Securitate și sănătate în muncă – consilier juridic Otilia Russu

0
729

 

CAPITOLUL 1. REGLEMENTAREA ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII ȘI SĂNĂTĂȚII ÎN MUNCĂ ÎN ROMÂNIA

 

  • Scurt istoric

„În țara noastră, activitatea de protecția muncii a evoluat în strânsă legatură cu dezvoltarea industriei, preocupări de acest fel fiind semnalate încă de la începutul secolului al XVIII-lea, când, la cererea industriașilor și organelor de stat, au fost formulate recomandări privind desfășurarea unei activități susținute de educare a muncitorilor pentru a-i feri de pericolele la care erau expuși, indicându-li-se și mijloacele de combatere a lor” [1].

În anul 1874, a fost adoptată „Legea Asupra Serviciului Sanitar”, urmând ca în anul 1885 să fie adoptată „Legea Sanitară”, iar în anul 1884 „Regulamentul industriilor insalubre – Regulamentul dr. Felix”. Aceste dispoziții normative au reglementat securitatea muncii, munca femeilor și a copiilor, prevenirea bolilor profesionale ș.a.

În mod particular, „Regulamentul dr. Felix” prezintă o importanță deosebită în domeniul securității muncii din perspectiva Art. 5 și Art. 6 :

„Art. 5. În orice stabiliment industrial cu mai mulți de 10 lucrători, atelierele vor avea un spațiu de cel puțin 5 m.c. de fiecare lucrător, tavanul (plafonul) va avea înălțimea de cel puțin 3 metri. Atelierele, laboratoriile și celelalte camere, destinate pentru lucrători, se vor vărui de 2 ori pe an, primăvara și toamna; dacă păreții sunt colorați cu ulei, ei se vor șterge cu cârpe ude, cel puțin o dată la trei luni. Toate atelierele și laboratoriile se vor mătura cel puțin o dată pe zi, în timpul când nu se lucrează în ele. Măturatul se va face cu mături udate, sau se va stropi apă pe pardoseală înaintea măturatului. Locuințele lucrătorilor care fac parte din fabrică, precum și alte locuințe colective ale lucrătorilor din fabrici, de la șantiere, construcțiuni și alte întreprinderi, se vor spoi cel puțin de 2 ori pe an, se vor mătura în toate zilele și se vor alimenta cu apă curată. Ele vor avea un număr suficient de latrine, care se vor întreține în stare curată.

Art. 6. Pentru a se înlătura rănirea lucrătorilor prin mașini în stabilimentele cu motori, se va lăsa printre mașini loc liber, destul de încăpător pentru a înlezni lucrătorilor circulațiunea; de asemenea toate părțile transmisiunei, aparatele de elevație, ascensoriile și roțile legate cu vreun motor, se vor împrejmui cu parapete de siguranță. ” [2]

In 1897 este adoptată „Legea Repausului Duminical”, iar in 1925 s-a votat „Legea pentru reglementarea repausului duminical și sărbătorilor legale.”

Astfel, art. 1 stabilește fapul că „Stabilimentele industriale şi comerciale de orice natură, cu toate secţiunile, sucursalele, dependinţele sau anexele lor şi orice alte întreprinderi în care se întrebuinţează munca salariată, sunt obligate, sub rezerva excepţiunilor prevăzute mai jos, de a acorda salariaţilor, în fiecare zi de duminică, un repaus continuu de 24 de ore, în care timp stabilimentele vor fi închise.”

Un pas important în reglementarea protecției sociale îl reprezintă adoptarea „Legii privind Organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești” în 1912, cunoscută ca „Legea Nenițescu”. Reglementările erau referitoare la asigurările sociale în caz de boală, accident, bătrânețe și invaliditate.

În anul 1922 sunt înființate primele inspectorate și subinspectorate de atribuții de inspecție a muncii, aceste fiind reglementate printr-o lege abia in anul 1927 – „Legea inființării serviciului se inspecție a muncii”.

Instituția protecției muncii în România așa cum este percepută astazi a luat naștere în anul 1934, prin „Legea privind accidentele de muncă”. Doi ani mai târziu, a luat ființă Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, iar în 1949 s-a creat un sistem guvernamental de instituții cu atribuții în domeniul protecției muncii.

Primul Cod al Muncii din România este adoptat abia in anul 1950, prin Legea nr. 3.

In 1965 este adoptata Legea nr. 5  privind protecția muncii.

Incepand cu anul 1990, odată cu schimbările sociale, politice și economice care au dus la schimbări structurale și de concepție în domeniul securității în muncă, s-au impus noi reglementări pentru activitatea de protecție a muncii. Spre exemplu s-a trecut la săptămâna de lucru de 5 zile în unitățile de stat[3], s-a renunțat la norme departamentale, acestea fiind înlocuite cu norme specifice fundamentate pe criteriul facturilor de risc[4], au fost introduse standarde de securitatea muncii ca documente normative, măsuri tehnice cu caracter obligatoriu[5].

În anul 2003, prin a fost adoptat actualul Cod al Muncii, care conține un întreg titlu (V) intitulat „Sănătatea și securitatea în muncă”.

 

  • Sistemul legislativ actual în domeniul securității și sănătății în muncă

Legea fundamentală a României[6], reprezintă elementul generator al sistemului legislativ în domeniul securității și sănătății în muncă, prin prisma articolelor 22 și 41, unde , printre alte drepturi constitutionale, sunt reglementate dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, respectiv munca şi protecţia socială a muncii.

Actualul Cod al Muncii a intrat în vigoare prin Legea nr. 53/2003, republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011, în temeiul art. V din Legea nr. 40/2011 pentru modificările și completările Legii nr. 53/2003 – CM (M. Of. Nr. 225/31.03.2011). Domeniul sănătății și securității în muncă este reglementat în cuprinsul Titlului V.

Doctrina și jurisprudența ICCJ clarifică corelația între legislația fundamentală și legislația specială. Astfel, „În conformitate cu art.1 CM, acest act normativ reprezintă dreptul comun în materia raporturilor individuale și colective de muncă inclusiv a raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura, însă, în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii. Acestă constatare este valabilă din perspectiva normelor de drept substanțial, nu și a celor de drept procesual în privința cărora CM rămâne lege specială în raport cu CPC, ca de altfel și cele ale legii nr. 168/1999 (abrogată prin Legea nr. 62/2016 (conform art. 721 CPC, ‹‹ dispozițiile codului (…) se aplică și în materiile prevazute de alte legi, în masura în care acestea nu cuprind dispoziții potrivnice ›› (art. 2 alin 2 NCPC: ‹‹ dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care reglementează nu cuprind dispoziții contrare››)). Ca atare, normele de competență cuprinse atât în Legea nr. 168/1999 (abrogată prin Legea nr. 162/2011), cât și în CM, sunt norme speciale, concursul dintre ele soluționându-se în favoarea celor ulterioare, în speță a celor CM. ”[7]

Legislația cu referire strictă la activități legate de securitate și sănătate în muncă este[8]:

  1. Cadrul general:
  • Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr.319/2006, cu modificările şi completările ulterioare, care transpune Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE (Directiva Cadru) ”privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă”[9]
  1. Acte normative complementare cadrului general
  • Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale *** Republicată, cu modificările şi completările ulterioare
  • Hotărârea Guvernului nr. 355/ 2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, cu modificările şi completările ulterioare
  • Hotărârea Guvernului nr. 557/2007 privind completarea măsurilor destinate să promoveze îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii la locul de muncă pentru salariaţii încadraţi în baza unui contract individual de muncă pe durată determinată şi pentru salariaţii temporari încadraţi la agenţi de muncă temporară
  1. Acte normative de completare a cadrului general
  • Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii si sănătăţii în muncă nr.319/2006, cu modificările şi completările ulterioare
  1. Acte normative referitoare la condiţii generale
  • Hotărârea Guvernului nr.1091/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru locul de muncă.
  • Hotărârea Guvernului nr.1146/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă
  • Hotărârea Guvernului nr.1048/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă
  • Hotărârea Guvernului nr. 971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă
  1. Acte normative referitoare la riscuri specifice
  • Hotărârea Guvernului nr. 1051/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru manipularea manuală a maselor.
  • Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare.
  • Hotărârea Guvernului nr. 1093/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă, cu modificările ulterioare.
  • Hotărârea Guvernului nr. 1092/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi biologici în muncă
  • Hotărârea Guvernului nr.1218/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate în muncă pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezenţa agenţilor chimici, cu modificările şi completările ulterioare
  • Hotărârea Guvernului nr. 1875/2005 privind protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor faţă de riscurile datorate expunerii la azbest, cu modificările şi completările ulterioare.
  • Hotărârea Guvernului nr. 1876/2005 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibraţii, cu modificările ulterioare.
  • Hotărârea Guvernului nr. 493/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de zgomot, cu modificările şi completările ulterioare.
  • Hotărârea Guvernului nr.1136/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice.
  • Hotărârea Guvernului nr.510/2010 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de radiaţiile optice artificiale.
  1. Acte normative referitoare la activităţi specifice
  • Hotărârea Guvernului nr. 300/ 2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru şantierele temporare sau mobile, cu modificările şi completările ulterioare. – Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr.242/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind formarea specifică de coordonator în materie de securitate şi sănătate pe durata elaborării proiectului şi/sau a realizării lucrării pentru şantiere temporare şi mobile, cu modificările şi completările ulterioare.
  • Hotărârea Guvernului nr.1050/2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de foraj
  • Hotărârea Guvernului nr.1049/2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de suprafaţă sau subteran
  • Hotărârea Guvernului nr.1135/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă la bordul navelor de pescuit.
  • Hotărârea Guvernului nr.1058/2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui potenţial de risc datorat atmosferelor explozive.
  • Hotărârea Guvernului nr.1007/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la asistenţa medicală la bordul navelo
  1. Acte normative referitoare la grupuri specifice (sensibile)
  • Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă
  • Hotărârea Guvernului nr.537/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă, cu modificările şi completările ulterioare.
  • Hotărârea Guvernului nr. 600/2007 privind protecţia tinerilor la locul de muncă, cu modificările ulterioare

 

  • Principiile sănătății și securității în muncă

Domeniul Sănătății și securității în muncă este guvernat de urmatoarele principii specifice [10]:

  1. „Securitatea și sănătatea în muncă – problemă de interes general” : atât din conținutul art. 41 din Constituție cât și art. 3 din Legea nr. 318/2016 reiese obligația statului de autoritate cu rol în reglementarea și impunerea normelor din domeniu. Prin crearea organelor specializate cu atribuții de control al respectării protecției muncii, este întărit rolul statului în toate activitățile economice și sociale.
  2. ”Legătura indisolubilă între dreptul la muncă și sănătatea și securitatea în muncă” : Conform art. 1 alin 3 din Constituție,  „România este stat de drept, democratic şi social”. „Pentru exercitarea întocmai a dreptului menționat, este necesară asigurarea unor condiții în activitatea lucrativă, să se desfășoare în așa fel încât viața și sănătatea salariaților să fie apărate.”[11]
  3. „Integrarea sănătății și securității în procesele de muncă” : este un principiu consacrat de Legea nr. 319/2006, care în art. 5 lit. n, definește noțiunea de sănătate și securitate în muncă ca fiind ”ansamblul de activități instituționalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiții în desfășurarea procesului de muncă, apărarea vieții, integrității fizice și psihice, sănătății lucrătorilor și a altor persoane participante la procesul de muncă”.
  4. „Caracterul preventiv al asigurării sănătății și securității în muncă” : primul pas în asigurarea sănătății și securității în mună este însăși prevenția. Legea nr. 319/2006 consacră o secțiune , cea de-a 2-a, acestui domeniu, numit „Servicii de prevenire si protecție” .
  5. ”Realizarea măsurilor de securitate și sănătate în muncă – obligația angajatorului” : Atât Codul Muncii cat și Legea 319/2006, prevăd faptul că „Angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă”[12]

 

 

CAPITOLUL 2. OBLIGAȚIILE ANGAJATORULUI

 

Cadrul legislativ care reglementează securitatea și sănătatea în muncă este variat, acest domeniu fiind dezvoltat atât în legislația de bază – Codul Muncii, Legea nr. 319/2006, cât și în multiple legi conexe, și Hotărâri de Guvern și Ordonanțe de Urgență.

 

2.1 Obligații generale

Codul Muncii, drept comun în materia raporturilor individuale și colective de muncă, în Titlul V prevede următoarele obligații ale angajatorilor [13]:

  1. Asigură securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă ( art. 175, alin. 1);
  2. Adoptă norme de protecție a muncii (art. 176), reguli și măsuri privind securitatea și sănătatea în muncă (art. 174);
  3. Evită, evaluează și combate riscurile;
  4. Înlocuiește ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau este mai puțin periculos;
  5. Aduce la cunostință salariaților instrucțiunile corespunzatoare (art.177 alin. 2);
  6. Asigură toți salariații pentru risc de accidentare și boli profesionale (art.179);
  7. Organizează instruirea angajaților (art. 180).

 

            Legea 319/2006 la art. 7 alin. 1 prevede urmatoarele:” În cadrul responsabilităților sale, angajatorul are obligația să ia măsurile necesare pentru:

  1. a) asigurarea securității și protecția sănătății lucrătorilor;
  2. b) prevenirea riscurilor profesionale;
  3. c) informarea și instruirea lucrătorilor;
  4. d) asigurarea cadrului organizatoric și a mijloacelor necesare securității și sănătății în muncă.

Măsurile enumerate mai sus se implementează pe baza următoarelor principii generale de prevenire [14]:

  1. Evitarea riscurilor,
  2. Evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
  3. Combaterea riscurilor la sursă;
  4. Adaptarea muncii la om, în special în ceea ce privește proiectarea posturilor de muncă, alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă și de producție, în vederea reducerii monotoniei muncii, a celei cu ritm predeterminat și a diminuării efectelor acestora asupra sănătății;
  5. Adaptarea la progresul tehnic;
  6. Înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puțin periculos;
  7. Dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă tehnonogiile, organizarea muncii, condițiilor de muncă, relațiilor sociale și influența factorilor din mediul de muncă;
  8. Adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecție colectivă față de măsurile de protecție individuală;
  9. Furnizarea de instrucțiuni corespunzătoare lucrătorilor.

 

Angajatorul are următoarele obligații în funcție de natura activităților desfășurate:

  1. Să evalueze riscurile pentru securitate și sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă, a substanțelor sau preparatelor chimice utilizate și la amenajarea locurilor de muncă;
  2. Ulterior evaluării, măsurile de prevenire, precum și metodele de lucru și de producție aplicate să asigure îmbunătățirea nivelului securitații și al protecției sănătații lucrătorilor;
  3. Să ia in considerare capacitațile lucrătorului în ceea ce privește securitatea și sănătatea în muncă, atunci când îi incredințează sarcini;
  4. Să se asigure că planificarea și introducerea de noi tehnologii fac obiectul consultărilor cu lucrătorii și/sau reprezentanții acestora în ceea ce privește consecințele asupra securității și sănătății lucrătorilor, determinate de alegerea echipamentelor, de condițiile și mediul de muncă;
  5. Să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat si specific, accesul să fie permis numai lucrătorilor care au primit și și-au însușit instrucțiunile adecvate.

În situația în care, în același loc de muncă, își desfășoară activitatea lucrători din mai multe întreprinderi/unități, angajatorii  acestora au următoarele obligații:

  1. Să coopereze în vederea implementării prevederilor privind securitatea, sănătatea și igiena în muncă, luând în considerare natura activităților;
  2. Să își coordoneze acțiunile în vederea protecției lucrătorilor și prevenirii riscurilor profesionale, luând în considerare natura activităților;
  3. Să se informeze reciproc despre riscurile profesionale;
  4. Să informeze lucrătorii și/sau reprezentanții acestora despre riscurile profesionale.

            Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006 prevăd la art. 15 (1) un număr de 31 de activități de prevenire si protecție care trebuie realizate la nivelul unității [15]:

  1. identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a sistemului de muncă, respectiv executant, sarcină de muncă, mijloace de muncă/echipamente de muncă şi mediul de muncă pe locuri de muncă/posturi de lucru;
  2. elaborarea şi actualizarea planului de prevenire şi protecție;
  3. elaborarea de instrucțiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ținând seama de particularitățile activităților şi ale unității/întreprinderii, precum şi ale locurilor de muncă/posturilor de lucru;
  4. propunerea atribuțiilor şi răspunderilor în domeniul securității şi sănătății în muncă, ce revin lucrătorilor, corespunzător funcțiilor exercitate, care se consemnează în fişa postului, cu aprobarea angajatorului;
  5. verificarea cunoaşterii şi aplicării de către toți lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi protecție, precum şi a atribuțiilor şi responsabilităților ce le revin în domeniul securității şi sănătății în muncă, stabilite prin fişa postului;
  6. întocmirea unui necesar de documentații cu caracter tehnic de informare şi instruire a lucrătorilor în domeniul securității şi sănătății în muncă;
  7. elaborarea tematicii pentru toate fazele de instruire, stabilirea periodicității adecvate pentru fiecare loc de muncă, asigurarea informării şi instruirii lucrătorilor în domeniul securității şi sănătății în muncă şi verificarea cunoaşterii şi aplicării de către lucrători a informațiilor primite;
  8. elaborarea programului de instruire-testare la nivelul întreprinderii şi/sau unității;
  9. asigurarea întocmirii planului de acțiune în caz de pericol grav şi iminent, conform prevederilor art. 101 – 107, şi asigurarea ca toți lucrătorii să fie instruiți pentru aplicarea lui;
  10. evidența zonelor cu risc ridicat şi specific prevăzute la art. 101 – 107;
  11. stabilirea zonelor care necesită semnalizare de securitate şi sănătate în muncă, stabilirea tipului de semnalizare necesar şi amplasarea conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 971/2006 privind cerințele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau sănătate la locul de muncă;
  12. evidența meseriilor şi a profesiilor prevăzute de legislația specifică, pentru care este necesară autorizarea exercitării lor;
  13. evidența posturilor de lucru care necesită examene medicale suplimentare;
  14. evidența posturilor de lucru care, la recomandarea medicului de medicina muncii, necesită testarea aptitudinilor şi/sau control psihologic periodic;
  15. monitorizarea funcționării sistemelor şi dispozitivelor de protecție, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalațiilor de ventilare sau a altor instalații pentru controlul noxelor în mediul de muncă;
  16. verificarea stării de funcționare a sistemelor de alarmare, avertizare, semnalizare de urgență, precum şi a sistemelor de siguranță;
  17. informarea angajatorului, în scris, asupra deficiențelor constatate în timpul controalelor efectuate la locul de muncă şi propunerea de măsuri de prevenire şi protecție;
  18. întocmirea rapoartelor şi/sau a listelor prevăzute de hotărârile Guvernului emise în temeiul art. 51 alin. (1) lit. b) din lege, inclusiv cele referitoare la azbest, vibrații, zgomot şi şantiere temporare şi mobile;
  19. evidența echipamentelor de muncă şi urmărirea ca verificările periodice şi, dacă este cazul, încercările periodice ale echipamentelor de muncă să fie efectuate de persoane competente, conform prevederilor din Hotărârea Guvernului nr. 1.146/2006 privind cerințele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă;
  20. identificarea echipamentelor individuale de protecție necesare pentru posturile de lucru din întreprindere şi întocmirea necesarului de dotare a lucrătorilor cu echipament individual de protecție, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.048/2006 privind cerințele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecție la locul de muncă;
  21. urmărirea întreținerii, manipulării şi depozitării adecvate a echipamentelor individuale de protecție şi a înlocuirii lor la termenele stabilite, precum şi în celelalte situații prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.048/2006;
  22. participarea la cercetarea evenimentelor conform competențelor prevăzute la art. 108 – 177;
  23. întocmirea evidențelor conform competențelor prevăzute la art. 108 – 177;
  24. elaborarea rapoartelor privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii din întreprindere şi/sau unitate, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) lit. d) din lege;
  25. urmărirea realizării măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă, cu prilejul vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor;
  26. colaborarea cu lucrătorii şi/sau reprezentanții lucrătorilor, serviciile externe de prevenire şi protecție, medicul de medicina muncii, în vederea coordonării măsurilor de prevenire şi protecție;
  27. colaborarea cu lucrătorii desemnați/serviciile interne/serviciile externe ai/ale altor angajatori, în situația în care mai mulți angajatori îşi desfăşoară activitatea în acelaşi loc de muncă;
  28. urmărirea actualizării planului de avertizare, a planului de protecție şi prevenire şi a planului de evacuare;
  29. propunerea de sancțiuni şi stimulente pentru lucrători, pe criteriul îndeplinirii atribuțiilor în domeniul securității şi sănătății în muncă;
  30. propunerea de clauze privind securitatea şi sănătatea în muncă la încheierea contractelor de prestări de servicii cu alți angajatori, inclusiv la cele încheiate cu angajatori străini;
  31. întocmirea unui necesar de mijloace materiale pentru desfăşurarea acestor activități.

Activitățile legate de supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor se vor efectua în conformitate cu prevederile art. 24 şi 25 din lege.

 

2.2  Obligațiile angajatorilor privind serviciul de prevenire si protecție

Art. 8 din Legea nr. 319/2006 prevede :

„1) Fără a aduce atingere obligațiilor prevăzute la Art. 6 si 7, angajatorul desemnează unul sau mai mulți lucrători pentru a se ocupa de activitățile de protecție și de activitățile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere și/sau unitate, denumiți în continuare lucrători desemnați.

(2) Lucrătorii desemnați nu trebuie să fie prejudiciați ca urmare a activității lor de protecție și a celei de prevenire a riscurilor profesionale.

(3) Lucrătorii desemnați trebuie să dispună de timpul necesar pentru a-și putea îndeplini obligațiile ce le revin prin prezenta lege.

(4) Dacă în întreprindere și/sau unitate nu se pot organiza activitățile de prevenire și cele de protecție din lipsa personalului competent, angajatorul trebuie să recurgă la servicii externe.

(5) În cazul în care angajatorul apelează la serviciile externe prevazute la alin. (4), acestea trebuie să fie informate de către angajator asupra factorilor cunoscuți ce au efecte sau sunt susceptibili de a avea efecte asupra securiății și sănătății lucrătorilor și trebuie să aibă acces la informații.

(6) Lucrătorii desemnați trebuie sa aibă, în principal, atribuții privind securitatea și sănătatea în muncă și, cel mult, atribuții complementare.

În concluzie pentru organizarea activităților de prevenire și protecție, angajatorul dispune de urmatoarele modalități consacrate in art. 20-27 din Normele metodologice:

  • Asumarea de către angajator a atribuțiilor pentru realizarea măsurilor de prevenire și protecție prevăzute de lege [16];
  • Lucrători desemnați să aiba capacitatea necesară și să dispună de mijloacele adecvate [17]
  • Înființarea unui serviciu intern de prevenire și protecție;
  • Serviciile externe de prevenire și protecție.

 

Conform art. 47-51 din HG 1425/2006,  Sectiunea a 8-a stipulează :” Cerințele minime de pregătire în domeniul securității şi sănătății în muncă:

ART. 47 Nivelurile de pregătire în domeniul securității şi sănătății în muncă, necesare pentru dobândirea capacităților şi aptitudinilor corespunzătoare efectuării activităților de prevenire şi protecție, sunt următoarele: a) nivel de bază; b) nivel mediu; c) nivel superior.

ART. 48 (1) Cerințele minime de pregătire în domeniul securității şi sănătății în muncă corespunzătoare nivelului de bază sunt: a) studii în învățământul liceal filiera teoretică în profil real sau filiera tehnologică în profil tehnic; b) curs în domeniul securității şi sănătății în muncă, cu conținut minim conform celui prevăzut în anexa nr. 6 lit. A, cu o durată de cel puțin 40 de ore. (2) Nivelul de bază prevăzut la alin. (1) se atestă prin diploma de studii şi certificatul de absolvire a cursului prevăzut la alin. (1) lit. b).

