu aceasta și pe actorii mediului privat.

Putem afirma, deci, că dreptul mediului este, în esența sa, un drept “polițist”, ce este alcătuit preponderent din activități de control și de sancțiune. Chiar și așa, contextul actual nu permite catalogarea sa ca un drept public, și nici măcar ca un drept privat, chiar dacă acesta împrumută trăsături de la ambele. Însăși esența sa îl “obligă” să aibă soarta unui drept ce se situează deasupra tuturor în ceea ce privește clasificarea sa, fiind pe bună dreptate denumit transversal[1].

În alte cuvinte, prin amplul său proces de diversificare, acesta a depășit disputa public-privat, fiind în momentul actual deasupra acestora. Desigur că acest lucru a fost posibil și datorită limitărilor de ordin procedural ce sunt caracteristice dreptului public, facilitând practic prin aceasta dreptul mediului să tindă spre o nouă prezență în sistemul de drept, ajungând să fie unul polimorf, cu ramificații în  domeniul răspunderii civile, al dreptului penal ori al mecanismelor de piață.

Făcând parte din sfera generală a dreptului, prin natura sa complexă, dreptul la un mediu sănătos exercită o influenţă tot mai puternică şi novatoare asupra ramurilor juridice tradiţionale. Aşa, de exemplu, în privinţa dreptului administrativ, denumirea de „ordine publică ecologică” contribuie la reconstruirea ordinii publice istorice, conceptul descentralizării este marcat de mecanismele proprii, caracteristice materiei ecologice. Dreptul mediului crează astfel o nouă balanță a raporturilor public-privat, promovând căi inedite, precum cele în plan normativ, vizând emergenţa angajamentelor voluntare. El se clădește astfel „arhetipul” raporturilor complexe şi mutaţiilor adânci intervenite în alcătuirea sistemului dreptului în general şi a noii ecuaţii „drept public-drept privat” în particular.

Deși acesta a fost gândit în mare parte în jurul conceptului de dezvoltare durabilă, aflat în plină expansiune de altfel, se crează dilema prioritizării procedurilor și instrumentelor  utilizate, dar și  a sistemelor de valori  în așa fel încât să nu se transforme întreg conceptul într-o simplă formă de dezvoltare economică.[2] Plecând apoi de la faptul că dreptul constituie punerea în aplicare a unor norme sociale reglementate de un act normativ, putem afirma că dreptul mediului propune un obiectiv ce se identifică cu un principiu general de drept (principiul îmbinării intereselor particulare cu cele generale), ce presupune suprapunerea unor interese adiacente, respectiv dezvoltarea economică, progresul social şi protecţia şi valorificarea mediului.

În fine, prin esența sa dreptul mediului se confruntă cu trăsături care nu pot fi înțelese ori aprofundate prin intermediul conceptelor clasice, dar care nu sunt nici concepte ecologice ca atare, precum cele de biotop, biodiversitate sau ecosistem. Ori acestea nu sunt concepte edificatoare, ci mai degrabă doresc expunerea unor sisteme complexe.

  1. Recunoașterea dreptului la mediu în România

Prima documentare a protecției dreptului la mediu în România datează din anul 1973, apărută în contextul primei Conferințe a O.N.U. privind mediul (Stockholm, 1972) și implementată prin Legea nr. 9/1973. Deși aceasta cuprindea prevederi relativ simpliste în ceea ce privea categoriile de sancțiuni ori organismul creat pentru implementarea lor, putem afirma că fusese creat și în România un cadru de acțiune privind protecția mediului.

Desigur, acest lucru nu a cunoscut nicio evoluție dat fiind contextul socio-politic din acea vreme (Deși în art. 1 din Legea nr. 9/1973 protecția mediului înconjurător era văzută drept „o problemă de interes național”), consacrat pentru încălcarea flagrantă a mai multor drepturi fundamentale. Recunoașterea adevărată a dreptului mediului în România a apărut odată cu schimbarea  Constituției la data de 08.12.1991, prin care acesta a cunoscut o adevărată consacrare, beneficiind de o legislație în acord cu cele occidentale de la acea vreme, cu prevederi semnificative și în același timp exprese.

Astfel, pe lângă articolul-cadru 35 din Constituție intitulat „Dreptul la mediu sănătos”, există numeroase referințe la acesta și în cuprinsul altor articole, respectiv art. 41 alin. (6) ”Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului… sau art. 134 alin. (2) lit. e  “Statul trebuie să asigure (….) ..refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic”.

Putem afirma deci că aceste dispoziții au ajutat dreptul la mediu să facă binemeritata tranziție de la regimul „de tristă amintire” la cel occidental, antrenând prin adoptarea lor o serie de abrogări și modificări ale reglementărilor anterioare, dar și implementarea unora noi, din motive evidente. Astfel, un eveniment de o importanță deosebită în contextul dreptului la mediu pe plan național a fost elaborarea și adoptarea Legii nr. 137/1995 privind protecția mediului[3] care, pe bună dreptate de această dată, a stabilit ca și concept modern dreptul la un mediu sănătos drept „obiectiv de interes major”.

Practic, acest act normativ a elaborat conținutul dreptului la un mediu sănătos prin enumerarea principiilor (principiul precauției, principiul poluatorul plătește, principiul prevenirii riscurilor ecologice, principiul conservării biodiversității, etc.), dar și a instrumentelor de dezvoltare durabilă  societății prin respectarea naturii și a mediului înconjurător.

Sistemul de drept actual privind protecția mediului a venit odată cu adoptarea O.U.G. nr. 195/2005, menită a fi o actualizare a legislației de mediu la exigențele comunitare, în contextul aderării României la UE. Aceasta a preluat cvasitotalitatea principiilor strategice existente la acea vreme și a armonizat practic diferențele din domeniu dintre dreptul autohton și cel comunitar, cu precădere prin implementarea conceptului de a considera o obligație și o responsabilitate protecția mediului pentru toate persoanele fizice și juridice.

Capitolul II : Repararea prejudiciilor privind mediul

  1. Analiza economică a dezastrului ecologic

Repararea prejudiciilor privind mediul înconjurător prin apelarea la răspunderea civilă reprezintă principalul factor de dezvoltare al dreptului la mediu pentru crearea unei mentalități bazată pe prevenție și precauție. Această funcție preventivă nu poate fi adusă la îndeplinire fără ca statul să garanteze dreptul fundamental al individului la un mediu sănătos, prin crearea unui cadru legislativ și administrativ adecvat.

În practică, s-a opinat în mod neunitar cu privire la modalitatea cât mai exactă și în același timp obiectivă de evaluare a unui anumit prejudiciu adus mediului. Spre exemplu, una dintre metode, denumită metoda evaluării contingente, presupunea  întocmirea unei anchete de ordin public cu scopul de a determina “consimțământul” fiecăruia acordat pentru plata ce avea drept scop prezervarea unui bun al ecosistemului. Evident, neaplicându-se în mod unitar european și internațional, aceasta a stârnit numeroase critici privind corectitudinea sa, având în vedere că avea un obiect de studiu ipotetic.

