Protecția drepturilor asupra mărcii – Aspecte teoretice și practice – consilier juridic URSU Vlad-Alexandru

0
1342
  1. Noțiuni generale. Legislație
  • Noțiune

Nivelul de dezvoltare economică din ultimele două secole a condus la diversificarea produselor și serviciilor la nivel local și global, comercianții fiind nevoiți să adauge produselor lor semne distincte pentru a evita confuzia consumatorului în legatură cu datele produsului sau serviciului oferit.

Marca este un element important în patrimoniul unei înterprinderi, întrucât permite consumatorilor să-și orienteze preferințele spre un anumit produs sau serviciu. Înregistrarea unei mărci îi conferă titularului acesteia un drept exclusiv asupra tuturor elementelor sale, punându-i la dispoziție acestuia o acțiune împotriva oricărei persoane care, cu rea-credință și în orice forma, aduce atingere dreptului său.

Legea 84/1998 republicată definește marca în art. 2 ca fiind „orice semn susceptibil de reprezentare grafică cum ar fi cuvinte, nume de persoane, desene , litere , cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și în special forma produsului sau a ambalajului sau culori, combinații de culori, holograme, semnale sonore, precum și orice combinație a acestora, cu condiția ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi”. [1]

Aceași lege, în art. 5 , exclude înregistrarea mărcilor care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicatii, putând servi în comerț pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestarii serviciului sau alte caracteristici ale acestora. Motivația acestei reglementari este aceea că dreptul mărcilor nu poate crea titularilor monopol asupra unor trăsături obiective a produselor sau serviciilor.

  • Retrospectivă a reglementărilor legislative în România în domeniul mărcilor

Apariția semnelor cu funcție de marcă a dat naștere la numeroase controverse, în special a două opinii separate. Într-o opinie se susține faptul că în antichitate, semnele aplicate pe diferite vase și alte obiecte nu semnifică altceva decât proprietatea unui obiect produs de către artizan și nu o marcă. Într-o altă opinie se susține existența mărcilor încă din antichitate, alături de numele producătorului sau denumirea localitătii unde era fabricat produsul apărând și unele semne figurative.

În evul mediu, alături de mărcile de fabrică au apărut și mărcile de comerț ale distribuitorilor de produse. S-au gasit mențiuni despre mărcile de comerț în registrele de comerț de la Danzing (1420) și de la Frankfurt (1556) care cuprindeau mărcile unor negustori din Amsterdam, Anvers, Geneva, Veneția iar prevederei privind obligativitatea marcării produselor au fost identificate în Statutele comercianților din Padova din 1236, Monza din 1331, Cremona din 1385[2].

De asemenea, în evul mediul se cristalizează regimul juridic al mărcii apărând reglementări și reguli prin care „marca imprimată de un meșteșugar pe produsele sale nu poate fi însușită de o altă persoană ” sau „acela care a folosit primul un semn trebuie să fie menținut în posesia mărcii, pentru că așa cere utilitatea publică”.

În această perioadă sunt cunoscute două categorii de mărci:

  1. Marca individuală aplicată pe obiectele produse de un meșteșugar care permitea individualizarea produselor sale.
  2. Marca corporativă sau colectivă folosită de corporație care avea și funcție de certificare a calității produsului[3].

Printr-un act al Parlamentului englez din 1266, fiecare brutar era obligat să aplice un semn distinctiv pe pâinea pe care o producea iar prin altă lege din anul 1300, podoabele din aur și argint trebuiau să poarte marca celui care le-a confecționat.

Primul act normativ din domeniul proprietății intelectuale din România unită a apărut sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, anume Legea presei din 13 aprilie 1862 care cuprindea și norme privind dreptul de autor. Sub domnia regelui Carol I a fost adoptată prima lege a mărcilor din Europa de est, respectiv Legea din 14 aprilie 1879 asupra mărcilor de fabrici și de comerciu care le asigura producătorilor și comercianților protecția mărcii lor.

Articolul 1 al Legii asupra mărcilor de fabrică și de comerciu conținea o enumerare enunțiativă și nu limitativă a semnelor ce puteau fi considerate mărci iar în art. 2 se preciza că „literele sau monogramele, marca statului sau a vreunei comune ce se obicinuiește a se pune pe acele produse” nu sunt considerate mărci. Prin adoptarea acestei legi, marca de fabrică servea la desemnarea produselor unei fabrici iar marca de comerț la distingerea obiectelor din comerț. Astfel, marca adoptată de un comerciant sau de un fabricant nu se putea întrebuința de un alt comerciant, creându-se un monopol de exploatare. Termenul de protecție oferit de înregistrare era de 15 ani cu posibilitatea prelungirii cu înca 15 ani.

Art. 11 prevedea protecția mărcilor străine care trebuiau să întrunească două condiții și anume, marca să fie depusă în România iar întreprinderea să aparțină românilor sau străinilor ale căror țări de origine aveau convenții diplomatice care să stabilească reciprocitatea pentru mărcile române.

Legea din 1879 conținea și dispoziții penale, contrafacerea era pedepsită cu amendă de la 50 până la 2500 lei și la închisoare de la trei luni până la 3 ani iar imitația era pedepsita cu amendă de la 50 până la 1500 lei și la închisoare de la 1 luna la 1 an. Adoptarea Constituției din 1923 a dus la o armonizare a legilor deoarece, până la acel moment, pe teritoriul țării funcționau trei tipuri de norme juridice diferite ce nu puteau asigura o protecție uniformă mărcilor de fabrică și de comerț.

Datorită faptului că legea din 1879 nu mai corespundea condițiilor economiei centralizate socialiste, în 1967 a fost adoptată legea nr. 28 privind mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu. Totodată, a fost elaborat și Regulamentul privind compunerea, organizarea și funcționarea comisiei pentru soluționarea litigiilor privind mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu[4].

Legea nr. 28/1967 reglementa atât mărciile de servicii cât și mărcile colective, asigurând o protecție sporită drepturilor întreprinderilor cu privire la semnele lor distincte, garantarea intereselor beneficiarilor, extinderea sferei mărcilor și la semnele sonore și consacrarea regulii dobândirii dreptului la marcă prin prioritatea de înregistrare. Marca se dobândea prin constituirea unui depozit reglementar și prin examinarea îndeplinirii condițiilor de validitate ale semnului distinctiv iar timpul de protecție era doar de 10 ani cu posibilitate de prelungire cu încă 10 ani prin reînnoirea depozitului anterior. Mărcile puteau fi constituite din cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice plane sau în relief, combinații ale acestor elemente, una sau mai multe culori, forma sau ambalajul acestuia, prezentare sonoră sau alte asemenea elemente. Art. 41 alin. 2 al acestei legi incrimina contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci de fabrică, de comerț sau de serviciu.

În condiții de tranziție spre economiea de piața după anul 1989 a fost necesară elaborarea și adoptarea unei noi legi , respectiv Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. La elaborarea acestei legi s-au avut în vedere principalele prevederi ale Directivei nr. 89/104/CEE pentru armonizarea legislației referitoare la mărci în statele membre precum și a Regulamentului Consiliului Europei nr. 40/1994 privitor la marca comunitară[5]. S-a ținut seama și de convențiile și tratatele internaționale la care România este parte , spre exemplu: Convenția de la Paris din 1883 privind protecția proprietații intelectuale, Acordul privind constituirea Organizației Mondiale de Comerț (Acordul TRIPS), Tratatul de la Geneva privind dreptul mărcilor și altele astfel încât cele mai importante prevederi din legislația comunitară se regasesc și în legea română privind mărcile și indicațiile geografice.

Potrivit acestei legi, prin înregistrarea la OSIM a dreptului asupra mărcii și a indicatiilor geografice se obține protecția acestuia. Semnele enumerate în această lege la art. 5 ce pot constitui mărci au caracter enunțiativ, nu limitativ.

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice a fost republicată în 2010 prin Monitorul Oficial, Partea I nr. 350 din 27 mai 2010 fiind aduse unele modificări printre care și art. 90 ce stabilește infracțiunile în acest domeniu și pedepsele ce vor trebui  aplicate în urma încălcării drepturilor asupra mărcii și a indicațiilor geografice.

Totodată, Legea nr. 66 din 2010 pentru modificarea Legii nr. 84/1998 a fost transpunerea în dreptul intern a Directivei 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci.

1.3. Conflictul dintre marcă și numele comercial.

Expresia „nume comercial” în dreptul român este echivalentă cu denumirea sub care o întreprindere este cunoscută și își desfașoară activitatea. Sensul noțiunii de nume comercial este sinonim cu cel al noțiunii de firmă, ca atribut de identificare a unui comerciant. Firma este un element obligatoriu pentru individualizarea comerciantului.

Numele comercial reprezintă denumirea sub care un comerciant, persoană fizică sau juridică, își exercită comerțul și sub care semnează. Potrivit Legii nr. 26/1990 firma comerciantului trebuie scrisă în limba română iar pentru a putea fi înregistrată la Registrul Comerțului trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții de validitate și formă:

  1. Disponibilitatea firmei. Se consideră ca fiind disponibil numele sau denumirea firmei care nu aparține deja altui comerciant, care a înregistrat-o anterior în Registrul Comerțului. Denumirea trebuie să fie specifica, să nu fie generică sau uzuală și nici identică sau similara cu alte firme înregistrate anterior pentru același obiect social și pentru aceeași arie teritorială de activitate.
  2. Noutatea firmei. Aceasta nu trebuie să fie absolută, ci numai relativă ,fiind necesare elemente de distinctivitate pentru a se evita concurența neloială.
  3. Liceitatea firmei. Potrivit legii 26/1990 firma aleasă de un comerciant trebuie să fie licită, fiind imposibilă înregistrarea unei firme care ar încălca o dispoziție imperativă a legii privind ordinea publică sau bunele moravuri și limitele concurenței neloiale.

Aceste conditii concură la evitarea confuziei între comercianți și la evitarea inducerii în eroare a publicului.

Convenția de la Paris enumeră și reglementează numele comercial în art. 1 ca drept de proprietate intelectuală. Art. 8 din aceeași Convenție stipulează că: „numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii, fără obligația de depunere sau înregistrare, indiferent dacă el face sau nu parte dintr-o marcă de fabrică sau de comerț”.[6]

Protecția numelui comercial în România este stipulată în legea 11/1991 privind concurența neloiala. Astfel, constituie infracțiune de concurență neloială întrebuințarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură de a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.

