TRAFICUL ILEGAL DE ORGANE ÎN ROMÂNIA – consilier juridic Ana Mădălina CRĂCIUN

0
2191

SECȚIUNEA I INTRODUCERE

Medicina de transplant este o specialitate relativ nouă, care a contribuit cu succes la salvarea sau la prelungirea vieții oamenilor și la îmbunătățirea calității vieții acestora. Putem spune că transplantul de organe este cu siguranță una dintre cele mai mari realizări ale medicinei moderne, dacă este efectuat în conformitate cu legea și etica medicală, fiind o procedură care poate salva vieți, dar care poate, de asemenea, lua vieți.

Pe lângă noile tehnologii, medicina de transplant depinde în mare parte de organele umane, și anume de organele donate de către oameni. În acest sens, aprovizionarea cu organe este esențială pentru medicina de transplant. Succesul său este însoțit de o creștere semnificativă a nevoii de transplant în timp ce aprovizionarea cu organe se bazează pe consimțământul liber al donatorului și operează prin programe publice de donaţie.

Din cauza ofertei limitate și creșterea cererii, timpul de așteptare este mai lung decât speranța de viață a pacienților. Aceste circumstanțe au contribuit la dezvoltarea traficului de organe. În unele cazuri, beneficiarii ar putea călători în străinătate pentru a primi un transplant, în alte cazuri, donatorul se deplasează în țara în care trăiește beneficiarul. Dar, în ambele cazuri, cel mai grav este faptul că primitorul cumpără organul care urmează să fie transplantat de la donator.

Problema listelor de așteptare, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, are legături, desigur si cu traficul internațional de organe. Traficul de organe există deoarece cererea și oferta sunt dezechilibrate. Traficul, printre altele, parcurge rutele internaționale din țările lumii sărace către țările mai bogate.

Traficul de organe este un subiect aproape neabordat la noi în țară, cadrele medicale declară ferm că astfel de situații nu au loc în spitalele din România, iar organelor de cercetare ajung să li se blocheze dosarele, dau din umeri, concluzionează că fapta nu există, aceasta rămânand la categoria “zvonurilor”, “poveștilor” sau a “miturilor urbane”. Însă subiectul este foarte abordat de miile de bolnavi aflați pe listele de așteptare care încearcă cu orice preț să își salveze viața, văzând că sistemul medical deficitar nu le acordă atenția cuvenită și necesară.

Cu toate acestea, în ciuda lipsei de speranță pe care o dă acest cerc vicios, există jurnaliști de investigații, organizații neguvernamentale și chiar parlamentari care, prin munca lor, își doresc să expună toate deficiențele sitemului juridic și medical, în primul rând pentru a-l putea schimba și a-l face să funcționeze legal, etic și moral, iar în al doilea rând, pentru ca persoanele care aleg să se trateze la spital să nu sufere încă pe atât din apăsarea bolii, pentru simplul fapt că sunt dependente de sistemul medical și de stat.

Astfel de mobilizări au avut loc și la nivel international și putem da ca exemplu trio-ul format dintr-un avocat de drepturile omului David Matas, alături de fostul secretar de stat Canadian pentru Asia-Pacific David Kilgour și de jurnalistul de investigații pe drepturile omului Ethan Gutmann, care au fondat Coaliția Internațională pentru Încetarea Jafului de Organe în China, prin care doresc sa oprească omorârea aderenților Falun Gong pentru organele lor, în spitalele de stat chineze.

Lucrarea de față nu își propune să demonstreze corupția din sistemul politic sau medical care alimentează fenomenul crimei organizate, ci faptul că există lacune în legislația actuală care permit traficului de organe să perpetueze și să se dezvolte în România, fapt care impune modificări și completări urgente a normelor în vigoare.

SECȚIUNEA A II-A TRAFICUL DE PERSOANE CA FORMĂ A CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE

  1. Aspecte introductive

Traficul de ființe umane este un subiect învăluit în mister, atât la nivelul organizării și realizării sale efective, cât și la nivelul interpretărilor. De cele mai multe ori controversat, problematic și amenințător acest subiect este ocolit cu nonșalanță sau prezentat parțial, astfel încât să nu se oripileze opinia publică. (…) Dacă s-ar face un sondaj de opinie aplicat tinerilor cu vârste cuprinse între 15 și 35 de ani, cu privire la informațiile pe care le au despre problema traficului de ființe umane rezultatul ar fi dezastruos. Cu toate că noua tehnologie oferă acces la informații extrem de diversificate, problema traficului de ființe umane se pare că nu reprezintă un subiect care să stârnească suficient de mult curiozitatea.