ART. 49 (1) Cerințele minime de pregătire în domeniul securității şi sănătății în muncă corespunzătoare nivelului mediu sunt: a) studii în învățământul postliceal în profil tehnic; b) curs în domeniul securității şi sănătății în muncă, cu conținut minim conform celui prevăzut în anexa nr. 6 lit. B, cu o durată de cel puțin 80 de ore. (2) Nivelul mediu prevăzut la alin. (1) se atestă prin diploma de studii şi certificatul de absolvire a cursului prevăzut la alin. (1) lit. b).

ART. 50 (1) Cerințele minime de pregătire în domeniul securității şi sănătății în muncă corespunzătoare nivelului superior sunt: a) studii superioare tehnice; b) curs în domeniul securității şi sănătății în muncă, cu conținut minim conform celui prevăzut în anexa nr. 6 lit. B, cu o durată de cel puțin 80 de ore; c) curs postuniversitar de evaluare a riscurilor cu o durată de cel puțin 180 de ore. (2) Nivelul superior prevăzut la alin. (1) se atestă prin diploma de studii şi certificatele de absolvire a cursurilor prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c). (3) Cerința minimă prevăzută la alin. (1) lit. b) este considerată îndeplinită şi în situația în care persoana a absolvit o formă de învățământ postuniversitar în domeniul securității şi sănătății în muncă.

ART. 51 Cursurile în domeniul securității şi sănătății în muncă, prevăzute la art. 48 alin. (1) lit. b), art. 49 alin. (1) lit. b) şi la art. 50 alin. (1) lit. b), se efectuează de către furnizori de formare profesională autorizați conform prevederilor art. 18 – 27 din Ordonanța Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulților, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 375/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

2.3. Obligațiile angajatorilor cu privire la primul ajutor, stingerea incendiilor , evacuarea lucrătorilor, pericol grav și imiment

Conform art. 10 din Legea nr 319/2006 ” – (1) Angajatorul are următoarele obligații: a) să ia măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor și evacuarea lucrătorilor, adaptate naturii activităților și mărimii întreprinderii și/sau unității, ținând seama de alte persoane prezente; b) să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate, îndeosebi în ceea ce privește primul ajutor, serviciul medical de urgență, salvare și pompieri. (2) Pentru aplicarea prevederilor alin. (1), angajatorul trebuie să desemneze lucrătorii care aplic măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor și de evacuare a lucrătorilor. (3) Numărul lucrătorilor menționați la alin. (2), instruirea lor și echipamentul pus la dispozitia acestora trebuie să fie adecvate mărimii și/sau riscurilor specifice întreprinderii și/sau unității.”

Conform art. 11 din Legea 319/2006 , angajatorul, în scopul evitării riscurilor cu privire la securitate si sănătate a participanților la muncă  ”are urmatoarele obligații:

  1. a) să informeze, cât mai curând posibil, toți lucrătorii care sunt sau pot fi expuși unui pericol grav și iminent despre riscurile implicate de acest pericol, precum și despre măsurile luate ori care trebuie să fie luate pentru protecția lor;
  2. b) să ia măsuri și să furnize instrucțiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să oprească lucrul și/sau să părăsească imediat locul de muncă și să se îndrepte spre o zonă sigură, în caz de pericol grav și iminent;
  3. c) să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situația în care încă există un pericol grav și iminent, în afara cazurilor excepționale și pentru motive justificate.

(2) Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav și iminent, părăsesc locul de munca și/sau o zona periculoasă nu trebuie să fie prejudiciați și trebuie să fie protejați împotriva oricăror consecințe negative și nejustificate pentru aceștia.

(3) Angajatorul trebuie să se asigure că, în cazul unui pericol grav și iminent pentru propria securitate sau a altor persoane, atunci când șeful ierarhic imediat superior nu poate fi contactat, toți lucrătorii sunt apți să aplice măsurile corespunzatoare, în conformitate cu cunoștințele lor și cu mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecințele unui astfel de pericol.

(4) Lucrătorii nu trebuie să fie prejudiciați pentru cazurile prevăzute la alin. (3), cu excepția situațiilor în care aceștia acționeaza imprudent sau dau dovada de neglijență gravă.”

Angajatorul este obligat să se asigure ca în situația unui pericol grav și iminent, toți lucrătorii să fie apți să aplice măsurile corespunzatoare, în conformitate cu cunoștințele lor și cu mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita acel pericol [18].

2.4. Obligațiile angajatorilor prevăzute de OUG 96/2003 actualizată 2015 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă, publicată în Monitorul Oficial nr. 750 din 27.10.2003 –act normativ cunoscut și sub numele de legea protecției maternității [19], actualizată prin:

  • OUG 158/2005 – privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate 01 ianuarie 2006 Monitorul Oficial 1074/2005 ;
  • Legea 2004 – pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă 14 martie 2004 Monitorul Oficial 214/2004.

Acest act normativ prevede obligații din domeniul securității și sănătății în muncă ale angajatorilor având ca scop protejarea salariatelor gravide și mame, lăuze care alăptează pentru activitățile care pot prezenta un risc specific de expunere la agenți, procese sau condiții de muncă, a căror listă neexhaustivă este prevazută în anexa nr. 1 .

Conform art. 8 și art. 9 din Legea 319/2006, angajatorul, prin intermediul serviciilor de protecție și prevenire, trebuie să evalueze natura, gradul și durata expunerii  salariatelor având ca scop de a evalua orice risc pentru securitatea și sănătatea salariatelor. Aceste evaluari se efectuează cu participarea obligatorie a medicului de medicina muncii într-un raport și, conform art. 6 :

„(1)Angajatorii sunt obligaţi ca, în termen de 5 zile lucrătoare de la data întocmirii raportului, să înmâneze o copie a acestuia sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor.

 (2)Angajatorii vor informa în scris salariatele asupra rezultatelor evaluării privind riscurile la care pot fi supuse la locurile lor de muncă, precum şi asupra drepturilor care decurg din prezenta ordonanţă de urgenţă” [20].

În situația în care rezultă un risc pentru sănătatea și securitatea salariatelor ori repercusiuni asupra sarcinii și alăptării, angajatorul trebuie să ia măsurile necesare pentru ca, printr-o modificare temporară a condițiilor de muncă și/sau a programului de lucru al salariatei în cauză, să fie evitată expunerea acesteia la riscurile evidențiate, conform  recomandării medicului de medicina muncii sau a medicului de familie, cu menținerea veniturilor salariale [21].

Așa cum precede și art. 10 din OUG 96/2003 „(1) În cazul în care angajatorul, din motive justificate în mod obiectiv, nu poate să îndeplinească obligaţia prevăzută la art. 9, salariatele prevăzute la art. 2 lit. c)–e) au dreptul la concediu de risc maternal, după cum urmează:

   a)înainte de data solicitării concediului de maternitate, stabilit potrivit reglementărilor legale privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, salariatele prevăzute la art. 2 lit. c);

   b)după data revenirii din concediul postnatal obligatoriu, salariatele prevăzute la art. 2 lit. d) şi e), în cazul în care nu solicită concediul şi indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la 3 ani.

  (2)Concediul de risc maternal se poate acorda, în întregime sau fracţionat, pe o perioadă ce nu poate depăşi 120 de zile, de către medicul de familie sau de medicul specialist, care va elibera un certificat medical în acest sens, dar nu poate fi acordat simultan cu alte concedii prevăzute de legislaţia privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.

  (3)Eliberarea certificatului medical se va face în condiţiile în care salariata s-a prezentat la consultaţiile prenatale şi postnatale, conform normelor Ministerului Sănătăţii[22].

Măsuri pe care trebuie să le ia angajatorul vizează [23]:

  • conform art. 12, amenajări pentru repaus în poziția șezândă sau, respectiv, pentru mișcare, după caz schimbarea locului de muncă;
  • conform art. 13, reducerea la o pătrime a duratei normale de muncă ;
  • conform art. 14, salariatele să nu realizeze activități cu risc de expunere la agenți sau condiții enumerate în Anexa nr. 2 la prdonanță.

 

2.5. Instruirea lucrătorilor

Potrivit art. 20 din Legea nr 319/2006, „angajatorul trebuie să asigure condiții pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă și adecvată în domeniul securității și sanătății în muncă, în special sub forma de informații și instrucțiuni de lucru, specifice locului de muncă și postului său:

  1. a) la angajare;
  2. b) la schimbarea locului de munca sau la transfer;
  3. c) la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor modificări ale echipamentului existent;
  4. d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;
  5. e) la executarea unor lucrări speciale.