Regimul firmelor și emblemelor este reglementat în dreptul român prin Legea 26/1990[7] privind registrul comerțului republicată în temeiul legii 12/1998[8].

Marca este un semn distinctiv menit să diferențieze produsele și serviciile, este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persone. Marca reprezintă o garanție pentru consumator și un instrument de publicitate care asigura distribuția produselor, ea fiind  cel mai important activ al unei firme, ajutând la a păstra sau a cuceri noi piețe de desfacere și noi clienți datorită produselor comercializate.

Din art. 35 din Legea nr. 84/1998 privind marcile și indicațiile geografice reiese faptul că „înregistrarea mărcii confera titularului său un drept exclusiv asupra mărcii”.

Principalele asemănări dintre numele comercial și marcă sunt:

  1. Atât numele comercial cât și marca fac parte din categoria semnelor distinctive, care sunt prezentate în art. 1 alin. 2 din Convenția de la Paris, drept obiecte ale proprietății industriale
  2. Numele comercial si marca sunt elemente incorporale ale fondului de comerț al societătii.
  3. Atât marca cât și numele comercial garantează drepturi exclusive , dar de natură distinctă.

Principala deosebire între cele două este aceea că numele comercial este menit să individualizeze o întreprindere cu scopul de a evita riscul de confuzie în cadrul clientelei pe când marca servește la diferențierea produselor aparținând comercianților concurenți.

Trei reguli fundamentale guvernează atât legislația mărcilor cât și legislația în materia numelui comercial si anume:

  • Principiul teritorialității – mărcile sunt protejate în mod distinct în diferitele state, excepție facând mărciile comunitare pe când numele comercial este protejat pe teritoriul unui singur stat sau o parte a acestui teritoriu.
  • Principiul specializării – mărcile identifică bunuri și servicii particulare pe când numele comercial identifică comerciantul.
  • Criteriul esențial pentru a determina dacă exista încălcarea dreptului exclusiv la marcă sau la numele comercial este utilizarea unui semn identic sau similar, de natură a crea confuzie[9].

O alta deosebire este aceea ca orice întreprindere comerciala are o denumire sau un nume comercial, dar poate avea mai multe mărci sau nici o marcă.

  1. Condițiile de fond ale protecției mărcilor. Categorii de mărci

Condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească un semn pentru a fi înregistrat ca marcă nu sunt prevazute în mod expres de legea română. Însa, din definiția data mărcii de art. 2 din Legea nr. 84/1998 se pot deduce urmatoarele condiții:

2.1. Condiția reprezentării grafice

În sens restrictiv, reprezentarea grafică presupune că semnul ales ca marcă să fie susceptibil de reprezentare prin linii, puncte, desene, culori, de mărimi și intensități variabile, pe un suport solid[10].

Lato sensu, prin reprezentare grafică trebuie înțeles orice semn ce poate fi descris prin litere, cifre, cuvinte sau desene. Mirosurile și zgomotele pot fi reprezentate grafic prin cuvintele pe care le descriu.

Semnele sonore pot fi înregistrate ca marcă dacă se pot reproduce pe portativ ori prin alte mijloace descriptive (Exemplu – onomatopee precum „miau”, oscilogramă sau semne grafice muzicale care formează o partitură muzicală).

Semnele olfactive nu sunt enumerate in actuala lege printre semnele care pot fi înregistrate ca mărci. În literatura de specialitate s-a reținut faptul că un semn olfactiv nu poate fi reprezentat grafic, formula chimica nu reprezinta mirosul unei substanțe, ci substanța însași.

Legea română realizează o enumerare exemplificativă, și nu limitativă, a semnelor care pot fi mărci, astfel că semnele care nu sunt cuprinse în enumerare nu sunt automat excluse. Însa, toate semnele trebuie să îndeplinească condiția reprezentării grafice pentru a putea fi mărci.

2.2. Distinctivitatea

Această condiție esențială pentru înregistrarea ca marcă a unui semn rezulta chiar din definiția mărcii în art. 2 din Legea nr 84/1998, „…aceste semne să permita a distinge produsele sau serviciile…”

Semnul nu trebuie sa distingă bunul sau serviciul în sine, ci trebuie să-l distingă de alte produse sau servicii în privința provenienței sale de la o întreprindere[11].

Marca trebuie să permită membrilor publicului vizat să distinga bunul sau serviciul pe care îl desemnează de cele care au o origine comercială diferită și să concluzioneze că toate produsele sau serviciile pe care le desemnează au fost fabricate, comercializate sau furnizate sub controlul titularului mărcii și că titularul este raspunzator pentru calitatea lor[12].

Caracterul distinctiv al unei mărci nu rezultă din semnul în sine, ci din perceperea lui ca atare de catre public. Este esențiala percepția de către public a mărcii ca indicand anumite produse și servicii ce le pot garanta calitatea.

Sunt numeroase mărci care au căzut victime propriei notorietați, ajungând să desemneze chiar produsele, devenind uzuale: Aspirină, Polaroid, Frigidaire, Cellphone, etc.

Pentru a se combate degenerarea care rezulta din confuzia între marcă și produsul desemnat, în practică sunt folosite mai multe metode:

  • Marca este însoțită de aplicarea unui semn care are semnificația de „marcă înregistrată”, de obicei litera R încercuita[13].
  • Folosirea mărcii împreună cu termenul generic corespunzator produsului.
  • Aplicarea mărcii pe un alt produs decât cel pentru care a fost utilizată inițial.

În doctrina clasică s-a arătat că, datorită succesului de care au parte, unele mărci devin foarte cunoscute publicului și se bucură de o anumită reputație, fiind necesar să li se asigure o protecție largită pentru a evita abuzurile prin folosirea de către alții a acestor mărci.

Astfel, distingem între: mărcile notorii, mărci celebre și mărci cu renume.

  1. Mărcile notorii

Legea nr. 84/1998 definește marca notorie în art. 3 pct. D ca fiind” marca larg cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se aplica, fără a fi necesara înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusa”[14].

Prima reglementare a mărciilor notorii a fost făcută prin Convenția de la Paris, în urma revizuirii acesteia în cadrul Convenției de la Haga din 1925. astfel, art. 6 alin. 1 prevede că „Țările uniunii se obligă, fie din oficiu daca legislația țarii o îngăduie, fie la cererea celui interesat, să refuze sau să invalideze înregistrarea și să interzică folosirea unei mărci de fabrică sau de comerț care constituie o reproducere, imitație sau traducere putând crea confuzie, a unei mărci pe care autoritatea competentă a țarii de înregistrare sau de folosire o va considera notoriu cunoscută ca fiind deja marca unei persoane admise sa beneficieze de prezenta convenție și ca fiind folosita pentru produse identice sau similare”[15].

Stabilirea și aprecierea condițiilor de valabilitate a mărcilor se face pe plan intern, astfel, dacă un semn este recunoscut ca marcă într-o altă țară nu se va bucura de protecție în România dacă nu este înregistrat la OSIM.

Pentru a fi considerată larg cunoscuta in România, marca nu trebuie sa fie cunoscută pe întreg teritoriul țării sau pentru majoritatea locuitorilor acesteia, ci în cadrul segmentului de public vizat de produsele sau serviciile carora li se aplica acea marcă[16].

O marcă este considerata notorie atunci când publicul, auzind sau rostind numele ei, să aibă reflexul automat de a se gândi la produsul sau serviciul pe care îl reprezintă (Ex: „ADIDAS” – echipamente sportive :„CASTROL” – uleirile pentru motor).Singurul criteriu obiectiv ce trebuie avut în vedere pentru aprecierea caracterului notoriu al unei mărci este cunoașterea de către public, indiferent de vechimea acesteia ori de investițiile în publicitate.

  1. Mărcile celebre

În doctrina franceză sunt considerate mărci celebre cele cunoscute de majoritatea publicului și care au dobândit o valoare autonomă independent de produsul sau serviciul pe care ele le desemnează în mod curent, în măsura în care funcția de reclamă a acestor mărci a trecut înaintea funcției de indicare a provenienței.

Mărcile celebre nu sunt consacrate legislativ ci doar în doctrină și jurisprudența, ca urmare a nevoii de a proteja mărciile foarte bine cunoscute dincolo de principiul specialității mărcii.

2.3. Disponibilitatea

Semnul este disponibil în momentul în care nu aduce atingere unui drept anterior protejat.

Indisponibilitatea unui semn se pote datora:

  1. Apropierii anterioare a semnului ca nume comercial sau emblemă.
  2. Apropierii anteriore ca indicație geogrfică.
  3. Apropierii anterioare ca desen sau model industrial.
  4. Protecției ca drept de autor.
  5. Protecției ca drept al personalității[17].
  6. Portivit legii in vigoare, în România un semn apropiat deja ca marcă devine indisponibil pentru o nouă înregistrare în același domeniu de activitate. Apropierea spre a determina indisponibilitatea se poate produce numai prin înregistrare. Conform principiului specialității, semnul înregistrat ca marcă este protejat exclusiv pentru produse sau servicii de aceeași natură.

În cazul mărcilor notorii, potrivit art. 6 al Convenției de la Paris, nu este obligatorie înregistrarea, țările membre angajându-se să refuze ori să invalideze înregistrarea ori folosirea unei mărci care reprezintă reproducerea, imitarea sau traducerea, susceptibila de a provoca confuzie, a unei mărci notorii cunoscute și utilizate pentru produse și servicii similare[18].

În cazul numelui comercial sau al emblemei este permis unui comerciant să își foloseasca aceste semne și ca marca, însa, folosirea unui nume comercial sau emblema ale unui comerciant, ca atare, de catre alt comerciant nu este posibila.

  1. Indicația geografică este denumirea ce servește la identificarea unui produs originar dintr-o țară, regiune sau localitatea a unui stat.

Potrivit art. 5. lit. f din Legea nr. 84/1998 privind mărciile și indicațiile geografice, mărcile care conțin o indicație geografica sau sunt constituite dintr-o astfel de indicație, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestei indicații este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la locul adevarat de origine, sunt refuzate la înregistrare sau pot fi declarate nule[19].