O altă metodă, relativ mai ancorată în realitate, o reprezenta cea a prețului hedonist. Aceasta presupunea  identificarea și studierea unui sector al pieței în care prețul produselor/serviciilor se afla în directă proporționalitate cu calitatea mediului înconjurător. Un bun exemplu pentru această metodă ar putea consta în piața imobiliarelor.

Există, de asemenea, și metode care își propun stabilirea forfetară a prețului elementelor naturale. În SUA această metodă de evaluare a resurselor naturale este folosită cu succes încă din anii 1970, în ciuda criticilor atrase pe motivul că estimarea este una pur aritmetică. Pe plan european, însă, această metodă are doar caracter secundar, întrucât Directiva Consiliului Europei nr. 2004/35/CE a implementat ca și principală abordare echivalența resursă-resursă, ce implică practic compensarea în natură a resurselor prejudiciate.

Echivalența resură-resursă poate fi până la un anumit punct comparată, din punct de vedere strict conceptual, cu instituția reparării prejudiciilor corporale. Acest lucru poate fi posibil datorită similitudinilor de factori transparenți, coerenți și nediscriminatorii, cum ar fi categoriile distincte de prejudicii: obiective sau subiective, directe sau indirecte, temporare sau permanente.

  1. Răspunderea în sistemul de drept al mediului

Deși la prima vedere dreptul la mediu poate fi considerat, pe bună dreptate, un drept unitar, acesta există ramificat în straturi legislative succesive, care coexistă și implicit își manifestă prezența și pe planul răspunderii. Așadar, prin identitate de rațiune, există și multiple tipuri de răspundere în sistemul dreptului mediului, aceasta putând fi civilă, contravențională sau penală.

Există însă un numitor comun major întâlnit la toate tipurile de răspundere, acela fiind protecția raporturilor de vecinătate. Acest lucru poate fi observat prin prisma diverselor proceduri ce urmăresc concilierea intereselor agentului poluant cu cele ale victimei poluării, altfel spus fixarea limitelor atât în ceea ce privește marja de poluare, cât și obligația corelativă stabilită în sarcina poluatorului.

Desigur, există și instituția răspunderii civile reparatorii pentru prejudiciile aduse mediului, însă finalitatea sa este și va rămâne o alternativă la conceptul raporturilor de vecinătate, acest lucru datorându-se și faptului că aceasta semnifică un act de sancțiune, cu caracter punitiv.

Pentru garantarea răspunderii în dreptului mediului este necesară îndeplinirea  mai multor condiţii şi anume: să fie săvârşită o faptă cu caracter ilicit, să existe o daună ecologică, să existe vinovăția autorului şi existenţa capacităţii delictuale a autorului în momentul săvârşirii faptei.

Şi în domeniul dreptului mediului înconjurător, prejudiciul trebuie să fie cert. Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, dacă nu se cunoaşte întreaga întindere a pagubei (ceea ce se întâmplă cel mai des atunci când este vorba de poluarea factorilor de mediu) instanţa se va limita numai la obligarea reparării prejudicilui constatat cu certitudine, putând ulterior să revină pentru a acorda întrega reparaţie pentru prejudiciile ivite după pronunţarea hotărârii cu singura condiţie de a dovedi că ele provin din aceeaşi faptă[4].

În dreptul mediului înconjurător, pentru prejudiciu se foloseşte şi termenul de ,,daună  ecologică” care include atât pagubele suferite prin poluare de mediul natural, cât şi pe cele suportate de om sau de bunuri. Aşa cum se observă, şi aşa cum este şi firesc, există şi o serie de particularităţi ale răspunderii civile pentru fapte de mediu faţă de răspunderea consacrată în dreptul civil. Astfel, în această materie foarte importantă este definirea noţiunii de daună ecologică.

Definirea ei a suscitat o serie de discuţii în literatura de specialitate, discuţii care nu sau finalizat cu identificarea unei definiţii unanim acceptate, acest insucces datorându-se, se pare, faptului că se porneşte de la premisa greşită că prejudiciul ecologic este un prejudiciu civil, când, în fapt, între cele două instituţii există diferenţe fundamentale.

O particularitate a răspunderii civile pentru daune ecologice este aceea că ea nu se mai ghidează după prevederile articolului 988 şi următoarele Cod civil, în baza cărora victima  nu  poate obţine repararea prejudiciului ecologic decât dacă probează culpa făptuitorului.

Elementul subiectiv al răspunderii civile este culpa. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 consacră în articolul 95 alineat 1 două principii care guvernează răspunderea civilă pentru fapte de mediu, și anume răspunderea obiectivă independentă de culpă şi răspunderea solidară în caz de pluralitate de făptuitori.

O menţiune aparte se cuvine a fi făcută în legătură cu acţiunea civilă în domeniul protecţiei mediului. Articolul 95 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 consacră o regulă procedurală deosebită, aceea a acordării dreptului la acţiune în justiţie în vederea conservării mediului organizaţiilor neguvernamentale, indiferent de cine este cel care a suferit prejudiciul. Situaţia nu este specifică numai dreptului mediului din România. Şi alte sisteme juridice recunosc dreptul organizaţiilor la acţiune în justiţie în materie de protejarea mediului. Daca  în dreptul civil, culpa reprezintă temeiul principal de drept comun al răspunderii delictuale, el nu este şi unicul. Astfel, în domeniul daunelor nucleare, în legătură cu care există o reglementare specială, răspunderea delictuală nu mai este fundamentată pe ideea de culpă, ci pe cea de risc.

Capitolul III : Consacrarea dreptului la un mediu sănătos

  1. Convenții internaționale privind protecția mediului înconjurător

Dreptul la mediu a devenit în ultima jumatate de secol un element esențial în contextul dezvoltării durabile, devenind o componentă marcantă în peisajul juridic odată cu progresul tehnologic al omenirii.

Comunitatea internațională a decis că acest lucru trebuie tratat în anul 1972, reunindu-se pentru a forma Stockholm Conference on Human Environment, ulterior considerată drept nașterea formală a dreptului la mediu.

În urma acestui cadru de acțiune internațional au rezultat măsuri precum:

  • Declarația de la Stockholm, conținând 26 de principii;
  • Planul de acțiune pentru Mediul Uman;
  • Programul Națiunilor Unite pentru Mediu;
  • Fondul voluntar pentru Mediu.

Conferința a condus la creșterea conștientizării publice privind poluarea din țările industrializate, lucru nemaiîntâlnit până la acel moment. Acest lucru a fost transpus de majoritatea statelor dezvoltate prin implementarea prevederilor privind protecția mediului în legea fundamentală, ori în alte acte normative.