(2) Instruirea prevazută la alin. (1) trebuie să fie:

  1. a) adaptata evoluției riscurilor sau apariției unor noi riscuri;
  2. b) periodică și ori de câte ori este necesar.

(3) Angajatorul se va asigura că lucrătorii din întreprinderi și/sau unități din exterior, care desfășoară activități în întreprinderea și/sau unitatea proprie, au primit instrucțiuni adecvate referitoare la riscurile legate de securitate și sănătate în muncă, pe durata desfășurării activităților.

(4) Reprezentanții lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securității și sănătății în muncă au dreptul la instruire corespunzătoare”,

iar, potrivit art. 21

,, (1) Instruirea prevazută la Art. 20 alin. (1), (2) si (4) nu poate fi realizată pe cheltuiala lucrătorilor și/sau a reprezentanților acestora.

(2) Instruirea prevazută la Art. 20 alin. (1) si (2) trebuie să se realizeze în timpul programului de lucru.

(3) Instruirea prevazuta la Art. 20 alin. (4) trebuie să se efectueze în timpul programului de lucru, fie în interiorul, fie în afara întreprinderii și/sau unității”.

 

Capitolul V din Normele metodologice  (HG 1425/2006) reglementează  „Instruirea lucrătorilor în domeniul securității şi sănătății în muncă” , în cadrul art. 74 -100.

Astfel, conform art. 75, „instruirea are ca scop însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor de securitate și sănătate”si, în conformitate cu art. 76, ” se efectuează în timpul programului de lucru și este considerată timp de muncă”.

 

Instruirea lucrătorilor în domeniul securității și sănătății în muncă are 3 faze conform art. 77:

  1. instruirea introductiv-generală;
  2. instruirea la locul de muncă;
  3. instruirea periodică.

„Rezultatul instruirii se consemnează în mod obligatoriu în fișa de instruire individuală” conform art. 81.

La art. 83 sunt menționate situațiile în care se efectuează instruirea introductiv -generală, respectiv:

  1. la angajarea lucrătorilor definiți conform art. 5 lit. a) din lege;
  2. lucrătorilor detaşați de la o întreprindere şi/sau unitate la alta;
  3. lucrătorilor delegați de la o întreprindere şi/sau unitate la alta;
  4. lucrătorului pus la dispoziție de către un agent de muncă temporar.

„Scopul instruirii introductiv-generale este de a informa despre activitățile specifice întreprinderii şi/sau unității respective, riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activitățile de prevenire şi protecție la nivelul întreprinderii şi/sau unitătii, în general (art.84)”.

Conform art. 85,  „Instruirea introductiv-generală se face de către:

  1. angajatorul care şi-a asumat atribuțiile din domeniul securității şi sănătății în muncă;
  2. lucrătorul desemnat;
  3. un lucrător al serviciului intern de prevenire şi protecție;
  4. serviciul extern de prevenire şi protecție.

Art. 88 (1) prevede: „În cadrul instruirii introductiv-generale se vor expune, în principal, următoarele probleme:

  1. legislația de securitate şi sănătate în muncă;
  2. consecințele posibile ale necunoaşterii şi nerespectării legislației de securitate şi sănătate în muncă;
  3. riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice unității;
  4. măsuri la nivelul întreprinderii şi/sau unității privind acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor.

(2) Conținutul instruirii introductiv-generale trebuie să fie în conformitate cu tematica aprobată de către angajator.”

Instruirea introductiv-generală se va finaliza cu verificarea insușirii cunoștințelor pe bază de test,  iar rezultatul va fi consemnat în fișa de instruire.

 

La sectiunea a 3-a se face referire la Instruirea la locul de muncă

„Art. 90:

(1) Instruirea la locul de muncă se face după instruirea introductiv-generală şi are ca scop prezentarea riscurilor pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activitățile de prevenire şi protecție la nivelul fiecărui loc de muncă, post de lucru şi/sau fiecărei funcții exercitate.

(2) Instruirea la locul de muncă se face tuturor lucrătorilor prevăzuti la art. 83, inclusiv la schimbarea locului de muncă în cadrul întreprinderii şi/sau al unității.

Art. 91 (1) Instruirea la locul de muncă se face de către conducătorul direct al locului de mun ncă, în grupe de maximum 20 de persoane.

(2) Fişa de instruire se păstrează de către conducătorul locului de muncă.

Art. 92 (1) Durata instruirii la locul de muncă depinde de riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi de măsurile şi activitățile de prevenire şi protecție la nivelul fiecărui loc de muncă, post de lucru şi/sau fiecărei funcții exercitate.

(2) Durata instruirii la locul de muncă nu va fi mai mică de 8 ore şi se stabileşte prin instructiuni proprii de către conducătorul locului de muncă respectiv, împreună cu:

  1. angajatorul care şi-a asumat atribuțiile din domeniul securității şi sănătății în muncă;
  2. lucrătorul desemnat;
  3. un lucrător al serviciului intern de prevenire şi protecție;
  4. serviciul extern de prevenire şi protecție.

Art. 93 (1) Instruirea la locul de muncă se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul care şi-a asumat atribuțiile din domeniul securității şi sănătății în muncă/lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecție/serviciul extern de prevenire şi protecție şi aprobate de către angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea.

(2) Instruirea la locul de muncă va cuprinde :

  1. informații privind riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice locului de muncă şi/sau postului de lucru;
  2. prevederile instrucțiunilor proprii elaborate pentru locul de muncă şi/sau postul de lucru;
  3. măsuri la nivelul locului de muncă şi/sau postului de lucru privind acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor;
  4. prevederi ale reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă privind activități specifice ale locului de muncă şi/sau postului de lucru;
  5. instruirea la locul de muncă va include în mod obligatoriu demonstrații practice privind activitatea pe care persoana respectivă o va desfăşura şi exerciții practice privind utilizarea echipamentului individual de protecție, a mijloacelor de alarmare, intervenție, evacuare şi de prim ajutor.

Art. 94 Începerea efectivă a activității la postul de lucru de către lucrătorul instruit se face numai după verificarea cunoştințelor de către şeful ierarh superior celui care a făcut instruirea şi se consemnează în fişa de instruire individuală.”

In cadrul sectiunii a 4 -a  se face referire la Instruirea periodica.

Conform art. 95, „Instruirea periodică se face tuturor lucrătorilor prevăzuți la art. 83 şi are drept scop reîmprospătarea şi actualizarea cunoştintelor în domeniul securității şi sănătății în muncă, iar potrivit

art.. 96 (1) Instruirea periodică se efectuează de către conducătorul locului de muncă. (2) Intervalul dintre două instruiri periodice va fi stabilit prin instrucțiuni proprii, în funcție de condițiile locului de muncă şi/sau postului de lucru, şi nu va fi mai mare de 6 luni. (3) Pentru personalul tehnico-administrativ intervalul dintre două instruiri periodice va fi de cel mult 12 luni. (4) Verificarea instruirii periodice se face de către şeful ierarhic al celui care efectuează instruirea şi prin sondaj de către angajator/lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecție/serviciile externe de prevenire şi protecție, care vor semna fişele de instruire ale lucrătorilor, confirmând astfel că instruirea a fost făcută corespunzător. (5) Instruirea periodică se va completa în mod obligatoriu şi cu demonstrații practice.

Art. 97 Instruirea periodică se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul care şi-a asumat atribuțiile din domeniul securității şi sănătății în muncă/lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecție/serviciul extern de prevenire şi protecție şi aprobate de către angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea.

Art. 98 Instruirea periodică se face suplimentar celei programate în următoarele cazuri:

  1. când un lucrător a lipsit peste 30 de zile lucrătoare;
  2. când au apărut modificări ale prevederilor de securitate şi sănătate în muncă privind activități specifice ale locului de muncă şi/sau postului de lucru sau ale instrucțiunilor proprii, inclusiv datorită evoluției riscurilor sau apariției de noi riscuri în unitate;
  3. la reluarea activității după accident de muncă;
  4. la executarea unor lucrări speciale;
  5. la introducerea unui echipament de muncă sau a unor modificări ale echipamentului existent;
  6. la modificarea tehnologiilor existente sau procedurilor de lucru;
  7. la introducerea oricărei noi tehnologii sau a unor proceduri de lucru.