Indicațiile geografice sunt protejate prin înregistrare, iar dreptul de folosinta al acestora apartine asociațiilor de producători sau comercianți.

  1. Idisponibilitatea determinata de protecția ca desen sau model industrial se întinde pe perioada de valabilitatea a acestora, respectiv, 15 ani. Însa, un desen sau model industrial poate fi înregistrat ca marcă cu acordul titularului dreptului.
  2. În temeiul legii nr. 8/1996[20], semnul care constituie o creație literara sau artistică apropiat ca drept de autor este inadmisibil ca marcă.
  3. Aparțin dreptului personalitații numele patronimice, pseudonimele, blazoanele, imaginea persoanei. Acestui drept i se aduce atingere atunci când o persoană este vizată prin folosirea semnului și are de suferit un prejudiciu. Folosirea ca marcă a unui semn protejat ca drept al persoanei poate fi autorizată de către titular.

            2.4. Liceitatea

În ciuda faptului că sunt disponibile și distinctive, anumite semne nu pot fi utilizate ca marcă. Astfel, nu pot fi înregistrate ca mărci semnele contrare ordinii publice și bunelor moravuri, semnele care cuprind indicatii false sau înșelătoare și semnele excluse de art. 6 ter al Convenției de la Paris (stemele, drapelele și alte embleme de stat, semnele și sigiliilor oficiale de control și de garanție adoptate de ele, precum și a oricăror imitații de blazoane, stemele, drapelelor și alte embleme, inițialele sau denumirile organizațiilor internaționale[21].

In legislația română sunt exceptate de la protecție și nu pot fi înregistrate însemnele care intră sub incidența art. 6 ter din Convenția de la Paris[22] și care aparțin organizațiilor internaționale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe țări ale Uniunii[23].

Pentru ca un semn sa fie contrar ordinii publice și bunelor moravuri, acest lucru trebuie să rezulte din natura semnului însuși, marca fiind independentă de obiectul asupra căruia poartă. Spre exemplu, o marcă poate fi contrară ordinii publice și bunelor moravuri atunci când amintește de un drog.

În jurisprudență s-a stabilit că sunt considerate înselatoare sau deceptive mărciile de natura sa induca în eroare pe consumatori asupra provenienței geografice a produsului, asupra calității produsului sau asupra situației comerciale a titularului. Marca este deceptivă dacă ea poate înșela, riscul de a provoca înselarea apreciindu-se în raport cu consumatorul mediu, astfel urmarindu-se protejarea acestora din urma , acționând ca o garanție a calitații pe care marca o indeplinește.

III. Procedura de înregistrare a mărcii

3.1. Depozitul național reglementar

Înainte de a aborda propriu-zis problematica procedurii de înregistrare a mărcii, este necesară o scurtă analiză a aspectelor legate de cererea de înragistrare a mărcii, prevazută de art. 8 – 15 din Legea nr. 84/1998.

Dreptul la marcă aparține presoanei fizice sau juridice care a depus prima, în condițiile legii, cererea de înregistrare a mărcii.

Cererea de înregistrare a mărcii constituie manifestarea unilaterală de voință a subiectului dreptului la marcă, adresată organelor abilitate ale statului pentru a declanșa și a împlini formalitățiile legale pentru înregistarea acesteia și, pe cale de consecință, de a beneficia de drepturile conferite de lege din aceasta împrejurare[24].

Conform Legii nr. 84/1998, cerea depusă la OSIM constituie depozitul național reglementar al mărcii iar data depozitului național reglementar este data la care cererea de înregistrare a mărcii a fost depusă la OSIM.

Art. 11 alin. 2 si art. 12 din Legea nr. 84/1998 prevăd două cazuri speciale de constituire a depozitului reglementar, astfel:

În cazul în care o cerere de înregistrare a mărcii a fost regulamentar depusa pentru prima dată într-o altă țară membră a Uniunii de la Paris sau membră a Uniunii Mondiale a Comerțului, solicitantul poate revendica data primului depozit printr-o cerere de înregistrare în Romania a aceleeași mărci, dar nu mai tarziu de șase luni de la data constituirii primului depozit.

În situația în care  solicitantul a prezentat anumite produse sau servicii în cadrul unei expoziții internaționale oficiale sau oficial recunoscute, organizată pe teritoriul unui stat membru al Convenției de la Paris  sau pe teritoriul României, și dacă cererea de înregistrare a mărcii sub care au fost prezentate aceste produse a fost depusă la OSIM într-un termen de șase luni de la data primei prezentări în expoziție , solicitantul va beneficia de un drept de prioritate de la data introducerii produsului în expoziție[25].

Depozitul este constituit din cererea de înregistrare care trebuie să cuprindă solicitarea expresă de înregistrare a unei mărci, datele de identificare ale solicitantului și calitatea acestuia, reproducerea mărcii și o lista a produselor sau serviciilor.

Principalul rol al depozitului reglementar este de a facilita stabilirea anterioritații mărcii în raport cu alte mărci identice.

Cererea trebuie redactată în limba română și se va referi la o singură marcă. Aunci când este cazul, ea va conține mențiuni exprese privind culoarea sau culorile revendicate ca element distinctiv; traducerea sau transliterarea mărcii ori a elementelor figurative ale acesteia.

Cererea se formulează personal de către solicitat sau de mandatarul autorizat ce trebuie să fie consilier în proprietate intelectuală, deci calificat, și să aibă domiciliul sau sediul în România.

Cererea de depozit poate fi formulată:

  1. a) În cazul mărcilor individuale de către orice persoană fizica sau juridică, indiferent dacă desfașoară sau nu o activitate. Însa, o întreprindere prestatoare de servicii nu ar putea înregistra o marcă de fabrica sau de comerț.
  2. b) În cazul mărcilor colective, cererea de înregistrare se formulează de către asociația de fabricanți, de producatori, de comercianți sau de prestatori de servicii.
  3. c) Cererea de înregistrare, în cazul mărcilor de certificare, se formulează de persoanele juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor. Cererea de înregistrare trebuie să fie însoțită de regulamentul de folosire al acestuia și de autorizația sau documentul din care să rezulte exercitarea legală a activității de certificare.

3.2. Examinarea cererii de înregistrare a mărcii.

Cererea de înregistrare a mărcii se examineaza din punctul de vedere al indeplinirii condițiilor pentru constituirea depozitului national reglementar, în termen de o luna de la data depunerii cererii. Astfel, art. 9 alin. 1 din legea 84/1998 prevede că cererea trebuie sa fie redactată în limba română și să conțină elementele din alin. 2 și anume:

  1. a) solicitarea explicită a înregistrării mărcii;
    b) datele de identificare a solicitantului și, după caz, a mandatarului;
    c) o reprezentare grafică, suficient de clară, a mărcii a cărei înregistrare este cerută;
    d) lista produselor și/sau serviciilor pentru care se solicita înregistrarea mărcii;
    e) dovada achitarii taxei de depunere și de publicare a cererii de înregistrare a mărcii.

Dacă cererea îndeplineste condițiile enumerate mai sus, OSIM decide atribuirea datei de depozit și înscrierea datelor în Registrul Național al Mărcilor.

Dacă din cererea de înregistrare a mărcii lipsesc unele dintre elementele prevăzute de art. 9, OSIM va notifica solicitantului lipsurile constatate, acesta din urma având la dispoziție un termen de trei luni, de la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, pentru completarea lipsurilor (altfel, OSIM va respinge cererea de înregistrare a mărcii și va restitui taxa de înregistrare). În acest caz, data depozitului reglementar va fi data la care solicitantul a comunicat OSIM datele lipsa din cerere. Decizia cu privire la depozitul național reglementar sau respingere a cererii de înregistrare se comunică solicitantului în termen de cinci zile de la emiterea acesteia[26].

În cazul în care solicitantul nu a platit taxa de înregistrare și examinare a cererii în termen de trei luni de la data depunerii acesteia, OSIM poate acorda acestuia , pentru motive întemeiate, înca un termen de doua luni.

Examinarea pe fond este reglementată de art. 22 – 26 din Legea nr. 84/1998 si regula 14 din Regulament și se realizează în termen de șase luni de la data plații taxei de înregistrare și examinare a cererii.

Examinarea în fond a cererii de înregistrare implica verificări cu privire la[27]:

  1. Calitatea solicitantului. Verificarea trebuie sa priveasca aspectele de fond precum aptitudinea solicitantului de a dobândi drepturi și a-și asuma obligații cu privire la semnul distinctiv ce urmeaza a fi înregistrat ca marcă.
  2. Condițiile prevazute la art. 12 alin. 1 si 2 privind prioritatea invocata și dovezile produse în favoarea acesteia. Drepturile de prioritate trebuie invocate odata cu depunerea cererii de înregistrare a mărcii, justificata prin acte de proprietate și sunt supuse taxei legal stabilite. Taxa legala se platește în maximum trei luni de la data cererii de înregistrare a mărcii[28].
  3. Motivele de refuz prevăzute la art. 5 alin. (1)( semnele care nu pot constitui o marcă în sensul art.2, cele lipsite de caracter distinctiv, mărcile compuse exclusiv din semne sau indicații ce pot servi pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsilui, etc.) și, dacă este cazul, observațiile formulate.

Pentru identitate sau similaritate în cazul mărcilor notorii, examinarea se va face potrivit unor criterii cum ar fi:

  1. Gradul de distinctivitate.
  2. Durata și întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu serviciile și produsele pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată.
  3. Durata și întinderea publicității mărcii notorii în România.
  4. Aria geografică de utilizare a mărcii notorii.
  5. Existenta unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii din aceeași categorie potrivit clasificarii NISA.
  6. Gradul de cunoaștere a mărcii notorii pe piața româneasca de către segmentul de public căruia i se adresează.

3.3. Înregistrarea și publicarea mărcii

După veificarea cererii, în cazul în care se constată că aceasta îndeplinește condițiile de forma și de fond cerute de lege, OSIM decide înregistrarea mărcii și publicarea acesteia, în termen de doua luni, în Buletinul Oficial al Proprietății Industriale (BOPI).