De asemenea, anul 1972 a coincis și cu nașterea teoriei dezvoltării durabile, prin introducerea Principiului 13 în Declarația de la Stockholm, care stipula faptul că “…statele trebuie să adopte o abordare integrată și coordonată a planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că dezvoltarea lor este compatibilă cu necesitatea de a proteja și îmbunătăți meidul în beneficiul propriei populații”.

Acest principiu a fost pus în acțiune unsprezece ani mai târziu, prin înființarea de către Națiunile Unite a Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare, ce avea printre scopurile sale elaborarea de mecanisme necesare dezvoltării durabile.

Anul 1992 a marcat introducerea concretă a principiului de dezvoltare durabilă, prin United Nations Conference on Environment and Development – UNCED, desfășurată la Rio de Janeiro cu participarea a 120 de conducători ai statelor lumii. Tema principală a acestui cadru internațional a fost necesitatea de a integra dezvoltarea economică și protecția mediului în obiectivul de dezvoltare durabilă, precum și consacrarea dreptului internațional al mediului, aflat încă în faza incipientă la acea vreme.

Conferința de la Rio a produs următoarele:

  • Declarația de la Rio, conținând 27 de principii;
  • Agenda 21, planul de acțiune privind dezvoltarea durabilă;
  • Statement of Principles on Forests;
  • Comisia pentru Dezvoltarea Durabilă;
  • Mecanismul de finanțare petru implementarea Agendei 21.

Fiind acordul internațional cu cele mai mari ecouri privind protecția mediului, Summitul de la Rio a general numeroase reacții pozitive din partea statelor în vederea punerii în aplicare a Agendei 21, manifestate în principal prin înființarea de comisii naționale pentru dezvoltare durabilă. În ciuda eforturilor depuse, obiectivul Agendei 21, care implica o schimbare radicală a sistemelor de valori convenționale și a proceselor instituționale, nu a putut fi atins.

Văzută ca o exteriorizare a aplicării Agendei 21 rezultată în urma Conferinței de la Rio, Convenția O.N.U. privind Combaterea Deșertificării (Paris, 1994) avea să aloce toate resursele pentru implementarea unui acord global, necesar în contextul “Post-Rio” pentru a beneficia de inerția produsă în urmă cu doi ani. Printre subiectele de interes major dezbătute s-au aflat[5]:

  • acțiunea unită a comunității internaționale pentru combaterea deșertificării și/sau reducerea efectelor secetei;
  • impactul comerțului și aspectele relevante ale relațiilor economice internaționale asupra capacității țărilor afectate;
  • importanța asigurării pentru țările în curs de dezvoltare afectate, în special din Africa, a mijloacelor eficiente, inter alia, a resurselor financiare substanțiale, incluzând finanțare nouă și suplimentară, precum și a accesului la tehnologie;
  • contribuția pe care combaterea deșertificării o poate avea pentru realizarea obiectivelor Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, ale Convenției asupra diversității biologice și ale altor convenții din domeniul mediului.

Summitul de la Johannesburg (Johannesburg, 2002) privind dezvoltarea durabilă, denumit și “Rio+10” a analizat parcursul obiectivelor propuse prin Agenda 21 și a urmărit de asemenea întărirea înțelegerii conceptului de dezvoltare durabilă, ce a rezultat în creerea unei noi abordări în lupta cu sărăcia și poluarea.

Mai exact, Reuniunea Rio+10 a plasat dezvoltarea durabilă în centrul agendei internaționale, lucru previzibil de altfel, dovedindu-se legătura indisolubilă dintre sărăcie, ecosistem și exploatarea resurselor.

În urma summitului următoarele acte au fost elaborate:

  • Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă;
  • Planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă.

Declarația urmărea responsabilizarea colectivă și consacrarea celor trei elemente cruciale dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului înconjurător.

Planul își propunea aplicarea de măsuri concrete pe fiecare plan, precum și întărirea cooperării internaționale pentru armonizarea acestora.

Conferinţa ONU privind Dezvoltarea Durabilă (Rio de Janeiro, 2012), care a marcat aniversarea a 20 de ani de la Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare precum și a 10 ani de la Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă, a avut drept obiectiv obținerea unui angajament politic reînnoit pentru dezvoltarea durabilă, evaluarea progreselor realizate până în prezent, precum și problemele întâlnite la punerea în aplicare a prevederilor summiturilor anterioare.

Astfel, principalele teme abordate au constat în studiul economiei verzi, în contextul dezvoltării durabile și al eradicării sărăciei, precum și cadrul instituțional pentru dezvoltare durabilă. Scopul continuității acestor conferințe internaționale a fost atins odată cu acest summit, prin cristalizarea principiilor de bază necesare progresului în armonie cu natura, dar mai ales a strategiei pe plan global în lupta împotriva poluării mediului înconjurător.

Nu în ultimul rând, pe fondul încălzirii globale într-un ritm accelerat, O.N.U. a convocat la data de 31.11.2015 încă odată o adunare a peste 150 de lideri ai statelor, pentru Conferința O.N.U. privind Schimbările Climatice.

Principalul obiectiv al acestei conferințe a fost atingerea unui acord global pentru limitarea încălzirii globale, fenomen absolut distrugător și ireversibil. Astfel, printre elementele definitorii ale acestui summit se regăsesc:

  • Menținerea creșterii temperaturii medii la nivel mondial mult sub 2 °C;
  • Planuri de acțiune naționale privind reducerea emisiilor;
  • Comunicarea contribuțiilor fiecărui stat, din 5 în 5 ani;
  • Continuarea finanțării de către UE și alte țări dezvoltate pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare în lupta cu emisiile.

Deşi în prezent statele lumii au abordări diferite faţă de aceste principii, respectiv le consideră a fi principii de drept internaţional în formare sau le recunosc ca fiind principii de drept internaţional, ele stau la baza dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice privind protecţia mediului la nivel internaţional, şi capătă o importanţă din ce în ce mai mare pentru problemele legate de comerţ şi mediu.

  1. Jurisprudența CEDO

Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un catalog al drepturilor fundamentale ce a fost implementat de către Consiliul Europei, ce a fost semnat la data de 4 noiembrie 1950 și care a intrat în vigoare la data de 3 septembrie 1953. Aceasta a fost semnată de marea majoritate a statelor membre ale Consiliului Europei și a fost concepută în scopul de a apăra drepturi și libertăți fundamentale ai căror titulari sunt persoane fizice ori diverse entități sociale.

Desigur, pentru a asigura respectarea Convenției de către statele membre, au fost înființate două instanțe internaționale ce aveau unic scop controlul respectării drepturilor omului. Astfel au luat naștere Comisia Europeană a Drepturilor Omului, ce analiza nerespectările deciziilor Convenției, la sesizarea statelor membre, precum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta din urmă a devenit organul jurisdicțional în materia drepturilor omului la nivelul statelor membre, putând fi sesizată deopotrivă atât prin raportul Comisiei, cât și prin reclamații din partea cetățenilor sau chiar a statelor.