Articolul II punctul 6 din HG 767/2016 a modificat articolul. Textul anterior era:

„Durata instruirii periodice prevazute la art. 98 nu va fi mai mică de 8 ore și se stabilește în instrucțiuni proprii de către conducătorul locului de muncă respectiv, împreuna cu:

  1. angajatorul care si-a asumat atribuțiile din domeniul securității și sănătății în muncă; sau
  2. lucrătorul desemnat; sau
  3. un lucrător al serviciului intern de protecție și prevenire; sau
  4. serviciul extern de protecție și prevenire.”

 Articol 99 modificat: Durata instruirii periodice prevăzute la art. 98 se stabilește de către angajator, împreună cu:

  1. angajatorul care şi-a asumat atribuțiile din domeniul securității şi sănătății în muncă;
  2. lucrătorul desemnat;
  3. un lucrător al serviciului intern de protecție şi prevenire;
  4. serviciul extern de protecție şi prevenire.

ART. 100 Instruirea periodică prevăzută la art. 98 se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul care şi-a asumat atribuțiile din domeniul securității şi sănătății în muncă/lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecție/serviciul extern de prevenire şi protecție şi aprobate de către angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea.

 

2.6 . Obligațiile lucrătorilor

În capitolul IV din Legea 319/2006, la art. 22 se prevede  : ”  Fiecare lucrător trebuie să își desfășoare activitatea, în conformitate cu pregătirea și instruirea sa, precum și cu instrucțiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât și alte persoane care pot fi afectate de acțiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă,”

            Iar art. 23  prevede: ,, (1) În mod deosebit, în scopul realizării obiectivelor prevăzute la Art. 22, lucrătorii au următoarele obligații:

  1. să utilizeze corect mașinile, aparatura, uneltele, substanțele periculoase, echipamentele de transport și alte mijloace de producție;
  2. să utilizeze corect echipamentul individual de protecție acordat și, după utilizare, să îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
  3. să nu procedeze la scoaterea din funcțiune, la modificarea, schimbarea sau înlăturarea arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale mașinilor, aparaturii, uneltelor, instalațiilor tehnice și clădirilor, și să utilizeze corect aceste dispozitive;
  4. să comunice imediat angajatorului și/sau lucrătorilor desemnați orice situație de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor, precum și orice deficiență a sistemelor de protecție;
  5. să aducă la cunoștința conducătorului locului de muncă și/sau angajatorului accidentele suferite de propria persoană;
  6. să coopereze cu angajatorul și/sau cu lucrătorii desemnați, atât timp cât este necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerințe dispuse de către inspectorii de muncă și inspectorii sanitari, pentru protecția sănătății și securității lucrătorilor;
  7. să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul și/sau cu lucrătorii desemnați, pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă și condițiile de lucru sunt sigure și fără riscuri pentru securitate și sănătate, în domeniul său de activitate;
  8. să își însușească și să respecte prevederile legislașiei din domeniul securității și sănătății în muncă și măsurile de aplicare a acestora;
  9. să dea relațiile solicitate de către inspectorii de muncă și inspectorii sanitari.

(2) Obligațiile prevăzute la alin. (1) se aplică, după caz, și celorlalti participanți la procesul de muncă, potrivit activităților pe care aceștia le desfasoară.

2.7 Atribuții ale sindicatelor în asigurarea securității și sănătății în muncă

Legea nr. 62/2011, actualizată prin Legea nr. 1/2016 pentru modificarea și completarea Legii dialogului social nr. 62/2011 (publicată în M. oficial nr. 26 din 14 ianuarie 2016) prevede la art. 30 alin (1) : „sindicatele au posibilitatea participării la ședințele consiliilor de administrație, unde se dezbat probleme de interes profesional și social, în rândul acestora situându-se și cele privind sănătatea și securitatea în muncă, accidentele de muncă și bolile profesionale.”

Contractele colective de muncă ce se încheie la nivelul unităților, sectoarelor de activitate (la încheierea acestor contracte salariații sunt reprezentați de sindicate) vor cuprinde obligatoriu, clauze referitoare la protecția muncii a caror aplicare să asigure prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale[24] .

Reprezentanții sindicatelor participă la încheierea anexelor speciale la contractele colective de muncă în care sunt prevăzute măsuri pentru ameliorarea condițiilor de muncă precum și la elaborarea de către fiecare unitate a instrucțiunilor proprii de aplicare a normelor de protecție a muncii.

CAPITOLUL 3

ELABORAREA PRINCIPALELOR DOCUMENTAȚII NECESARE DESFĂȘURĂRII ACTIVITĂȚII DE PREVENIRE ȘI PROTECȚIE

 

3.1. Instrucțiuni proprii de securitate și sănătate în muncă

Instrucțiunile proprii de securitate și sănătate în muncă reprezintă o măsură legislativă de asigurare a securității muncii, cu o arie de aplicabilitate restransă la emitentul lor cu conținutul format din colecții de prevederi cu caracter obligatoriu pentru personalul angajat de un agent economic, prin a căror respectare se urmărește eliminarea cauzelor subiective (dependente de om) de accidentare și îmbolnăvire profesională[25].

Conform art. 15 alin (1) punctul 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr 319/2006 (HG 1425/2006), „elaborarea de instrucțiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ținând seama de particularitățile activităților şi ale unității/întreprinderii, precum şi ale locurilor de muncă/posturilor de lucru” este o obligație.

Functiile instrucțiunilor proprii sunt urmatoarele [26]:

  • instrument pentru realizarea instructajului la locul de muncă și al celui periodic;
  • instrument folosit în cadrul cercetării accidentelor de muncă pentru stabilirea cauzelor producerii acestora și a responsabilităților;
  • instrument cu ajutorul căruia se realizează controlul, dar mai ales autocontrolul activităților de prevenire;
  • act juridic principal în baza căruia este posibilă stabilirea abaterilor în domeniul securității și sănătății în muncă;
  • jalon în stabilirea programelor anuale de securitate și sănătate în muncă.

Principiul de bază în elaborarea instrucțiunilor proprii este : „Pentru fiecare factor de risc trebuie să existe cel puțin o masură de prevenire”.

Criterii de elaborare a instrucțiunilor proprii [27]:

  • stabilirea conținutului-cadru al instrucțiunilor astfel încat să fie asigurată detalierea prevederilor Legii nr. 319/2006, a normelor metodologice de aplicare și a hotărârilor de guvern privind securitatea și sănătatea în muncă aplicabile activităților desfășurate de întreprindere;
  • organizarea prevederilor astfel încat să reflecte elementele componente ale sistemului de muncă pentru fiecare proces de muncă desfășurat;
  • stabilirea conținutului de detaliu, concret, astfel încat să se asigure acoperirea integrală a tuturor factorilor de risc de accidentare și îimbolnavire profesională prin măsuri de prevenire și protecție; aria prevederilor trebuie să acopere toate zonel în care lucratorul poate suferi un accident de muncă sau o îmbolnavire profesională,
  • utilizarea limbajului și a terminologiei adecvate în raport cu nivelul de pregătire al lucrătorilor care vor aplica aceste instrucțiuni.
  • menținerea conținutului instrucțiunilor la minimul necesar pentru atingerea scopului acestora.

Preluarea în instrucțiunile proprii a prevederilor din legislația primară sau secundară este ineficientă întrucât crește volumul de documentație și face dificilă actualizarea acesteia în cazul apariției unor modificari legislative.

Instrucțiunile proprii de securitate și sănătate în muncă trebuie să prevadă urmatoarele[28]:

Scop. Aceste instrucțiuni sunt elaborate cu aprobarea angajatorului în scopul de a furniza informațiile necesare pentru realizarea unei anumite activități în condiții de securitate. Prin utilizarea și aplicarea acestor informații se vor elimina sau se vor reduce până la un nivel acceptabil riscurile de accidentare și îmbolnăvire profesională pe care le implică desfășurarea activității respective.