În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru înregistrarea mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci notifică acestea solicitantului acordandu-i un termen de trei luni în care să-și poată prezenta punctul de vedere ori să-și retragă cererea. Termenul poate fi prelungit cu o nouă perioadă de trei luni, la cererea solicitantului, și cu plata taxei prevăzute de lege.

La expirarea termenului acordat, OSIM, după examinarea punctului de vedere al solicitantului, va decide, dupa caz: înregistrarea cererii, respingerea cererii ori se va lua act de retragerea acesteia.[29]

Art. 18-21 din Legea nr. 84/1998 reglementează opozițiile la înregistrarea mărcii. Conform art. 19 alin. 1 din lege, orice persoana interesată poate formula opoziție la înregistrarea mărcii pentru motivele de refuz prevăzute în art. 6 în termen de doua luni de la data publicării cererii de înregistrare a mărcii.

Cererea se formulează în scris, motivat și cu plata unei taxe prevăzute de lege. Titularul mărcii care a formulat opoziția trebuie să prezinte OSIM dovada că:

  1. În cursul unei perioade de 5 ani care preceda data publicării mărcii asupra căreia s-a formulat opoziția, marca anterioară a facut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru serviciile și produsele pentru care a fost înregistrata.
  2. Exista motive justificate pentru neutilizarea mărcii cu privire la care s-a facut opoziție.

Dacă opoziția se bazează pe o înregistrare internaționlă a unei mărci, care face obiectul unui aviz de refuz provizoriu emis de OSIM, procedura de examinare a opoziției va putea fi suspendată până când OSIM va lua o decizie definitivă cu privire la refuzul emis[30].

În situația în care opoziția este formulată de mandatarul titularului mărcii în nume propriu și fără consimțământul titularului, aceasta va fi respinsă.

Opoziția va fi soluționată de o comisie de examinare formată din trei specialiști desemnați de șeful serviciului de mărci, dintre care unul va fi examinatorul care a întocmit raportul de examinare a mărcii. Dacă opozițiile sunt întemeiate, comisia va decide respingerea înregistrarii mărcii care, rămasă definitivă, se publică in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala.

Conform art. 29 din Legea 84/1998, în ipoteza în care decizia de înregistrare a mărcii a ramas definitivă, marca va fi înregistrata în Registrul Național al Mărcilor, iar OSIM eliberează titularului certificatul de înregistrare a mărcii[31], în termen de doua luni de la data rămânerii definitive a deciziei de înregistrare, cu condiția plății taxei prevăzute de lege.

Contestațiile împotriva deciziilor OSIM privind înregistrarea mărcilor pot fi formulate la OSIM de către solicitant sau, dupa caz, de către titularul mărcii, în termen de trei luni de la comunicare, cu plata taxei legale. Contestațiile vor fi soluționate de către o comisie de reexaminare iar hotărârea acesteia va fi comunicată părtilor în 15 zile de la pronunțare, hotărâre ce poate fi atacată cu apel la Tribunalul București în termen de 30 de zile de la comunicare. Deciziile Tribunalului București pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel București.

3.4. Termenul de decădere din dreptul conferit de marca înregistrată:

Stingerea drepturilor asupra mărcii este reglementată în articolele 45-49 din Legea nr.84/1998. așadar, potrivit art. 46 alin. 1 , „orice persoană interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în cursul duratei de protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, dacă, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul folosirii efective pe teritoriul României într-o perioadă neântreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioada neîntreruptă de 5 ani”[32].

Termenul de 5 ani este un termen legal, imperativ, substanțial și de regresiune, a cărui împlinire,  asociată cu celelalte condiții legale substanțiale (nefolosirea efectivă a mărcii, pe teritoriul României, neîntrerupte, în mod nejustificat) este sancționată cu decădere din dreptul subiectiv de proprietate industrială[33].

Dreptul material al terțului la acțiunea în decădere este recunoscut de la data depozitului național reglementar, însa, este afectat și de condiția suspensivă a înregistrării mărcii, dreptul născându-se la momentul înregistrării mărcii dar nu devine actual decât la împlinirea termenului de 5 ani de la data depozitului național reglementar. Orice cerere formulată înainte de împlinirea termenului de 5 ani este considerată prematură.

Deoarece legea nu reglementează în mod expres momentul până la care urcă curgerea termenului legal substanțial de regresiune s-a format, în consecință, o jurisprudență neunitară.

Unele soluții rețin data înregistrării mărcii în Registrul National al Mărcilor ca moment până la care urcă curgerea termenului, iar nu data depozitului reglementar, motivat de faptul că din acest moment este recunoscut titularului dreptul exclusiv. S-a mai apreciat faptul că termenul respectiv poate fi calculat în raport de data eliberarii certificatului de înregistrare, întrucât acest moment este unul subiectiv, condiționat fiind de plata unei taxe prevazute de lege pentru eliberarea certificatului, fapt ce ar echivala cu plasarea sa în timp în functie exclusiv de voința titularului, fapt inacceptabil.

S-a apreciat faptul ca până la data înregistrarii mărcii se poate considera că lipsa de folosință ar putea fi justificată, cât timp există o anumită incertitudine în legătură cu apropierea mărcii[34]. Astfel, lipsa de folosință a mărcii trebuie să se situeze după data înregistrării.

Marca trebuie folosita exclusiv pe teritoriul României corespunzator scopului pentru care a fost înregistrată.

Termenul de decădere se calculează regresiv, de la data înregistrării pe rolul instanțelor a cererii ce declanșează acțiunea în decădere din dreptul conferit de marcă. Dacă începerea sau reluarea folosirii mărcii  a avut loc cu trei luni înainte de prezentarea în justitie a cererii de decădere, folosirea mărcii nu va fi luată în considerare dacă pregătirile pentru începerea sau reluarea folosirii au intervenit numai după ce titularul a cunoscut intenția de prezentare a unei cerei de decădere.

Termenul se calculează de la data înregistrării cererii de decădere deoerece calucularea lui progresiva, de la data ultimei folosințe poate fi ineficientă.

Decăderea nu mai poate fi pronunțată dacă, conform art. 46 alin. 3, după o perioadă de 5 ani de folosintă nejustificată, titularul mărcii începe folosirea acesteia, potrivit scopului pentru care a fost înregistrata, iar cererea de decădere este formulată după mai mult de trei luni de la data începerii folosinței, fiind sancționată pasivitatea terțului interesat de folosirea mărcii blocate.

Condiția substanțiala legată direct de termenul de decădere din dreptul conferit de marcă este ca nefolosința acesteia să fie nejustificată. Srcina probei faptului pozitiv incumbă pârâtului din acțiunea în decădere, titular al dreptului la marcă. Acesta poate dovedi atât faptul folosinței efective pe perioada de referință fie faptul că nefolosința este justificată.

Constituie nefolosința justificată nefolosirea mărcii pe durata procedurii administrative de înregistrare, respectiv, ori de câte ori , în perioada dintre data depozitului național reglementar și data înregistrării mărcii apar incidente (opoziția din partea unui terț, aviz de refuz provizoriu).

  1. Protecția mărcilor.

 

4.1. Protecția juridică a mărcilor – aspecte generale

Înregistrarea unei mărci conferă titularului un drept exclusiv asupra acesteia și îi pune la dispoziție o acțiune împotriva oricărei persoane care, cu rea credință și în orice formă, aduce atingere dreptului său. Nevoia de protecție a mărcilor decurge din faptul că orice contrafacere conduce la dereglarea comerțului și denaturarea regulilor unei economii stabile.

Dreptul la mărca există numai în limitele regulii specialitătii marcii și în cadrul concurenței. Astfel, nu există o încălcare a dreptului la marcă decât în masura în care un concurent al titularului mărcii își înregistrează o marcă similară sau identică pentru aceeași categorie de produse sau servicii, născandu-se riscul de confuzie.

Legea română reglementează trei modalități de protecție a mărcii:

  1. Pe cale administrativă.
  2. Pe calea unei acțiuni civile în anulare.
  3. Pe calea unei acțiuni penale, în situația în care actul de încălcare îmbracă forma ilicitului penal.

Competența de soluționare de către organele de cercetare penală a infracțiunilor privind mărcile aparține parchetelor de pe langă tribunale, respectiv DIICOT, în situațiile în care faptele au fost săvârșite de persoane care aparțin unor grupuri infracționale organizate sau asocieri ori grupări constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni[35].

Protecția mărcilor se realizează pe cale administrativă prin intermediul OSIM, fiind singura instituție abilitată să verifice întrunirea condițiilor de fond și de formă cu privire la marca a cărei înregistrare se cere, în caz contrar să dispună respingerea acesteia de la înregistrare.

  1. Pe cale administrativă, OSIM verifică dacă sunt întrunite condițiile de fond și de formă și poate dispune înregistrarea mărcii și publicarea acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuala. În termen de trei luni de la publicare, orice persoană interesată poate face opoziție, care va fi soluționată de către o comisie de examinare din cadrul OSIM. Deciziile comisiei pot fi atacate cu apel la Tribunalul București.

În cazul în care deciziile de înregistrare a mărcii sunt definitive, aceasta este înregistrată în Registrul Național al Mărcilor și titularului i se eliberează certificatul de înregistrare.

Începand cu 1 ianuarie 2007, multe mărci europene comunitare și-au extins aria de protecție și în România, astfel intrând în conflict cu unele mărci autohtone. Titularul unei mărci înregistrate anterior poate formula cerere de anulare a mărcii românești înregistrate ulterior celei comunitare.

Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci soluționează opozițiile la înregistrare și contestațiile împotriva propriilor decizii după cum am menționat în capitolul anterior.

Opoziția trebuie formulată în scris, motivată și însoțită de plata taxei prevăzute de lege, în cazul neplații se consideră că opoziția nu a fost făcută. OSIM va notifica solicitantului opoziția, indicand numele persoanei care a formulat-o și motivele opoziției privind înregistrarea mărcii, iar în termen de trei luni de la data notificarii opoziției, solicitantul își poate pregăti punctul său de vedere. Termenul poate fi prelungit cu încă trei luni la cererea solicitantului.