Pe fondul reclamațiilor masive  primite de-a lungul anilor de către instanțe (404 în anul 1981, 1861 în anul 1992), prin summit-ul de la Viena din anul 1993 s-a hotărât fuzionarea  lor în cadrul unei singure curți permanente (protocolul de la 11 mai 1994).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (sau Curtea de la Strasbourg), așa cum funcționează astăzi, continuă să vegheze la respectarea prevederilor Convenției, cu precădere prin implementarea unui sistem de protecție al acestora întemeiat pe principiul subsidiarității(exercitarea competențelor de către autoritatea administrației publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean și care dispune de capacitate administrativă necesară).

De altfel, fiecare din spețele analizate mai jos presupun procedura prealabilă a epuzării de către reclamant a tuturor căilor de atac disponibile în statul în care rezidează anterior sesizării Curții, din motive evidente.

  1. CAUZA LÓPEZ OSTRA contra SPANIEI[6]

A. Geneza cauzei

 Oraşul Lorca are o concentraţie considerabilă de întreprinderi de prelucrare a pielii. Câteva din tăbăcăriile care funcţionau în acest oraş, toate aparţinând companiei cu răspundere limitată SACURSA, aveau o staţie pentru prelucrarea deşeurilor lichide şi solide construită cu subvenţia Statului pe un teren de pământ municipal situat la douăzeci de metri depărtare de casa reclamantei.

Staţia a început să funcţioneze în iulie 1988 fără a avea licenţa (licencia) eliberată de autorităţile municipale, o condiţie obligatorie impusă de articolul 6 din regulamentul din 1961 privind activităţile clasificate de a fi jenante, insalubre, nocive şi periculoase („regulamentul din 1961”) şi fără a respecta procedura obţinerii unei astfel de autorizări (a se vedea paragraful 28). Din cauza unui defect de funcţionare s-au produs emanări de gas, de mirosuri pestinenţiale şi de infecţie în atmosferă, care imediat au provocat probleme de sănătate şi neplăceri locuitorilor oraşului Lorca, în special celor care locuia în cartierul reclamantei. Consiliul municipal a evacuat persoanele care locuiau în cartierul afectat, acordându-le gratis spaţii locative în centrul oraşului pentru lunile iulie, august şi septembrie 1988. În octombrie, reclamanta  şi familia ei s-au întors în apartamentul lor şi au locuit în el până în luna februarie 1992 (a se vedea în continuare paragraful 21).

La 9 septembrie 1988, ca urmare a numeroaselor plângeri şi în lumina rapoartelor elaborate de autorităţile sanitare şi agenţia pentru mediul ambiant şi natură (Agencia para el Medio Ambiente y la Naturaleza) pentru regiunea Murcia, consiliul municipal a ordonat cesionarea unei din activităţile staţiei – decantarea deşeurilor chimice şi organice în bazine de apă (langunaje) – totodată permițând prelucrarea apei contaminate cu crom. Efectele cauzate de acest defect parţial de exploatare sunt controverse, dar conform rapoartelor expertizei şi depoziţiilor scrise din 1991, 1992 şi 1993, prezentate Comisiei de către guvern şi reclamant (a se vedea paragrafele 18-20), anumite inconvenienţe continuă a fi cauzate, care pot expune pericolului sănătatea persoanleor care locuiesc în vecinătate.

  1. Recurs în protecţia drepturilor fundamentale

 Procedura în faţa Audencia Territorial din Murcia

 Încercând fără succes să obţină soluţionarea problemei de către autorităţilor municipale, dna López Ostra a introdus o cerere la 13 octombrie 1988 la diviziunea administrativă a Audiencia Territorial din Murcia privind protecţia drepturilor sale fundamentale (articolul 1 din legea 62/1978 din 26 decembrie 1978 cu privire la protecţia drepturilor fundamentale („Legea 62/1987”) –a se vedea paragrafele 24-25). Ea s-a plâns, printre altele, de ingerinţa ilegală în domiciliul ei şi în folosirea paşnică a acestuia, de încălcarea dreptului ei de a-şi alege domiciliul în mod liber, de atentarea la integritatea ei psihică şi morală, la libertate şi siguranţă (articolele 15, 17 paragraful 1, 18 paragraful 2 şi 19 din Constituţie – a se vedea paragraful 23) cauzată de atitudinea pasivă a autorităţilor municiplae faţă de problemele şi riscurile provocate de staţia de prelucrare a apei. Ea a invitat tribunalul să dispună cesionarea temporară sau permanentă a activităţii acestei staţii.

Tribunalul a audiat depoziţiile a câţiva martori propuşi de către reclamant şi a invitat Agenţia regională pentru mediul înconjurător şi natură să-şi formuleze opinia vizavi de condiţiile de funcţionare şi localizarea staţiei. În raportul său din 19 ianuarie 1989, agenţia a constatat că în timpul vizitei de expert efectuată la 17 ianuarie, unica activitate a staţiei era epurarea apei contaminate cu crom, dar şi că restul deşeurilor de asemenea treceau prin rezervoarele staţiei înainte de a fi decantate în râu, generând mirosuri respingătoare. Prin urmare, ea a conchis că staţia nu era adecvat localizată. Procurorul general a sprijinit plângerea dnei López Ostra. Oricum, Audiencia Territorial a intentat un proces împotriva ei la 31 ianuarie 1989. Ea a declarat că, deşi funcţionarea staţiei putea în mod incontestabil cauza neplăceri datorită mirosurilor, fumului şi zgomotului, ea nu prezenta un pericol grav pentru sănătatea familiilor care locuiau în vecinătate, dar, mai curând, a înrăutăţit calitatea vieţii lor, dar nu într-atât încât să încalce drepturile fundamentale reclamate. În orice caz, responsabilitatea nu poate fi impusă autorităţilor municipale care au luat măsuri în această privinţă. Lipsa autorizaţiei nu constituia o chestiune care trebuia examinată în cadrul unie proceduri speciale instituite în speţă, deoarece viza o încălcare a legislaţiei ordinare.

Procedura în faţa Curţii Supreme

La 10 februarie 1989, dna López Ostra a introdus un recurs la Curtea Supremă (Tribunal Supremo –a se vedea în continuare paragrfaul 25 in fine). Ea a susţinut că un număr de martori şi experţi au indicat că staţia în litigiu constituia o sursă de poluare cu gaze, mirosuri pestilenţiale şi iritante şi zgomote continue care-i provocau reclamantei şi fiicei sale probleme de sănătate. Cât priveşte responsabilitatea autorităţilor municiplae, decizia Audencia territorial părea a fi incompatibilă cu împuternicirile generale de supraveghere atribuite primarilor de regulamentul din 1961, în special în cazurile în care activitate în litigiu era desfăşurată fără licenţă (a se vedea paragraful 28). Ţinând cont, printre altele, de dispoziţiile articolului 8 paragraful 1 din Convenţie, atitudinea consiliilor municipale constituia o ingerinţă ilegală în exerciţiul dreptului reclamantei la respectarea domiciliului şi, de asemenea, un atentat la integritatea ei psihică. În final, dna López Ostra a reclamat suspendarea activităţilor staţiei.