Continut.Instrucțiunile proprii cuprind măsurile tehnice și organizatorice de prevenire a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale specifice executării unei anumite activități;

Domeniul de aplicare. Instrucțiunile proprii se aplică tuturor persoanelor implicate în realizarea unei anumite activități în cadrul unitatății care a emis instrucțiunile respective. Instrucțiunile se prelucrează în cadrul instruirilor la locul de muncă și a celor periodice și trebuie menționate în tematicile de instruire ca material predat.

Prevederi specifice. Un nivel ridicat de eficiență al instrucțiunilor proprii înseamnă atingerea scopului propus în condițiile unui volum cât mai redus al acestor instrucțiuni. Pentru scopul propus în condițiile unui volum cât mai redus al acestor instrucțiuni. Pentru aceasta alegerea variantei optime de structurare trebuie să se realizeze luând în considerare atât structura organizatorică a unității cât și activitățile desfășurate la fiecare loc de muncă.

Nu se recomandă „împrumutarea” acestor instrucțiuni de la o organizație la alta ci elaborarea acestora pentru fiecare caz în parte.

Instrucțiunile proprii trebuie să fie identificate in privinta proprietarului și să fie aprobate de angajator

 

CAPITOLUL 4

COMUNICAREA, CERCETAREA, ÎNREGISTRAREA ȘI RAPORTAREA EVENIMENTELOR

 

4.1 Comunicarea  evenimentelor

 

Conform art. 26  din Legea nr. 319/2006 :’’  Orice eveniment, așa cum este definit la Art. 5 lit. f), va fi comunicat de îndată angajatorului, de către conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoștință despre producerea acestuia,

iar potrivit art. 27,

(1) „Angajatorul are obligația să comunice evenimentele, de îndată, dupa cum urmează:

  1. inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele așa cum sunt definite la Art. 5 lit. f);
  2. asigurătorului, potrivit Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, cu modificările și completările ulterioare, evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora;
  3. organelor de urmărire penală, dupa caz.

(2) Orice medic, inclusiv medicul de medicină a muncii aflat într-o relatie contractuală cu angajatorul, conform prevederilor legale, va semnala obligatoriu suspiciunea de boală profesională sau legată de profesiune, depistată cu prilejul prestațiilor medicale.

(3) Semnalarea prevazuta la alin. (2) se efectuează către autoritatea de sănătate publică teritorială sau a municipiului București, de îndată, la constatarea cazului.”

Conform art. 28 –„În cazul accidentelor de circulație produse pe drumurile publice, în care printre victime sunt și persoane aflate în îndeplinirea unor sarcini de serviciu, organele de poliție rutieră competente vor trimite instituțiilor și/sau persoanelor fizice/juridice prevăzute la Art. 29 alin. (1) lit. a) si b), în termen de 5 zile de la data solicitării, un exemplar al procesului-verbal de cercetare la fața locului.”

 

4.2.Cercetarea evenimentelor

are ca scop stabilirea împrejurărilor și cauzelor care au condus la producerea acestora, a reglementărilor legale încălcate, a măsurilor ce trebuie luate pentru prevenirea producerii altor cauze similare, precum și a răspunderii celor vinovați[29].

Conform art. 29  din Legea nr. 319/2006, cercetarea evenimentelor se efectuează astfel: ”

  1. a) de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă; b) de către inspectoratele teritoriale de muncă, în cazul evenimentelor care au produs invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente colective, incidente periculoase, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă lucrătorilor la angajatorii persoane fizice, precum și în situațiile cu persoane date disparute;
  2. c) de către Inspecția Muncii, în cazul accidentelor colective, generate de unele evenimente deosebite, precum avariile sau exploziile;
  3. d) de către autoritățile de sănătate publică teritoriale, respectiv a municipiului București, în cazul suspiciunilor de boală profesională și a bolilor legate de profesiune.

(2) Rezultatul cercetării evenimentului se va consemna într-un proces-verbal.

(3) În caz de deces al persoanei accidentate ca urmare a unui eveniment, instituția medico-legală competentă este obligată să înainteze inspectoratului teritorial de muncă, în termen de 7 zile de la data decesului, o copie a raportului de constatare medico-legală.

 

4.3 Accidentul de muncă

În cadrul Secțiunii a 2 -a la art. 30 alin (1) sunt prevăzute accidentele de muncă:

„a) accidentul suferit de persoane aflate în vizită în întreprindere și/sau unitate, cu permisiunea angajatorului;

b)accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activități culturale, sportive, în tara sau în afara granițelor țării, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor sarcini;

  1. c) accidentul survenit în cadrul activităților culturalsportive organizate, în timpul și din cauza îndeplinirii acestor activități;
  2. d) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie initiațivă pentru salvarea de vieți omenești;
  3. e) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acțiuni întreprinse din proprie initiațivă pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care amenința avutul public și privat;
  4. f) accidentul cauzat de activități care nu au legatură cu procesul muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceștia, în timpul programului de muncă, și nu se datorează culpei exclusive a accidentatului;
  5. g) accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul și pe traseul normal de la domiciliul lucrătorului la locul de muncă organizat de angajator și invers;
  6. h) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la altul, pentru îndeplinirea unei sarcini de muncă;
  7. i) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la care este încadrata victima, ori de la orice alt loc de muncă organizat de acestea, la o altă persoană juridică sau fizică, pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă, pe durata normală de deplasare;
  8. j) accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victima prelua sau preda uneltele de lucru, locul de muncă, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecție sau orice alt echipament pus la dispoziție de angajator, dacp se afla în baie ori în spălător sau dacă se deplasa de la locul de munca la ieșirea din întreprindere sau unitate și invers;
  9. k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a avut loc în locuri organizate de angajator, precum și în timpul și pe traseul normal spre și de la aceste locuri;
  10. l) accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor români sau de persoane fizice române, delegați pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în afara granițelor țării, pe durata și traseul prevăzute în documentul de deplasare;
  11. m) accidentul suferit de personalul român care efectuează lucrări și servicii pe teritoriul altor țări, în baza unor contracte, convenții sau în alte condiții prevăzute de lege, încheiate de persoane juridice române cu parteneri străini, în timpul și din cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;
  12. n) accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare, recalificare sau perfecționare a pregătirii profesionale, în timpul și din cauza efectuării activităților aferente stagiului de practică;
  13. o) accidentul determinat de fenomene sau calamități naturale, cum ar fi furtună, viscol, cutremur, inundație, alunecări de teren, trăsnet (electrocutare), dacă victima se afla în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;( Aurelian Consulting SRL http://www.securitatea-muncii.ro/legislatie-protectia-muncii/legea-319-2006 6/10 )
  14. p) dispariția unei persoane, în condițiile unui accident de muncă și în împrejurari care îndreptatesc presupunerea decesului acesteia;
  15. q) accidentul suferit de o persoană aflată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni.

 

4.4 . Autorități  competente  si instituții cu atribuții în domeniu

În capitolul X din Legea nr. 319/2006 în cadrul articolelor 45-50 sunt prevăzute atribuțiile în domeniul securității si sănătății în muncă a autorităților și instituțiilor publice:

 

,, (1) Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei este autoritatea competentă în domeniul securității și sănătății în muncă.