Contestații se pot formula împotriva deciziilor OSIM, această cale de atac putând fi folosită în cazurile care privesc: cererea de înregistrare a unei mărci, modificarea cererii sau a înregistrării mărcii, modificarea numelui sau a adresei titularului ori a mandatarului, reînnoirea înregistrării, transmiterea drepturilor asupra mărcilor, radierea sau modificarea înregistrării licențelor sau a altor drepturi, înscrierea renunțării la o marcă, orice decizii cu privire la cereri de înregistrare sau la mărci înregistrate, în situația în care nu a fost formulată o opoziție[36].

Fiecare contestație trebuie să fie însoțită de probele pe care se bazează susținerea contestatorului și de dovada achitării taxei de contestație. Dacă îndeplinește toate cerințele legale, contestația este solutionată de către o Comisie de reexaminare, care este un organ administrativ jurisdicțional[37].

O altă atribuție administrativă ce revine OSIM este aceea cu privire la soluționarea cererii titularului de a renunța la marcă. În această situație, renunțarea la marcă se declară în scris de către titular sau împuternicitul acestuia, iar drepturile acestuia se sting de la data înscrierii renunțarii în Registrul Național al Mărcilor.

  1. În cursul perioadei de protecție a mărcilor, orice persoană interesată poate solicita Tribunalului București anularea înregistrării mărcii ori decăderea din drepturi a titularului.
  2. Raspunderea penală pentru faptele ilicite care se circumscriu dreptului penal este reglementată de art. 86-93 din Legea nr. 84/1998 și va fi prezentată detaliat în Capitolul V al acestei lucrări.

4.2. Marca comunitară.

S-a constatat de-a lungul timpului faptul că principiul teritorialității protecției constituie un obstacol în libera circulație a mărfurilor în cadrul Comunității Europene iar reglementările naționale ale țărilor membre prezentau diferențe semnificative în domeniul mărcilor. Astfel, s-a încercat o armonizare a legislațiilor naționale ale statelor membre.

În 21.12.1988 a intrat în vigoare „Directiva 89/104 de armonizare a legislațiilor statelor membre asupra mărcilor” care prevede coexistența, la nivel european, a doua sisteme de protecție a mărcilor, respectiv[38]:

  • Sistemul național, reglementat prin legislații naționale armonizate, dar nu identice[39].
  • Sistemul mărcii comunitare[40].

„Regulamentul nr. 40/94 al Consiliului Uniunii Europene, asupra mărcii comunitare” este un instrument supranațional, prin care un singur oficiu și anume, Oficiul de Armonizare a Pieței Interne (OHIM), cu sediul în Alicante, Spania, înregistrează mărci care produc efecte pe întreg teritoriul Uniunii Europene[41].

Utilizarea sistemului mărcii comunitare presupune că solicitantul român să depuna o cerere de înregistrare a mărcii la OHIM astfel, prin înregistrare, marca este protejată în toate statele membre al Uniunii Europene.

În legislația din România, marca comunitară este reglementată în Capitolul X, art. 66-71 din Legea 84/1998.

Marca comunitară prezinta o serie de avantaje față de cea internațională și cea națională și anume:

  • Pentru înregistrare se folosește o singură cerere, depusă la un singur oficiu, o singură procedură de înregistrare, o singură limbă utilizată în procedură.
  • Marca comunitară acoperă întreaga piață a Uniunii Europene (27 de state).
  • Costurile sunt mai mici in comparație cu marca internațională ce trebuie înregistrată în fiecare stat în parte.
  • Înregistrarea mărcii comunitare nu este condiționată de înregistrarea prealabilă a mărcii la nivel național.
  • Cererea se completează și se depune în oricare dintre cele 23 de limbi oficiale ale statelor membre, cu mențiunea ca procedurile ulterioare să se desfașoare, la alegerea solicitantului, în una din cele cinci limbi oficiale ale OHIM și anume: engleză, franceză, spaniolă, germană sau italiană[42].
  • Utilizarea mărcii într-un stat membru determină validitatea mărcii în cadrul Uniunii Europene, astfel evitându-se decăderea mărcii pe motiv de nefolosire pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani.
  • Aderarea Uniunii Europene la Protocolul privind Arnajamentul de la Madrid permite un acces mai larg titularilor de marcă care doresc să-și protejeze mărcile la nivel internațional. O cerere de marcă comunitară poate constitui baza unei cereri de marcă internațională, iar printr-o cerere de marcă internațională se poate solicita și înregistrarea acesteia ca marcă comunitară.

Marca comunitară are un caracter unitar, deoarece prin înregistrare se obține un titlu unic ce asigură o protecție unitară pe întreg teritoriul Uniunii. Astfel, înregistrarea, transferul sau abandonul unei mărci va avea efect în toate țările membre ale Uniunii Europene, iar deciziile privind validitatea și drepturile conferite de marca comunitară vor avea un efect unitar[43].

Marca comunitară nu se substituie mărcii naționale sau celei internaționale, constituind ea înșăși un sistem independent de protecție.

În cazul în care o cerere de marcă comunitară nu a putut fi înregistrată, aceasta va putea fi transformată în marcă națională. Această transformare necesita depunerea aceleiași cereri la oficiile naționale în care nu există obstacol la înregistrare, cererea beneficiind de data de depozit a cererii de marcă comunitară sau cea de prioritate invocată și acceptată[44].

Poate depune cerere de marcă comunitară orice persoana fizică sau juridică care:

  1. Are naționalitatea unui stat membru UE sau a unui stat parte la Convenția de la Paris sau Organizația Mondială a Comerțului[45].
  2. Are domiciliul, sediul sau deține o întreprindere industrială sau comercială efectivă și serioasa pe teritoriul Comunității Europene, pe teritoriul unui stat membru al Convenției de la Paris sau membru al Organizației Mondiale a Comerțului[46].

Procedura de înregistrare a mărcii comunitare:

Conform prevederilor Regulamentului CE 40/94, după depunerea cererii, se parcurg următoarele etape:

  1. Examinarea preliminară – în această fază sunt analizate condițiile pentru acordarea datei de depozit, a celor pentru recunoașterea priorităților invocate, etc. În cazul cererilor depuse în baza „Sistemului Madrid”, examinarea preliminară este făcută de Organizația Mondială de Proprietate Intelectuală (OMPI).

În cazul în care cererea nu îndeplinește condițiile pentru acordarea datei de depozit, OHIM notifică solicitantul, acordându-i 2 luni pentru rezolvarea deficiențelor. Dacă acestea sunt rezolvate în termen, procedura continuă cu modificarea corespunzatoare a datei de depozit, în caz contrar, procedura se inchide[47].

  1. Examinarea de fond – conform Regulamentului CE 40/94, pentru a fi înregistrată, o marcă trebuie să fie distinctivă și să poată fi reprezentată grafic. Totodată se verifică dacă marca se află în vreuna din situațiile pentru care poate fi refuzată ce compun conținutul art. 7 din Regulamentul (CE) Nr. 207/2009.

Fiecare stat membru poate stipula ca unei mărci să îi fie refuzată înregistrarea sau, dacă este înregistrată, să poata fi declarată nulă când utilizarea acestei mărci poate fi interzisă în temeiul unei alte legislații decât cea în domeniul de drept al mărcilor din statul membru în cauză sau din Comunitate[48]; dacă marca conține un semn de o înaltă valoare simbolică, un simbol religios, insigne, embleme și ecusoane altele decat cele menționate în Convenția de la Paris și care reprezintă un interes public.

OHIM întocmește un raport de cercetare documentară pentru cererile care au trecut de faza examinării preliminare. Acest raport conține mărcile comunitare care ar putea constitui drepturi anterioare în raport cu cererea de marcă solicitată. Dupa acrodarea datei de depozit, OHIM comunică cererea și oficilor naționale ale statelor membre ale Uniunii pentru întocmirea unor rapoarte de cercetare documentară care conține mărcile naționale care ar putea constitui drepturi anterioare în raport cu cererea de marcă solicitată[49].

Publicarea cererilor de marcă:

După examinarea preliminară și analiza motivelor absolute de refuz, cererile de marcă care îndeplinesc condițiile legale pentru a fi înregistrate sunt publicate în Buletinul mărcilor comunitare.

Împreună cu publicarea cererii de marcă, OHIM informează tiutularii/solicitanții mărcilor/cererilor comunitare anterioare menționate în raportul propriu de cercetare documentară[50].

După publicarea cererii de marcă, cei interesați se pot opune la înregistrarea acesteia[51].

  1. Observațiile terților.

Orice persoană interesată , în termen de trei luni de la data publicării cererii de marcă comunitară, poate depune la OHIM observații scrise precizând motivele pentru care marca ar trebui refuzată la înregistrare, dar acestea pot fi formulate numai pe baza motivelor absolute[52].

Conform art. 40 alin. 2 din Regulament, observațiile terților sunt notificate solicitantului, care poate formula comentarii la acestea.

Art. 41 din Regulamentul CE 40/94 statuează faptul că ”orice persoană fizică sau juridică, precum și grupurile de fabricanți, producători, prestatori de servicii, comercianți sau consumatori pot depune, după publicarea cererii de marcă comunitară, observații scrise la Birou, precizând motivele conform cărora ar trebui refuzată înregistrarea mărcii la Birou, în special în conformitate cu art. 7”[53].

Acest mijloc de control pentru examinare nu este supus taxelor legale, iar, odata formulate observațiile, terțul nu este informat de către OHIM cu privire la soluționarea acestora. Terțul poate urmări dacă observațiile au fost examinate sau nu și dacă marca a fost admisă la înregistrare, accesând baza de date a OHIM.

  1. Opozițiile.

Opoziția la cererea de înregistrare a unei mărci este reglementata în art. 41 din Regulamentul CE 207/2009.

Astfel, în termen de trei luni de la data publicării cererii de marcă comunitară, orice persoana interesată poate depune la OHIM opoziții scrise care trebuie să conțină motivele pentru care marca ar trebui refuzată la înregistrare. Opozițiile trebuiesc formulate în baza unor drepturi anterior dobândite, dacă se apreciază că marca ulterioară aduce atingere acestor drepturi.

Opoziția reprezintă un mijloc administrativ, o cale de atac acordată terților, pentru apărarea drepturilor anterioare[54].