La 23 februarie 1989, procurorul la Curtea Supremă şi-a formulat concluziile: situaţia reclamată constituia o ingerinţă arbitrară şi ilegală de către autorităţiler publice în viaţa privată şi de familie a reclamantei (articolul 18 din Constituţie în combinaţie cu articolele 15 şi 19 – a se vedea în continuare paragraful 23). Respectiv, Curtea trebuia să admită plângerea reclamantei ţinând cont de neplăcerile la care ea a fost supusă şi de deteriorarea calităţii vieţii ei, cu atât mai mult că ambele efecte au fost confirmate în jotărârea din 31 ianuarie. La 13 martie, procurorul general a susţinut suspendarea cererii (a se vedea paragraful 12 şi paragraful 25).

Prin hotărârea din 27 iulie 1989, Curtea Supremă a respins recursul. Decizia atacată era cu dispoziţiile constituţionale invocate, deoarece nici un funcţionar public nu a intrat în casa reclamantei şi nici nu a atentat la integritatea ei psihică. În orice caz, ea dispunea de libertatea de a-şi schimba domiciliul. Problema absenţei unei licenţe poate fi examinată în cadrul unei proceduri ordinare.

Procedura în faţa Curţii Constituţionale

 La 20 octombrie 1989, dna López Ostra a depus un recurs (recurso de amparo) la Curtea Constituţională, reclamând încălcarea articolului 15 (dreptul la integritate psihică), articolului 18 (dreptul la viaţă privată şi inviolabilitatea domiciliului) şi articolul 19 (dreptul de a alege în mod liber locul de reşedinţă) din Constituţie (a se vedea paragraful 23).

 La 26 februarie 1990, Curtea a declarat recursul inadmisibil pentru motivul că era în mod limpede neîntemeiat. Ea a remarcat că plângerea întemeiată pe o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private nu a fost abordată cum se cuvine în faţa tribunalelor ordinare. În rest, ea a declarat că prezenţa gazelor, mirosurilor şi a zgomotului nu a constituit în sine o încălcare a dreptului la inviolabilitatea domiciliului; că refuzul de a sista activitatea staţiei nu poate fi considerat tratament degradan, din moment ce viaţa şi integritatea psihică a reclamantei nu au fost puse în pericol şi că dreptul ei de a-şi alege locul de reşedinţă nu a fost încălcat dat fiind faptul că ea nu a fost eliminată din casa ei de către autorităţi.

(…)

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

 În primul rând, dna López Ostra a susţinut că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie, care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

  1. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Comisia s-a subscris acestei opinii, în timp ce guvernul a contestat-o.

Guvernul a afirmat că plângerea înaintată Comisiei, fiind declarată de aceasta admisibilă (a se vedea paragrafele 30 şi 31), nu a fost identică cu cea examinată de instanţele spaniole în cererea pentru protecţia drepturilor fundamentale, din moment ce ea se baza în mod evident pe declaraţiile, rapoartele medicale şi expertizele tehnice datate posterior cererii şi fără a avea vre-o legătură cu aceasta.

Acest argument nu a fost convingător pentru Curte. Reclamanta s-a plâns de o situaţie care a fost extinsă de inacţiunea autorităţilor municipale şi a celor competente. Această inacţiune a constituit punctul fundamental al plângerilor prezentate Comisiei şi al cererii înaintate Audencia Territorial din Murcia (a se vedea paragrfaul 10). Faptul că ea a continuat şi după sesizarea Comisiei şi adoptarea deciziei privind admisibilitatea acesteia nu poate fi considerat a fi împotriva reclamantei. În cazul în care o situaţie similară cu cea examinată persistă, Curtea trebuie să ţină cont de faptele posterioare introdicerii cererii şi chiar după adoptarea deciziei asupra admisibilităţii (a se vedea, în primul rând, hotărârea din 27 iunie 1968 în cauza Neumeister c. Austriei, seria A nr. 8, p. 21, paragrfaul 28 şi p. 38, paragrfaul 7).

(…)

Costuri şi cheltuieli

  1. În faţa instanţelor naţionale

 Reclamanta a pretins o sumă totală de 850, 000 ESP pentru costurile şi cheltuielile suportate în timpul procedurilor în faţa instanţelor naţionale.

 Guvernul şi delegatul Comisiei a subliniat că dna López Ostra a beneficiat de asistenţă juridică gratuită în Spania, prin urmare ea nu a trebuit să achite onorariile avocatului care a reprezentat-o, dat fiind ă această obligaţiune îi revine Statului.

  1. De asemenea, Curtea a constatat că reclamant nu a suportat cheltuieli în această privinţă şi respinge, respectiv, revendicarea în litigiu. Dl Mazón Costa nu poate invoca dispoziţiile articolului 50 pentru a reclama satisfacţia echitabilă pentru motivul că el a acceptat condiţiile asistenţei juridice acordate clientei lui (a se vedea, printre altele, hotărârea din 19 December 1990 în cauza Delta c. Franţa, seria A nr. 191-A, p. 18, paragraful 47).
  2. În faţa organelor Convenţiei

 Dna López Ostra a pretins suma de 2, 250, 000 ESP pentru onorariul avocatului suportate în timpul procedurii în faţa Comisiei şi Curţii, minus sumele achitate cu titşu de asistenţă juridică de către Consiliul Europei.

Guvernul şi delegatul Comisiei au considerat această sumă excesivă.

 În lumina criteriilor enunţate în jurisprundenţa sa constantă, Curtea consideră echitabil de a acorda reclamantei o sumă de 1, 500, 000 ESP cu privire la acest capăt de cerere, minus suma de 9, 700 franci francezi achitată de către Consiliul Europei.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

  1. Respinge obiecţiile preliminare ale guvernului;
  2. Decide că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie
  3. Decide că nu a existat nici o încălcare a articoului 3 din Convenţie;
  4. Decide că Statul pârât trebuie să plătească reclamanatei, în interval de trei luni, suma de 4, 000, 000 (patru milioane) pesete cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu şi 1, 500, 000 (un milion cinci sute) pesete, minus 9, 700 (nouă mii şapte sute) franci francezi cu titlu de cheltuileli de judecată, care urmează a fi converite în pesete la rata de schimb în ziua pronunţării acestei hotărâri;
  5. Respinge restul cererii pentru satisfacţie echitabilă.

 

Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 9 decembrie 1994.”