(2) Principalele atribuții ale Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei în acest domeniu sunt urmatoarele:

  1. a) elaborează politica și strategia națională în domeniul securității și sănătății în muncă, în colaborare cu Ministerul Sănătății Publice și prin consultarea cu alte instituții cu atribuții în domeniu;
  2. b) elaborează proiecte de acte normative în vederea implementării unitare a strategiei naționale și a acquis-ului comunitar din domeniu;
  3. c) avizeaza reglementările cu implicații în domeniu inițiate de alte instituții, potrivit legii, și participă, dupa caz, la elaborarea unor astfel de reglementări;
  4. d) monitorizează aplicarea legislației pe baza datelor, a informaților și a propunerilor transmise de instituțiile aflate în subordine sau coordonare, precum și ale celor cu care colaborează în desfășurarea activității;
  5. e) abilitează persoane juridice și fizice pentru a presta servicii de protecție și prevenire în domeniul securitatății și sănătății în muncă, denumite în prezenta lege servicii externe, la care se face referire la Art. 8 alin. (4);
  6. f) recunoaște, desemnează, notifică și supraveghează laboratoare de încercări, precum și organisme din domeniul sau de competență, în condițiile legii;
  7. g) coordonează, în colaborare cu Ministerul Educației și Cercetării, elaborarea programelor de cercetare de interes național în domeniul securității și sănătății în muncă;
  8. h) organizează, împreună cu Ministerul Educației și Cercetării, activitatea de pregătire generală și/sau de specialitate în domeniul securității și sănătății în muncă pentru instituțiile de învațământ;
  9. i) desfășoară activități de informare-documentare, potrivit legii;
  10. j) avizează materiale de informare și instruire, cum ar fi suporturi de curs, broșuri, pliante, afișe elaborate de alte persoane juridice sau fizice, în sensul asigurării concordanței mesajelor pe care acestea le conțin cu prevederile legislației în vigoare;
  11. k) reprezintă statul în relațiile internaționale din domeniul său de competență.

Art. 46. – (1) Ministerul Sănătății Publice, ca organ de specialitate al administraței publice centrale, este autoritatea centrală în domeniul asistenței de sănătate publică.

(2) Ministerul Sănătății Publice îndeplinește, în principal, următoarele atribuții în domeniul sănătății lucrătorilor la locul de muncă:

  1. a) coordonează activitatea de medicină a muncii la nivel național;
  2. b) elaborează sau avizează reglementări pentru protecția sănătății în relație cu mediul de muncă, pentru promovarea sănătății la locul de muncă, precum și pentru medicina muncii;
  3. c) supraveghează starea de sănătate a lucrătorilor;
  4. d) asigură formarea și perfecționarea profesională în domeniul medicinei muncii;
  5. e) coordonează activitatea de cercetare, declarare, înregistrare și evidență a bolilor profesionale și a celor legate de profesiune;
  6. f) autorizează/avizează și controlează calitatea serviciilor medicale acordate lucrătorilor la locul de muncă;
  7. g) colaborează cu alte instituții implicate în activități cu impact asupra sănătății lucrătorilor; h) îndeplinește și alte atribuții, conform competențelor sale în domeniu, reglementate prin legi speciale.

Art. 47.  (1) Inspecția Muncii reprezintă autoritatea competentă în ceea ce privește controlul aplicării legislației referitoare la securitatea și sănătatea în muncă.

(2) Instituția prevazută la alin. (1) controlează modul în care se aplică legislația națională din domeniul securității și sănătății în muncă la toate persoanele fizice și juridice din sectoarele prevazute la Art. 3 alin. (1), cu excepția celor prevăzute la

Art. 48.  (1) Asigurătorul stabilit de lege reprezintă autoritatea competentă în domeniul asigurării pentru accidente de muncă și boli profesionale.

(2) Instituția prevazută la alin. (1) are atribuții pentru :

  1. a) sprijinirea activității de prevenire în domeniul securității și sănătății în muncă a angajatorilor;
  2. b) reabilitarea medicală și, după caz, psihologică, precum și compensarea victimelor accidentelor de muncă și ale bolilor profesionale;
  3. c) raportarea către Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei a situațiilor deosebite care necesită îmbunatățirea reglementărilor din domeniul securității și sănătății în muncă.

Art. 49. – Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Muncii fundamentează știintific măsurile de îmbunătățire a activității de securitate și sănătate în muncă și promovează politica stabilită pentru acest domeniu.

Art. 50. – (1) Ministerul Apărării Naționale, structurile militare și structurile în care își desfașoară activitatea funcționari publici cu statut special din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, Direcția Generală a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiției, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale, precum și Comisia Natională pentru Controlul Activităților Nucleare organizează, coordonează și controlează activitatea de securitate și sănătate în muncă din unitățile lor, prin serviciile de prevenire și protecție create sau desemnate de către aceste instituții, în scopul aplicării prevederilor prezentei legi. (2) Cercetarea, înregistrarea și evidența accidentelor de muncă și a bolilor profesionale produse în unitățile din subordinea instituțiilor prevăzute la alin. (1) se efectuează de organele proprii ale acestora. (3) Instituțiile prevăzute la alin. (1) pot elabora reglementări proprii pentru aplicarea prezentei legi, în completarea celor existente la nivel național.

 

[1] Alexandru Țiclea, „Tratat de dreptul muncii – Legislație. Doctrină. Jurisprudență„ , Ediția a X-a, actualizată, Editura Universul Juridic, 2016, pag. 625

[2] Alina Ioana Şuta,  Oana Mihaela Tămaş, Alin Ciupală, Constantin  Bărbulescu, Vlad Popovici, „Legislația Sanitară în România Modernă (1874–1910)”, Editura Presa Universitară Clujeană, 2009, pag. 433

[3] Decretul-lege  nr. 95/1990

[4] Legea protecției muncii nr. 90/1996

[5] Legea protecției muncii nr. 90/1996

[6] Contituția României, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, republicată de Consiliul Legislativ

[7] Dec. ICCL (SCI) nr. 3165/2011, preluată din Codul Muncii, legislație conexă și jurispridență, Editura Universul Juridic, 2017, pag. 5

[8] Conform Ministerului Muncii – http://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/Munca/SSM/Legisla%C5%A3ia_%C3%AEn_domeniul_securit%C4%83%C5%A3ii_%C5%9Fi_s%C4%83n%C4%83t%C4%83%C5%A3ii_%C3%AEn_munc%C4%83.pdf

[9] https://osha.europa.eu/ro/legislation/directives/the-osh-framework-directive/the-osh-framework-directive-introduction

[10] Așa cum sunt numite și enumerate de Alexandru Țiclea, idem, p. 632

[11] Idem, 633

[12] Codul Muncii, Titlul V, Art. 175, Alin. 1 ; Legea 319/2006, Cap. III, Secțiunea 1, Art.6, Alin. 1

[13] Asa cum sunt numite și enumerate de Alexandru Țiclea, idem, p.634

[14] Asa cum sunt numite și enumerate de Alexandru Țiclea, idem, p 635

[15] Hotărâre Nr. 1425 din 11 octombrie 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii securității şi sănătății în muncă nr. 319/2006 EMITENT: Guvernul României Publicată în: Monitorul Oficial nr. 882 din 30 octombrie 2006

[16] Doru Darabont, „Managementul Securității și Sănătății în Muncă”, Editura Agir, București, 2010

[17]  A se vedea art. 20-27 din Normele metodologice.

[18] Alexandru Țiclea, „Tratat de dreptul muncii – Legislație.Doctrină.Jurisprudență„ , Ediția a X-a, actualizată, Editura Universul Juridic, 2016, pag. 636.

[19] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr.750 Din 27 Octombrie 2003, Modificată Ulterior 154/2015 (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr 445 din 22 iunie 2015).

[20] http://legeaz.net/text-integral/oug-96-2003-actualizata-2011-legea-protectiei-maternitatii-la-locurile-de-munca

[21] Alexandru Țiclea, „Tratat de dreptul muncii – Legislație.Doctrină.Jurisprudență„ , Ediția a X-a, actualizată, Editura Universul Juridic, 2016, pag.638

[22] http://legeaz.net/text-integral/oug-96-2003-actualizata-2011-legea-protectiei-maternitatii-la-locurile-de-munca

 

[23] Asa cum sunt numite și enumerate de Alexandru Țiclea, idem, p. 638

[24] Alexandru Țiclea, „Tratat de dreptul muncii – Legislație.Doctrină.Jurisprudență„ , Ediția a X-a, actualizată, Editura Universul Juridic, 2016, pag.658

[25] Doru Darabont, Managementul Securității și Sănătății in Muncă, Editura Agir, București, 2010, pag. 52

[26] Asa cum sunt numite și enumerate de Doru Darabont,idem, pag.52

[27] Asa cum sunt numite și enumerate de Doru Darabont,idem, pag.52

[28] Asa cum sunt numite și enumerate de Doru Darabont,idem, pag. 53

[29] Mariana Mihut, Metodica Cercetării Accidentelor de Muncă, în „Revista Română de Dreptul Muncii” Nr. 5/2007, P.136

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să comentați
Introduceți numele dumneavoastră aici