În cazul mărcilor comunitare sunt recunoscute ca drepturi anterioare atât mărcile comunitare cât și cele naționale. Opozițiile formulate de către titularii mărcilor naționale trebuiesc depuse la OSIM sau la alte oficii ale statelor membre și nu la OHIM.

Spre deosebire de observațiile terților, care nu sunt condiționate de plata unei taxe, opoziția este condiționată de plata unei taxe în valoare de 350 Euro, indiferent de numărul de motive invocate.

Deciziile luate în procedurile privind opozițiile pot fi contestate, în conformitate cu art. 57 din Regulamentul mărcii comunitare.

Înregistrarea și publicarea mărcilor comunitare:

Dacă cererea îndeplinește condițiile de înregistrare prevăzute în Regulamentul 40/94 și dacă nu au fost depuse opoziții, sau dacă opozițiile depuse au fost respinse printr-o decizie rămasă definitivă, marca va fi înregistrată ca marcă comunitară[55].

Înregistrarea este condiționată de achitarea taxei de înregistrare ce variază.

Marca comunitară este valabila 10 ani de la data depunerii acesteia, marca putand fi reînnoită, nelimitat, pentru alte noi perioade de câte 10 ani, cu respectarea termenelor și cu plata taxei de reînnoire.

Cererea de reînnoire trebuie depusă într-o perioadă nu mai mare de 6 luni înainte de data la care protecția urmează să înceteze. În aceeași perioadă trebuiesc plătite și taxele de reînnoire. Reînnoirea produce efecte din ziua imediat urmatoare expirării perioadei anterioare de protecție, indiferent când a fost depusă cererea.

Modificarea mărcii în timpul procedurii de înregistrare sau de reînnoire nu se poate face decât dacă aceasta nu afectează esențial marca și nu îi afectează caracterul distinctiv[56].

Lista de produse și servicii, din cererea de reînnoire, nu poate fi extinsă, față de lista acceptată la înregistrarea mărcii. Solicitantul poate, însa, să limiteze lista de produse și servicii.

  • Protecția internațională a mărcilor

Protecția internațională a mărcilor este asigurată de Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale, Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor și Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor.

Conform Convenției de la Paris, art. 1 și art. 2, cetățenii fiecărei tări a Uniunii se vor bucura în celelalte tări ale Uniunii, în ceea ce privește protecția proprietății industriale, de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda naționalilor, fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special de Convenție[57].

Prin Aranjamentul de la Madrid, din 14 aprilie 1891, privind înregistrarea internațională a mărcilor s-a urmărit crearea unui sistem de depozit internațional, un sistem prin care să se poată obține protecția mărcilor peste granițele naționale[58]. Statele Unite, Anglia și Japonia nu au aderat niciodata la acest Aranjament, limitându-i capul de aplicare la țările Europei continentale.

În 1989, la Madrid, s-a încheiat Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor, care a instituit un sistem usor modificat de protecție internațională pentru mărci, permițând aderarea Statelor Unite și a Japoniei la acest sistem. România a ratificat acest protocol prin Legea nr. 5/1998[59].

Acest aranjament permite cetățenilor Statelor Membre ale Uniunii să-și asigure protecția mărcilor lor, care sunt înregistrate în țara de origine, în toate celălalte țari ale Uniunii. Depozitul acestor mărci se face la Biroul Internațional al O.M.P.I. cu sediul la Geneva.

Potrivit art. 1 alin. 3 al Aranjamentului de la Madrid, prin țara de origine se înțelege țara Uniunii speciale în care depunătorul are o întreprindere industrială sau comercială. În cazul în care depunătorul nu are o astfel de întreprindere, va fi considerată țara de origine țara Uniunii speciale în care își are domiciliul. Când nu are nici domiciliul în Uniunea speciala, țara de origine va fi țara cetățeniei sale, dacă este o țară a Uniunii speciale[60].

Procedura înregistrării internaționale:

Înregistrarea națională constituie pentru înregistrarea internațională o înregistrare de bază. Această legatură între cele două înregistrări dureaza 5 ani, perioadă în care înregistrarea de bază trebuie să ramână neschimbată. Transferul înregistrării internaționale depinde de validitatea înregistrării prealabile, în țara de bază a cedentului. Conform dispozițiilor art. 6 al Aranjamentului de la Madrid, la expirarea termenului de 5 ani, înregistrarea internațională devine independentă de marca națională. Astfel, protecția rezultă din înregistrarea internațională nu va mai putea fi invocată în total sau în parte, când, în cadrul acestui interval, marca naționala nu mai beneficiază de protecția legală în țara de origine.

Înregistrarea internațională a unei mărci prduce efecte pentru o perioada de 10 ani cu posibilitatea de reînnoire.

Cererea de înregistrare internațională se adresează administrației tării de origine, în formele prevăzute de legislația națională. Administrația țării de origine prezintă Biroului internațional o cerere, în dublu exemplar, redactată în limba franceză. OMPI a pus la dispoziție un formular pe care se completează cererea. Acesta se semnează de administrația națională, care va atesta că indicațiile ce figurează în cerere corespund celor din registrul național, menționând datele și numerele de înregistrare ale depozitului și înregistrării mărcii în țara de origine, precum și data cererii de înregistrare internațională.

Cererea trebuie sa conțină:

  • Numele și adesa depunătorului.
  • Țara Uniunii speciale al cărui resortisant este depunătorul sau în care își are domiciliul ori o întreprindere reală și serioasă[61].
  • Țara de origine a mărcii.
  • Numele și adresa mandatarului, dacă este cazul.
  • Elementele de identificare ale mărcii (denumirea, reproducerea, culoarea/culorile revendicate, etc.).
  • Datele și numerele înregistrărilor internaționale anterioare, dacă este cazul.
  • Data și numarul înregistrării mărcii în țara de origine.
  • Produsele sau serviciile pentru care se cere protecția.
  • Dovada de plată a taxelor.

Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid permite ca oficiul unei parți contractante să primească totalitatea taxelor pe care le aplica pentru înregistrarea națională. Conform art. 8 alin. 7, suma respectivă va fi diminuată cu economiile rezultate din procedura internațională[62].

Biroul internațional va amâna înregistrarea în cazul în care cererea de înregistrare internațională este incompletă sau neregulată. Depunatorul sau mandatarul este înștiințat că viciile sau lipsurile cererii trebuie îndreptate sau completate în termen de 6 luni, altfel cererea se consideră abandonată.

Cererea de înregistrare se înscrie în registrul internațional, astfel, înregistrarea va purta data cererii de înregistrare internațională depusa în țara de origine, cu condiția de a fi primită de Biroul internațional în termen de 2 luni de la această dată. Dacă cererea nu a fost primită în acest termen, Biroul internațional o va înscrie la data la care a primit-o.

După înregistrare se eliberează un certificat de înregistrare internațională de către Biroul internațional. Acest certificat este transmis administrației tării de origine, care îl înmânează titularului mărcii sau mandatarului său.

Mărcile înregistrate internațional se publica în publicația lunară Les Marques Internationales, publicație editată de OMPI și cuprinde reproducerile notificărilor trimise administrațiilor naționale.

Potrivit art. 3 bis din Aranjament, fiecare țara contractantă poate oricând să notifice în scris directoratului general al OMPI că protecția care rezultă din înregistrarea internațională nu se va extinde la acea țară, dacât în cazul când titularul mărcii o va cere în mod expres[63]. Efectele acestei notificări se produc după 6 luni de la data comunicării ei.

Cererea de extindere a protecției care rezultă din înregistrarea intrenațională trebuie să facă obictul unei mențiuni speciale. Extinderea teritorială a protecției poate fi solicitată și ulterior, printr-o cerere care urmează aceeași procedură ca și cererea de înregistrare internațională[64].

Efectele înregistrării internaționale:

Potrivit art. 4 alin. 1 al Arnajamentului de la Madrid, de la data înregistrării internaționale, protecția mărcii în fiecare din țarile contractante interesate va fi aceeași ca și în cazul când marca ar fi depusă direct în țara respectivă[65].

În țările Uniunii speciale, cu excepția țării de origine, înregistrarea internațională creează efectele unui depozit național. Astfel marca înregistrată internațional beneficiază de un drept de prioritate, fără a fi necesară îndeplinirea formalităților prevăzute în mod expres[66].

Marca înregistrată internațional se publica în revista Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale.

În funcție de reglementarea aplicabilă în fiecare țară, efectele înregistrării internaționale se produc din urmatorul moment:

  • În sistemele în care protecția mărcii implică o procedură de înregistrare posterioară depozitului, de la data examenului de fond[67].
  • În sistemele în care protecția mărcii se asigură printr-un simplu depozit, de la data înregistrării internaționale.

Refuzul administrației naționale de a înregistra o marcă internațională se notifică Biroului internațional, declarația de refuz trebuind să conțină în mod obligatoriu toate motivele invocate de administrație.

Hotărârea de refuz definitiv poate fi atacată cu recurs în conformitate cu dispozițiile legii naționale.

Cauzele de invalidare ale mărcii internaționale sunt aceleași ca și pentru mărcile naționale.

Conform Aranjamentului de la Madrid, reînnoirea mărcii internaționale se face mereu pe o perioadă de 20 de ani prin simpla depunere a taxei de înregistrare de bază, fiind o prorogare a unei înregistrări precedente. Dacă este cazul se vor plăti și taxele de înregistrare suplimentare, precum și completări la taxa de înregistrare.

Biroul Internațional al OMPI reamintește titularului mărcii și mandatarului lui, cu 6 luni înainte, data exactă a expirării termenului de protecție. Se poate acorda și un termen de grație de 6 luni în schimbul depunerii unei suprataxe[68].

Prima reînnoire trebuie să cuprindă indicarea claselor din clasificarea internaționala la care se refera înregistrarea, în mod necesar, taxele plătite pentru prima reînnoire vor fi însoțite de o cerere formulată de titularul mărcii[69].

Efectele reînnoirii se produc de la data expirării înregistrării anterioare, fără ca marca să fie supusă unei noi examinări.

Transmiterea mărcii internaționale se face prin cesiune. Astfel, în conformitate cu legislația unor țari ale Uniunii speciale, cesiunea unei mărci se va face în același timp cu transferul întreprinderii sau a fondului de comerț căruia îi aparține marca pentru a fi validă.