  1. Cauza TĂTAR contra ROMÂNIEI[7]

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

  1. Reclamanţii, domnii Vasile Gheorghe Tătar şi Paul Tătar, tată şi fiu, sunt resortisanţi români născuţi în 1947 şi, respectiv, 1979. La momentul faptelor, aceştia locuiau în Baia Mare, într-un cartier de locuinţe situat în vecinătatea exploatării miniere aurifere aparţinând societăţii „Aurul” Baia Mare S.A., la 100 m de uzina de extracţie şi de iazul de decantare Săsar (25 hectare) şi la 8,5 km de celelalte iazuri de decantare. În 2005, cel de-al doilea reclamant a părăsit Baia Mare. În prezent, acesta locuieşte în Cluj-Napoca.
  2. Activitatea societăţii „Aurul” Baia Mare S.A. şi contextul ecologic
  3. S.C. Aurul Baia Mare S.A. (denumită în continuare „Aurul”) este o societate pe acţiuni, înfiinţată la 4 aprilie 1996 şi deţinută de cinci societăţi: Esmeralda Exploration Limited, din Australia, Regia Autonomă a Plumbului şi Zincului, societate publică de gestionare a bunurilor de stat, şi alte trei societăţi române pe acţiuni, Geomin S.A., Institutul de cercetări şi proiectări miniere S.A. şi Uzina de utilaj minier şi reparaţii S.A. Obiectul activităţii societăţii Aurul îl reprezenta exploatarea minereurilor sterile neferoase. La 18 decembrie 2001, printr-o cesiune a activelor, societatea Aurul a fost înlocuită de o nouă societate, Transgold S.A. În ianuarie 2006, ca urmare a unei noi cesiuni, exploatarea minereurilor sterile neferoase i-a revenit unei noi societăţi comerciale, S.C. Romaltyn Mining S.R.L.
  4. Conform unui studiu de impact asupra mediului realizat de Institutul de Cercetare din cadrul Ministerului Mediului în 1993, solul şi apele subterane din această regiune erau deja foarte poluate în 1990; cantitatea de pulberi industriale şi de dioxid de sulf (care stau la originea ploilor acide) conţinută în aer depăşea cu mult cantitatea admisă la nivel mondial; de asemenea, nivelul metalelor grele în sol depăşea pragurile admise; apele râurilor erau considerate degradate. Situaţia era identică în cazul apelor subterane. Un alt studiu de impact asupra mediului, realizat în 2001, a confirmat depăşirea pragurilor de poluare, în special în regiunea de exploatare a uzinei Săsar (poluarea solului, a aerului şi a apelor subterane şi de suprafaţă). Din punct de vedere climatic, regiunea respectivă este o regiune bogată în precipitaţii (aproximativ 900 mm/an, cu o medie anuală de 140 de zile cu ploi).

(…)

  1. Interesele şi avantajele economice şi ecologice atribuite proiectului
  2. Conform specialiştilor care au realizat studiul de impact asupra mediului din 1993, investiţia societăţii australiene trebuia considerată oportună deoarece, conform estimărilor acestora, puteau fi extrase astfel 8 035 kilograme de aur şi 76 135 kilograme de argint, profitul statului român fiind estimat la 8,8 milioane de dolari americani („USD”). De asemenea, autorii studiului menţionau alte beneficii decât cele de ordin financiar, în special crearea a aproximativ 54 de noi locuri de muncă, formarea personalului cu privire la utilizarea unor metode moderne de lucru şi afluenţa de investitori în regiunea Baia Mare. Conform concluziilor aceluiaşi studiu, asanarea unei suprafeţe întinse de teren alocate depozitului de minereuri, şi anume cele 70 de hectare ocupate de iazurile Săsar şi Flotaţia Centrală, precum şi transferul acestor minereuri în afara oraşului Baia Mare reprezentau principalele avantaje ecologice ale acestui proiect industrial. Autorii studiului considerau drept un alt avantaj durata de viaţă limitată a proiectului (2 ani şi jumătate pentru iazul Săsar şi 7 ani şi jumătate pentru uzina de extracţie Săsar, precum şi pentru noul iaz Bozânta).

(…)

  1. Accidentul ecologic din 30 ianuarie 2000, consecinţele şi cauzele sale
  2. La 30 ianuarie 2000, o mare cantitate de apă poluată (estimată la aproape 100 000 mc) care conţinea, printre altele, cianură de sodiu a fost deversată în râul Săsar, apoi în râurile Lăpuş şi Someş. Apa poluată din Someş a fost deversată în râul Tisa. Deplasându-se cu o viteză de 2,1-2,4 km/h, aceasta a traversat graniţa dintre România şi Ungaria (la Tszalok), a trecut pe lângă Szolnok, a traversat graniţa dintre România şi Serbia şi Muntenegru, aproape de Belgrad, şi a intrat din nou pe teritoriul României, la Porţile de Fier, pentru a se deversa ulterior în Dunăre. În 14 zile, apa poluată a parcurs 800 km. În cele din urmă, aceasta s-a deversat în Marea Neagră, prin Delta Dunării.
  3. Conform raportului UNEP/OCHA, concentraţia de cianură de sodiu din aceste ape industriale era de aproximativ 400 mg/l, dintre care 120 mg/l reprezentau cianuri libere. Cantitatea de cianuri emanate era estimată între 50 şi 100 tone, la care se adăugau metalele grele eliberate. În zona de exploatare a iazurilor aparţinând societăţii Aurul, se înregistra o concentraţie ridicată de cianuri libere (între 66 mg/l şi 81 mg/l), precum şi de zinc, cupru, fier şi magneziu. În afară de concentraţiile de cianură de sodiu înregistrate în Ungaria şi în Serbia şi Muntenegru, echipa Naţiunilor Unite a detectat o anumită concentraţie de cianură în Delta Dunării (la Cheatal Izmail, o concentraţie de 0,058 mg/l).
  4. Plângerile penale

(…)

  1. La 9 februarie 2001, Ministerul Justiţiei l-a informat pe primul reclamant că plângerea acestuia a fost trimisă Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pentru a fi instrumentată.
  2. Prin ordonanţa din 20 noiembrie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş nu s-a pronunţat cu privire la accidentul din 30 ianuarie 2000 pe motiv că faptele invocate de primul reclamant nu reprezentau infracţiuni în sensul Codului penal român.
  3. La 22 februarie, 11 martie şi 28 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie s-a declarat necompetentă în speţă şi a respins plângerea primului reclamant.
  4. Prin ordonanţele din 6 şi 8 martie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a trimis plângerea primului reclamant în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj pentru instrumentare.
  5. O nouă plângere introdusă în 2005 de primul reclamant şi prin care se denunţa pericolul pe care activitatea tehnologică în cauză îl reprezenta pentru sănătatea şi viaţa populaţiei a făcut obiectul unui dosar penal (67/III/2005). Nici o ordonanţă nu a fost emisă cu privire la această plângere.
  6. c) Dosarul penal nr. 139/P/2002
  7. La 22 februarie 2000, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a deschis din oficiu o anchetă în cazul unei poluări accidentale [art. 85 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 137/1995]. Această anchetă îi viza pe membrii consiliului de administraţie ai societăţii Aurul. La 25 iulie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a infirmat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 3 decembrie 2001 şi a ordonat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj să reexamineze cauza.
  8. La 12 decembrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a reţinut forţa majoră determinată de condiţiile meteorologice nefavorabile (creşterea bruscă a temperaturii, urmată de o ploaie puternică) şi a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de M.N.N. (director al societăţii Aurul S.A.).
  9. La 29 ianuarie 2003, Procurorul şef al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a infirmat această ultimă rezoluţie şi a solicitat Parchetului reluarea urmăririi penale.