Cesiunea mărcii se notifică Biroului Internațional conform Aranjamentului de la Madrid. Transmiterea va fi înscrisă în registrul internațional. Cesiunile pot fi totale sau partiale.

Transmiterile totale prezintă doua forme. Ele se realizează dupa cum părțile sunt resortisanții aceleiași țări sau ai unor state diferite[70].

În prima situație, transmiterea se înregistrează prin înscrierea în registru a mențiunii că cesionarul a devenit titularul înregistrării internaționale. Înregistrarea își păstrează numărul și data inițială[71].

În a doua situație, dacă transmiterea a fost efectuată înainte de expirarea termenului de 5 ani socotit de la data înregistrării internaționale, biroul internațional va cere consimțământul administrației țării noului titular. În măsura în care este posibil, Biroul Internațional va publica data și numărul de înregistrare a mărcii în țara cesionarului[72].

Transmiterile totale se efectueaza prin radierea înregistrării internaționale, partea cedată fiind radiată pentru toate statele iar pe numele cesionarului se înscrie o noua înregistrare internaționala.

Transmiterile parțiale, la rândul lor , se fac tot prin radierea înregistrării internaționale, însă numai pentru una sau unele dintre țările contractante. În țările în care se radiază înscrierea internațională se va înscrie în registrul internațional o noua înregistrare pe numele cesionarului, pentru produsele sau serviciile care au fost transmise.

Mărcile înregistrate internațional pot fi radiate în următoarele situații:

  1. La cererea titularului, care poate oricând să renunțe la protecție în una sau mai multe din țările contractante.
  2. Pronunțarea unei hotărâri de invalidare a mărcii de către autoritățile competente.
  3. Neplata taxelor în termenele stabilite.
  4. Transmiterea mărcii nu poate fi înscrisa în registrul internațional, ca urmare a refuzului țării noului titular de a-și da consimțământul sau pentru că a fost facută în favoarea unei persoane care nu avea dreptul să ceară o înregistrare internațională[73].
  5. Protecția penală a mărcilor

Înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii și conferă acestuia o acțiune împotriva oricărei persoane care, cu bună sau rea-credință și în orice formă, aduce atingere dreptului său[74].

Încălcarea drepturilor asupra mărcilor constituie fenomene care provoacă titularilor prejudicii considerabile, deoarece acestea au ca efect dereglarea comerțului și denaturarea regulilor. Din nefericire pirateria a devenit o industrie înfloritoare, o calamitate pentru comerț.

Mărcile contrafăcute denaturează rolul de certificare al autenticității și de garantare a calității pe care consumatorii le pretind.

În România, infracțiunile care încalca drepturile asupra mărcii sunt cuprinse în art. 90 din Legea 84/1998. Astfel, sunt considerate ca fiind infracțiuni:

  1. a) contrafacerea unei mărci.
    b) punerea în circulație a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare și care îl prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate.
    c) punerea în circulație a produselor care poartă indicații geografice ce indică sau sugerează că produsul în cauză este originar dintr-o regiune geografică, alta decât locul adevărat de origine, în scopul inducerii în eroare a publicului cu privire la originea geografică a produsului.

5.1. Infracțiunea de contrafacere de marcă

Constituie contrafacere, potrivit art. 90 alin. 3, realizarea sau utilizarea fără consimțământul titularului, de catre terți, în activitatea comercială, a unui semn:

  1. a) identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată.
    b) care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu o marcă ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau a serviciilor carora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul.
    c) identic sau asemănător cu marca pentru produse ori servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta a dobandit un renume în România și dacă prin folosirea semnului fără motive întemeiate s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.

Contrafacerea, precum și celălalte infracțiuni, este pedepsită cu 3 luni până la 3 ani de închisoare sau cu o amendă de la 50.000 lei la 150.000 lei. În cazul în care aceste infracțiuni sunt săvârșite de un grup infracțional, pedeapsa cu închisoarea este de la 1 an până la 5 ani.

Nici unul dintre aceste acte nu constituie infracțiunea de contrafacere dacă a fost săvârșit înainte de data publicării mărcii[75].

De asemenea, constituie infracțiune de contrafacere săvârșirea de către un terț, fără consimțamântul titularului mărcii înregistrate, a oricărui act prevăzut în art. 36  alin. 2, anume[76]:

  1. Un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată.
  2. Un semn, dată fiind identitatea sau asemanarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul.
  3. Un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urma a dobândit un renume în România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia.

Art. 36 din Legea 84/1998 mai conține o enumerare enunțiativă în alin. 3 a unor acte materiale prin care se poate aduce atingere drepturilor de marcă care reprezintă modalități faptice de realizare a elementului material al infracțiunii[77]:

  1. a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;
    b) oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn;
    c) punerea în liberă circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv sau economic, precum și acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea sunt definite în reglementările vamale, produselor sub acest semn;
    d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

Concluzii

Dreptul proprietății intelectuale reprezintă acea ramură de drept care are ca obiect de reglementare relațiile sociale privitoare la apărarea creației intelectuale. Încă din cele mai vechi timpuri, omul și-a dezvoltat latura spirituală prin activitatea creatoare, lăsând posterității un patrimoniu cultural de o dimensiune incomensurabilă și, totodată, contribuind indubitabil la dezvoltarea umanității.

Așadar, evoluția tehnico-științifică din ultimele secole, datorată îndeosebi capitalismului, a fost de natură a spori activitatea comercială. Necesitatea unei distincții clare între producatori și prestatorii de servicii a condus la apariția mărcii. Aceasta îndeplinește un rol determinant, deoarece garantează consumatorului posibilitatea de a opta între anumite produse și servicii care îi satisfac nevoile firești.

Totodată, marca este aceea care stabilește liderii de piață pentru anumite produse sau servicii, determinandu-i deseori pe aceștia să recurga la practici anticoncurențiale pentru a-și consolida și menține poziția economică.

Apărarea drepturilor asupra mărcii se află într-o permanentă dezvoltare și perfecționare, ca urmare a multiplicării actelor de contrafacere. Un exemplu în acest sens îl constituie unele state de pe continentul asiatic, pe teritoriul cărora acest fenomen infracțional a luat amploare

Aderarea României la Uniunea Europeană a fost de natură a conduce la armonizarea legislației interne cu cea unională, stabilind mijloace de înregistrare și de apărare uniforme, în formă simplificată a mărcilor și garantând, prin aceasta, o protecție sporită în cadrul Uniunii Europene.

Ca o propunere de lege ferenda, menționez faptul că sancțiunile înscise în art. 90 al Legii Nr. 84/1998 privind mărciile și indicațiile geografice ar trebui sporite, deoarece infracțiunile cu privire la marcă pot conduce către o destabilizare a economiei, în urma căreia societatea ar colapsa.

De asemenea, în aceeași manieră în care se încearcă armonizarea legilor internaționale privind înregistrarea și protecția mărcilor, în interesul sporirii gradului de colaborare internațională, este obligatorie o reglementare similară în ceea ce privește înregistrarea și protecția brevetelor de invenție, care, momentan, prezintă aspecte dificile și costisitoare la nivel global, chiar și la nivelul Uniunii Europene.

Având în vedere cele expuse în cadrul prezentei lucrări, conchidem că apărarea drepturilor asupra mărcii trebuie să se realizeze prin mijloace eficiente și performante, care să fie de natură a diminua practicile anticoncurențiale, exercitând un control ferm și echitabil la nivel global.

Bibliografie

  1. Tratate, cursuri, monografii

 

  1. Daniela Cătună, Speriuși Vlad, “Dreptul proprietății intelectuale”, Editura C.H. Beck, București, 2011.
  2. Teodor Bodoașcă, “Dreptul proprietății intelectuale”, Editura C.H. Beck, București, 2006.
  3. Teodor Bodoașcă, Lucian Ioan Tarnu“Dreptul proprietății intelectuale”, Editura Universul Juridic, București, 2015.
  4. Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, “Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul proprietății industriale. Mărciile și indicațiile geografice, Editura All Beck, București 2003.
  5. Viorel Roș, “Dreptul proprietății intelectuale”, Editura Global Lex, București 2001.
  6. Ioana Carp, “Marca. Conflict între o marcă anterior înregistrată și un nume commercial. Analizarea conflictului se face prin aplicarea obligatorie a principiilor stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 3, Septembrie 2011.
  7. Ioana Carp, Jurisprudență „Marca. Conflict între o marcă anterior înregistrată și un nume comercial. Analizarea conflictului se face prin aplicarea obligatorie a principiilor stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție”, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 3, septembrie 2011.
  8. Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, “Protecția mărcilor în mediul online, cazuri recente din practica americană ”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 1, Martie 2011.

 

  1. Articole/ reviste de specialitate
  2. Nicoleta Rodica Dominte, “Unele considerații privind înregistrarea mărcilor”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 3, Septembrie 2010.
  3. Kapa Matyas, Czenczer Orsolya, “Punerea în executare a hotărârilor judecătorești privind încălcarea drepturilor asupra mărcilor in cazuri transfrontaliere în Uniunea Europeană”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 2, Iunie 2010.
  4. Ciprian Raul Romițan, “Scurtă retrospectivă a reglementărilor legislative în România în domeniul mărcilor (1879-2009)”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 1, Martie 2010.
  5. Răzvan Dincă, “Slăbiciunile teoriei mărcilor slabe”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 4, Decembrie 2009.
  6. Roxana Văleanu, “Conflictul dintre numele comercial și marcă”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 3, Septembrie 2009.
  7. Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, “Protecția mărcilor conform Tratatului de la Singapore”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 2, Iunie 2009.
  8. Luiza Mocanu, “Sistemul mărcii comunitare”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 1, Martie 2009.
  9. Dragoș Nicolae Dumitru, “Particularități privind protecția penală a mărcilor prin infracțiunea de contrafacere de marcă”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 4, Martie 2008.
  10. Niculae Neagu, “Mijloace administrative de protecție a dreptului la marcă în dreptul intern și european”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 3, Septembrie 2008.
  11. Gheorghe Gheorghiu, “Aspecte din practica judiciară privind marca comunitară”,Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 3, Septembrie 2008.
  12. Ioan Macovei, “Protecția internațională a mărcilor”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 3, Septembrie 2008.
  13. Ciprian Raul Romițan, “Competența de judecată a litigiilor din domeniul mărcilor și indicațiilor geografice”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 1, Martie 2008.
  14. Elena Stoica, “Conflictul dintre marcă și numele comercial. Studiu de caz. ”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 3, Septembrie 2007.
  15. Liliana-Zoleta Korosi, “Termenul de decădere din dreptul conferit de marca înregistrată, prevăzut de art. 45 al. 1 lit. a din Legea nr. 84/1998”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 2, Iunie 2007.
  16. Mirela Păstoreanu, “Protecția juridică a mărcilor și indicațiilor geografice”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 1, Martie 2007.
  17. Ligia Dănilă, “Considerații privind competența instanțelor de judecată în soluționarea litigiilor de drept de proprietate intelectuală”, Revista Româna de Dreptul Proprietății Intelectuale, Nr. 1, Martie 2007.
  18. Octavia Spineanu-Matei, “Proprietate Intelectuală. Mărci/Brevete de invenție, desene și modele industriale; Dreptul de autor și drepturile conexe. Practică judiciară”. Editura Hamangiu, București 2006.