(…)

  1. Motivarea Curţii
  2. a) Principii generale
  3. În cauza Lopez Ostra, citată anterior, care se referea la poluarea fonică şi cu mirosuri provenită de la o staţie de epurare, Curtea a considerat că „atingeri grave aduse mediului [puteau] afecta confortul unei persoane şi o puteau priva de folosinţa domiciliului său astfel încât să îi afecteze viaţa privată şi de familie, fără a pune însă în mare pericol sănătatea persoanei în cauză” (pct. 51). În cauza Guerra, citată anterior, aceasta a concluzionat că „incidenţa directă a emisiilor de substanţe nocive asupra dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii private şi de familie a acestora permite să se concluzioneze că art. 8 este aplicabil” (pct. 60). În cauza Surugiu împotriva România (nr. 48995/99, 20 aprilie 2004), care se referea la diverse acte, printre care intrarea unor terţi în curtea casei reclamantului şi descărcarea de către aceste persoane a mai multor căruţe de gunoi de grajd în faţa uşii şi sub ferestrele casei, Curtea a considerat că aceste acte reprezentau imixtiuni repetate în exerciţiul dreptului reclamantului la respectarea domiciliului şi a concluzionat că este aplicabil art. 8 din convenţie.

(…)                                                     

  1. b) Cu privire la aplicabilitatea art. 8 în speţă
  2. Curtea observă că, astfel cum a fost precizat de către Guvern, un studiu de impact asupra mediului, realizat în 1993, prezenta viitoarea activitate a societăţii Aurul ca fiind avantajoasă în ansamblu. Curtea constată că, pe baza acestui studiu, autorităţile administrative au emis o autorizaţie de mediu în favoarea societăţii în cauză (a se vedea supra, pct. 13).
  3. Examinând concluziile acestui studiu preliminar, Curtea constată că autorii acestuia, medici, ingineri, biologi, au semnalat faptul că activitatea în cauză nu era lipsită de riscuri pentru mediu şi pentru sănătatea umană (a se vedea, în special, supra pct. 15-18). De asemenea, aceasta constată că, în 2001, adică la opt ani de la realizarea acestui prim studiu, alţi specialişti au tras un semnal de alarmă referitor la depăşirea pragurilor de poluare admise în regiunea în cauză (a se vedea supra, pct. 55, 57 şi 58).

(…)

  1. Prejudiciul
  2. În ceea ce priveşte cererea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, Guvernul consideră că pretenţia reclamanţilor este excesivă şi insistă asupra lipsei unei legături de cauzalitate între pretinsele încălcări şi prejudiciul moral pretins de către persoanele în cauză. În ceea ce priveşte suma solicitată cu acest titlu, Guvernul invocă o serie de cauze similare, în care Curtea a decis acordarea unor sume net inferioare celor solicitate de către reclamanţi [3 000 EUR în cauza Lemke împotriva Turciei (nr. 17381/02, pct. 62, 5 iunie 2007), 12 000 EUR în cauza Giacomelli, citată anterior (pct. 104), 3 000 EUR în cauza Ockan împotriva Turciei (nr. 46771/99, pct. 62, 28 martie 2006) şi 3 000 EUR în cauza Taşkin, citată anterior]. În cele din urmă, Guvernul consideră că simpla constatare a unei încălcări poate constitui în sine o reparaţie echitabilă în temeiul art. 41 din convenţie.
  3. În ceea ce priveşte prejudiciul material pretins de cel de-al doilea reclamant, Curtea este de aceeaşi opinie ca şi Guvernul, conform căruia nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcarea convenţiei şi prejudiciul pretins (a se vedea supra, pct. 106).
  4. În schimb, în ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins de reclamanţi, Curtea reaminteşte că a stabilit încălcarea art. 8. Cu toate acestea, având în vedere circumstanţele cauzei, aceasta hotărăşte să nu acorde nimic cu titlu de prejudiciu moral.

(…)

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

  1. Hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 8 din convenţie;
  2. Hotărăşte, în unanimitate,
  3. a) că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, suma de 6 266 EUR (şase mii două sute şaizeci şi şase euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către aceştia, pentru cheltuieli, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
  4. b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
  5. Respinge, cu cinci voturi la două, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

 

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 27 ianuarie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

  1. Dreptul internațional penal al mediului

Dreptul penal poate fi caracterizat ca fiind o ramură de drept sancționator, ce se manifestă cu precădere prin asigurarea sancționării încălcării regulilor stabilite de celelalte ramuri de drept. Este așadar, din acest punct de vedere, un ajutor acordat dreptului public, constituțional, administrativ, fiscal, etc. prin implementarea unor norme penale speciale în materie ce conduce în mod natural la armonizarea lor.

Dreptul penal al mediului a luat naștere în Europa printr-o serie de legi în secolul XIX, ca o reacție la comerțul pe alocuri haotic din revoluția industrială. Chiar dacă acestea au fost promulgate ca o consecință, și nu ca o inițiativă (Legea Waterworks Clauses din Marea Britanie-1845, Legea franceză a activităților comerciale și industriale periculoase-1879, Legea spaniolă a apelor-1879), faptul că acestea prevedeau sancțiuni penale împotriva celor ce contaminau mediul acvatic le acordă caracterul de acte normative fondatoare în materie.

Stabilirea dreptului penal al mediului ca ramură de drept distinctă reprezintă o teză încă în dezbatere, dată fiind incipiența sa. Acest lucru poate fi dedus din raritatea dispozițiilor privitoare la infracțiunile contra mediului ce se regăsesc în cvasitotalitatea codurilor penale existente. De asemenea, inclusiv în legile-cadru acest concept era evidențiat ca fiind încă în fază incipientă, prin inconsistența cu care aceste prevederi se regăsesc (până la Directiva C.E. nr. 2008/99 din 19 noiembrie 2008 privind protecţia mediului prin  intermediul dreptului penal).

Primele teorii cu privire la mijloacele de investigare în dreptul penal al mediului au fost caracterizate prin carențe majore, în contextul în care racordarea la legislațiile în vigoare era singurul punct de pornire. Mai exact, obiectul dreptului penal al mediului îl constituie ocrotirea unor valori deosebit de dificil de cuantificat, precum apa sau aerul, valori inedite față de cele “tradiționale” precum viața, libertatea sau proprietatea persoanei. Astfel, pentru a ajunge la o liniaritate privind criteriile de stabilire a infracțiunilor, a fost dezvoltată teoria bunurilor juridice macrosociale, în consonanță cu caracterul transfrontalier al dreptului mediului. Odată stabilită cu exactitate valoarea socială protejată, doctrina dreptului penal al mediului s-a confruntat cu o nouă dilemă: identificarea conduitelor ce o lezează. Acest aspect este unul ce încă provoacă numeroase dezbateri, neavând o rezolvare tranșantă în doctrină sau jurisprudență.