III. Legislaţie

  1. Legea Nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 24 din 30 ianuarie 1991, actualizată și completată de Legea Nr. 21 din 10 aprilie 1996; Legea Nr. 298 din 7 iunie 2001.
  2. Legea Nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată în Monitorul Oficial, Partea I din 27 mai 2010.
  3. Legea Nr. 12/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 19 ianuarie 1998.
  4. Legea Nr. 8/1996 actualizată privind dreptul de autor şi drepturile conexe publicată în Monitorul Oficial nr. 60 din 26.3.1996.
  5. Legea Nr. 26/1990 privind registrul comerțului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 7 noiembrie 1990.
  6. Convenția de la Paris pentru protecția Proprietății Industriale din 20 martie 1883, revizuită la Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington la 2 iunie 1911, la Haga la 6 noiembrie 1925, la Londra la 2 iunie 1934, și la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificată la 2 octombrie 1979.
  7. Regulamentul (CE) Nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, Jurnalul Oficial L 78 din 24.3.2009.
  8. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.
  9. Regulamenul CE 40/1994 privind marca comunitară.

 

  1. Adrese web

 

  1. OAMI.EUROPA.EU.
  2. OSIM.RO.
  3. WIPO.INT.

[1] A se vedea art. 2 din Legea nr. 84/1998 republicată în Monitorul Oficial, Partea I din 27 mai 2010.

[2] A se vedea Ciprian Raul Romițan, „Scurtă retrospectivă a reglementărilor legislative în România în domeniul mărcilor” R.R.D.P.I. nr. 1 martie 2010, pag. 131.

[3] Op. cit. Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, “Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul proprietății industriale. Mărciile și indicațiile geografice, Editura All Beck, București 2003, pag. 10.

[4] A se vedea Ciprian Raul Romițan, „Scurtă retrospectivă a reglementărilor legislative în România în domeniul mărcilor” R.R.D.P.I. nr. 1 martie 2010, pag. 137.

[5] A se vedea Ciprian Raul Romițan, „Scurtă retrospectivă a reglementărilor legislative în România în domeniul mărcilor” R.R.D.P.I. nr. 1 martie 2010, pag. 139.

[6] A se vedea Roxana Văleanu, „Conflictul dintre numele comercial și marcă” R.R.D.P.I. nr. 3 septembrie 2009, pag. 172.

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 7 noiembrie 1990.

[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 19 ianuarie 1998.

[9] A se vedea Roxana Valeanu, „Conflictul dintre numele comercial și marcă”, pag. 190.

[10] Op. cit. Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, “Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul proprietății industriale. Mărciile și indicațiile geografice, Editura All Beck, București 2003, pag. 180.

[11] Op. cit. Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, “Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul proprietății industriale. Mărciile și indicațiile geografice, Editura All Beck, București 2003, pag. 90.

[12] A se vedea, Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, “Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul proprietății industriale. Mărciile și indicațiile geografice, Editura All Beck, București 2003, pag. 90.

[13] Op. cit. Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, “Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul proprietății industriale. Mărciile și indicațiile geografice, Editura All Beck, București 2003, pag. 96.

[14] A se vedea art. 3 din Legea 84/1998.

[15] A se vedea Buletinul Oficial nr. 1 din 6 ianuarie 1969, traducere în limba română a Convenției de la Paris.

[16] Op. cit. Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, “Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul proprietății industriale. Mărciile și indicațiile geografice, Editura All Beck, Bucuresti 2003, pag 90.

[17] A se vedea Viorel Roș, “Dreptul proprietății intelectuale”, Editura Global Lex, București 2001, pag. 594.

[18] A se vedea Viorel Roș, “Dreptul proprietatii intelectuale”, Editura Global Lex, București 2001, pag. 595.

[19] A se vedea art. 5 din Legea 84/1998.

[20] Legea nr. 8/1996 actualizată privind dreptul de autor şi drepturile conexe publicată în Monitorul Oficial nr. 60 din 26.3.1996.

[21] Op. Cit. Viorel Roș, pag. 605.

[22] A se vedea art. 5 , lit. k, l, m, n din Legea 84/1998.

[23] A se vedea art. 5 din Legea 84/1998.

[24] Op. cit. Teodor Bodoașcă, “Dreptul proprietății intelectuale”, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2006, pag. 340.

[25] Op. cit. Teodor Bodoașcă, pag. 341.

[26] Op. cit. Teodor Bodoașcă, pag. 345.

[27] A se vedea Viorel Roș, “Dreptul proprietății intelectuale”, Editura Global Lex, București 2001, pag. 620.

[28] A se vedea art. 10, art. 11 si art. 12 din Legea 84/1998.

[29] Op. cit. Teodor Bodoașcă, pag. 349.

[30] Op. cit. Teodor Bodoașcă, “Dreptul proprietății intelectuale”, Editura C.H. Beck, București 2006, pag. 351.

[31] Pentru detalii privind înregistrarea și publicarea mărcii, a se vedea: art. 21 si art. 22 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998.

[32] A se vedea art. 46 din Legea 84/1998.

[33] A se vedea Liliana-Zoleta Korosi, Termenul de decădere din dreptul conferit de marca înregistrată, prevăzut de art. 45 alin(1) Lit. A din Legea nr. 84/1998”, R.R.D.P.I. nr. 2, iunie 2007, pag. 80.

[34] Liliana-Zoleta Korosi, Termenul de decădere din dreptul conferit de marca înregistrată, prevăzut de art. 45 alin(1) Lit. A din Legea nr. 84/1998”, pag. 81.

[35] A se vedea Mirela Pastoreanu, “Protecția juridică a mărcilor și indicațiilor geografice”, R.R.D.P.I. nr. 1 , martie 2007, pag. 106.

[36] Niculae Neagu, “Mijloace administrative de protecție a dreptului la marcă în dreptul intern și European”, R.R.D.P.I. nr. 3, septembrie 2008, pag. 29.

[37] Op. cit. Niculae Neagu, pag. 29.

[38] A se vedea, Luiza Mocanu, “Sistemul mărcii comunitare”, R.R.D.P.I. nr. 1 , martie 2009, pag. 157.

[39] Op. cit. Luiza Mocanu, pag. 158.

[40] Idem, pag. 158.

[41] Ibidem,  pag. 158.

[42] Op. cit. Luiza Mocanu, pag. 161.

[43] Idem, pag. 161.

[44] Op.cit., Luiza Mocanu, pag. 161.

[45] Op. cit., Luiza Mocanu, pag. 165.

[46] Op. cit., Luiza Mocanu, pag. 165.

[47] A se vedea REGULAMENTUL (CE) NR. 207/2009, art. 36-40.

[48] Op. cit. Luiza Mocanu, pag. 172.

[49] Idem, pag. 175.

[50] Ibidem, pag. 175.

[51] Op. cit. Luiza Mocanu, pag. 175.

[52] A se vedea Regulamentul (CE) 207/2009, art. 40.

[53] A se vedea art. 7 si art. 41 din Regulamenul CE 40/94 privind marca comunitară.

[54] Op. cit. Luiza Mocanu, pag. 177.

[55] Op. cit. Luiza Mocanu, pag. 178.

[56] Op. cit. Luiza Mocanu, pag. 179.

[57] A se vedea Ioan Macovei, “Protecția Internaționala a Mărcilor, R.R.D.P.I. nr. 3 , septembrie 2008, pag. 9.

[58] A se vedea Viorel Roș, op.cit., pag. 731.

[59] A se vedea Viorel Roș, op.cit., pag. 732.

[60] A se vedea Ioan Macovei, op.cit., pag. 11.

[61] Op. cit. Ioan Macovei, pag. 12.

[62] Idem, pag. 12.

[63] Op. cit. Viorel Roș, pag. 732.

[64] Op. cit. Ioan Macovei, pag. 14.

[65] A se vedea art. 64 din Legea 84/1998.

[66] A se vedea Ioan Macovei, op.cit., pag. 14.

[67] A se vedea Ioan Macovei, op.cit. pag. 14.

[68] A se vedea Ioan Macovei, op.cit., pag. 15.

[69] Op. cit. Ioan Macovei, pag. 15.

[70] Op. cit. Ioan Macovei, pag. 16.

[71]Op. cit. Ioan Macovei, pag. 16.

[72] Op. cit. Ioan Macovei, pag. 16.

[73] A se vedea art. 6-9 din Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor.

[74] Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, “Dreptul proprietății intelectuale. Dreptul proprietății industriale. Mărciile și indicațiile geografice, Editura All Beck, Bucuresti 2003, pag. 462.

[75] Op. cit. Viorel Roș, Octavia Spineanu-Matei, Dragoș Bogdan, pag. 462.

[76] A se vedea Dragoș-Nicolae Dumitru, “Particularități privind protecția penală a mărcilor prin infracțiunea de contrafacere de marcă”, R.R.D.P.I. nr. 4, decembrie 2008, pag. 94.

[77] A se vedea Dragoș-Nicolae Dumitru, “Particularități privind protecția penală a mărcilor prin infracțiunea de contrafacere de marcă”, pag. 94.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să comentați
Introduceți numele dumneavoastră aici