Aplicarea dreptului penal în vederea protecţiei ecosistemului relevă câștiguri deosebite: un concept etic major (aplicarea de sancţiuni penale exprimă o dezaprobare socială superioară celei pe care o presupun sancţiunile administrative ori indemnizarea civilă), implică recunoaşterea unei valori noi sociale care merită protejată, a unor bunuri de mediu cu statut propriu şi, nu în ultimul rând, angajează o procedură specifică de instrumentare şi judecată, finalizată prin pronunţarea unei hotărâri, ceea ce determină o funcţie preventivă specială[8].

Concluzii

Conceptul de antropocen reînnoieşte profund perspectiva asupra „crizei environmentale” contemporane. Şi prin aceasta deschide noi perspective abordării drepturilor umane în raport cu condiţiile ecoclimatice de exercitare. În loc de mediu, conceptul-cheie devine sistemul Terra. Antropocenul e un eveniment, un punct fără întoarcere. Aşa cum scria filosoful Bruno Latour: „Antropocenul este conceptul filosofic, religios, antropologic şi politic cel mai decisiv, niciodată adus ca alternativă la ideile de modernitate”. Din perspectiva ecologiei sistemice, care înscrie activităţile umane în analiza funcţionării ecosistemelor şi a biosferei, ideea antropocenului anulează ruptura dintre natură şi cultură, între istoria umană şi istoria vieţii pe Terra. Aceasta înseamnă că şi separarea totală a ştiinţelor sociale şi umane a ştiinţei dreptului de cele ale naturii devine artificială, iar o abordare corespunzătoare, a viitorului presupune o unitate de viziune şi de acţiune şi în această privinţă.

Schimbările climatice în curs, cu efecte ireversibile marchează sfârşitul regimului de stabilitate climatică persistent de peste 10.000 de ani şi trecerea spre un altul de fluctuaţii violente şi contrastante. Aceasta presupune transformări radicale şi rapide la nivelul condiţiilor ecoclimatice şi un efort major de adaptare al speciilor, în frunte cu cea umană, la noile date ale mediului de existenţă, însă inclusiv cu perspectiva eşecului său. Evoluţiile respective impun implicarea majoră a dreptului ca instrument de satisfacere a nevoilor umane fundamentale, în scopul menţinerii şi unui „mediu de dezvoltare a speciei” adaptat nevoilor realităţii ecoclimatice şi întemeiat pe o utilizare raţională şi umanizantă a ecosistemelor. În acest sens, o guvernanţă climatică globală, adecvată şi eficientă presupune şi o fuziune, pe repere specifice, a trei corpuri juridice: dreptul dezvoltării, dreptul mediului şi drepturile omului şi va trebui să facă loc în mod consecvent drepturilor colective, inducând recunoaşterea lor juridică internaţională şi necesitatea de a le face opozabile statelor şi exigibile faţă de acestea.

Printre ele, preconizatul drept la o climă propice joacă un rol primordial. Altoit pe trunchiul său din ce în ce mai viguros al dreptului la mediu, ale cărui dezvoltări sectoriale (dreptul la apă potabilă, la aer curat ş.a.) tind să se constituie într-un sistem propriu, acesta îşi construieşte treptat profilul specific. În consens cu structura binară a primului – antropocentrică şi ecologică – şi dreptul la climă propice semnifică, pe de o parte, dreptul la o climă stabilă, iar pe de alta, dreptul la o variabilitate naturală care să permită adaptarea umană la evoluţiile acesteia. Garantarea sa materială presupune, în primul rând evitarea oricărei interferenţe antropice periculoase cu sistemul climatic, ceea ce implică faptul ca escaladarea fenomenului încălzirii globale să fie stopată sub 2oC în raport cu media perioadei preindustriale, obiectiv stabilit oficial prin reuniunea G-8 de la Aquila (Italia) din 2008 şi preluat prin Acordul de la Copenhaga (2009). Pentru dezvoltarea garanţiilor procedurale specifice se impune ca embrionul de regim juridic existent să-l consacre expres şi să-i stabilească în mod adecvat cadrul juridic de exercitare, un model important reprezentându-l cel aferent recunoaşterii şi garantării dreptului la mediu.

Dreptul şi posibilitatea umanităţii de a acţiona asupra climei în promovarea interesului propriu justifică stabilirea unui drept de finalitate vizând obiective precise şi măsuri adecvate subsumate satisfacerii imperativului menţinerii unei clime propice existenţei umane şi a condiţiilor posibilităţii de adaptare a individului şi a speciilor la mediu.

Bibliografie:

  1. Romi, La “transversalité”, caractéristique moteur et frein du droit de l’environnement, în vol. “Confluence. Mélanges en l’honneur de J. Morand-Deviller”, Editions Montchtrestien, Paris, 2007 ;
  2. Labrot, Droit et complexité. Regard sur le droit de l’environnement, în « Droit et complexité. Pour une nouvelle intelligence du droit vivant » ;
  3. Republicată în M. Of., Partea I, nr. 70 din 17 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare;
  4. Neagu Maria Magdalena, RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, Universitatea Transilvania, Facultatea de Drept și Sociologie, Brașov;
  5. Convenția pentru combaterea deșertificării în țările afectate grav de secetă și/sau de deșertificare, în special în Africa din 17.06.1994;
  6. European Court of Human Rights, Lopez Ostra v. Spain, Romanian translation, echr.coe.int;
  7. http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/22_03_2010__31708_ro.pdf;
  8. Mircea Duțu, Andrei Duțu, Răspunderea în dreptul mediului.

 

[1]R. Romi, La “transversalité”, caractéristique moteur et frein du droit de l’environnement, în vol. “Confluence. Mélanges en l’honneur de J. Morand-Deviller”, Editions Montchtrestien, Paris, 2007, p. 914.

[2] V. Labrot, Droit et complexité. Regard sur le droit de l’environnement, în « Droit et complexité. Pour une nouvelle intelligence du droit vivant », supra cit., p. 17-37.

[3] Republicată în M. Of., Partea I, nr. 70 din 17 februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare. A fost abrogată în temeiul art. 105 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului

[4] Neagu Maria Magdalena, RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, Universitatea Transilvania, Facultatea de Drept și Sociologie, Brașov, p267

[5] Convenția pentru combaterea deșertificării în țările afectate grav de secetă și/sau de deșertificare, în special în Africa din 17.06.1994

[6] European Court of Human Rights, Lopez Ostra v. Spain, Romanian translation, www.echr.coe.int.

[7]http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/22_03_2010__31708_ro.pdf

[8] Mircea Duțu, Andrei Duțu, Răspunderea în dreptul mediului, tratat, p223

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să comentați
Introduceți numele dumneavoastră aici