Se poate argumenta această afirmație prin faptul că de cele mai multe ori ceea ce se prezintă publicului larg sunt informații distorsionate de interesele celor care sunt implicați într-o rețea de prostituție. Nu reprezintă o noutate faptul că persoane cu o poziție socială bine plasată au fost implicate în problema traficului de ființe umane. Această implicare nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi fost facilitată de oamenii care lucrează în domeniul justiției, apărării, poliției și chiar cu ajutorul funcționarilor publici. Cu un astfel de istoric este de înțeles de ce problema traficului de ființe umane este un subiect ocolit și de cele mai multe ori trecut sub tăcere. Ce interes ar avea cineva să difuzeze o știre în care un reprezentant al justiției a fost implicat într-o rețea de prostituție? Cu toate acestea, prblema traficului de persoane există. Zeci sau chiar sute de victime cad pradă anual unor astfel de rețele fără ca legea să ofere un cadru eficient pentru eradicarea problemei. Extrapolând, se poate spune că această problemă are un fundament în primul rând social, abia apoi putându-se face apel la cadrul legislativ.[1]

Este o realitate de necontestat la ora actuală că organizațiile criminale care acționează pe plan internațional realizează profituri considerabile din tranzacțiile legale, dar mai ales din cele ilegale, profituri pe care le folosesc apoi pentru a penetra organismele principale de conducere ale statului și pentru a-și extinde influența asupra vieții politice, asupra sectorului economic, cu predileție în finanțe, comerț, industrie, dar si asupra mass-media pe care încearcă să o folosească în formarea unor imagini deformate în legatura cu activităile ilicite ale acestora.

La fel de real este și faptul că acest flagel a invadat toate domeniile clasice ale activității infracționale, extinzându-se de la delictele consacrate, care se împleteau în mod tradițional cu crima organizată, respectiv traficul de droguri sau arme, și asupra altor structuri, în special în domeniul proprietății publice si private, ale privatizării unor unități sau sectoare economice, în domeniul falsurilor de monedă și altor valori, cât și în perimetrul faptelor ce se comit prin violență și al traficului de carne vie, respectiv prostituție și proxenetism[2] și al unui domeniu care s-a dorit cat mai puțin abordat, cel medical.

Potrivit generalului de divizie dr. Pitulescu Ion, ca urmare a unor astfel de considerente, ar trebui să ne îngrijoreze perspectiva apropiată a instaurării unei societăți paralele, subterane, cea a crimei organizate, dar și faptul că cetățenii resimt o teamă crescândă în fața expansiunii criminalității în lume, concomitent cu diminuarea încrederii în instituțiile publice abilitate în combaterea fenomenului.

Cu toate că pe teritoriul României se găsesc rețele ale crimei organizate de origine rusă, moldovenească, ucraineană, arabă, italiană, chineză și autohtonă, traficul de ființe umane se găsește pe primul loc în rețelele de crimă organizată chineză și pe locul al patrulea în rețelele de crimă organizată autohtonă în evaluările făcute de Ministerul de Interne pentru anul 2007. (…) Rețelele autohtone manifestă un interes absolut spectaculos pentru coruperea autorităților, pentru influențarea capacității de decizie a acestora.

Rețelele de crimă organizată chinezești au devenit o reală problemă deoarece chinezii au lărgit rețelele de prostituție de pe teritoriul României. Se aseamănă cu Mafia ca organizație criminală și ca ermetism cu francmasoneria. Au la bază triadele – acele fomațiuni de tip celular alcătuite din trei membri. Triadele sunt la rândul lor descendentele societății secrete chinezești care s-au format în sec. XVII-lea în China imperială. Triada Woo-Om-Lok deține monopolul prostituției, industriei pornografice și traficului cu copii pentru pedofili.[3]

Crima organizată reprezintă cel mai periculos tip de criminalitate ce afectează societatea modernă. Esența crimei organizate constă în dobândirea unor profituri exorbitante, sau cel puțin consistente, pe calea acordării de produse și servicii ilicite.[4]

În concepția specialiștilor din țările unde crima organizată are rădăcini adânci și se manifestă permanent în viața cotidiană a societății, aceasta este definită prin existența unor grupuri de infractori structurate în ideea înfăptuirii unor activități ilegale conspirate, având drept principal scop obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

Arsenalul complex al acestor grupuri de infractori cuprinde, în diferite proporții, folosirea violenței, șantajul, escrocarea forței de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, răpirea de persoane, prostituția, contrafacerea și plasarea mijloacelor de plată false, contrabanda, evaziunea fiscală, coruperea oficialităților publice, și chiar acțiuni aparent legale, dar cu urmari delictuoase, toate aceste în scopul acumulării unor venituri substanțiale pe care apoi le canalizează în reluarea activității infracționale la niveluri superioare, cu un grad de pericol social mai ridicat, inclusiv pentru a penetra și controla organismele puterii și administrației statului.[5]

Traficul de persoane este considerat o formă particulară de manifestare a crimei organizate de către cele mai multe dintre statele care luptă cu acest fenomen și constă, în esență, în comerțul ilicit cu oameni sau organe și țesuturi ale lor, adică într-un schimb de obiecte prin cumpărarea și vânzarea lor, în care unul dintre ele îl constituie ființa umană, iar celălalt – mijloacele pecuniare sau alte obiecte acceptate. Inițierea unei astfel de activități criminale se naște ca răspuns la o anumită cerere și ofertă existentă în acest sens, devenind chiar un fenomen social propriu-zis.

Traficul de persoane este deci un fenomen global determinat de cerere și alimentat în principal de sărăcie și șomaj.[6]

Ca element esențial trebuie să se rețină că activitățile ce compun crima organizată au un caracter secret și bine organizat, din care cauză realizează un impact social deosebit de negativ, în multe state el constituind „cancerul perfid” care vlăguiește puterea societății, amenință integritatea guvernelor, determină creșterea taxelor care se adaugă la prețul mărfurilor, periclitează siguranța și locurile de muncă ale cetățenilor, aduce daune agenților economici aflați în competiție, controlează prin forța banilor sindicatele, în final realizând o puternică influență în sfera economicului, socialului și mai ales politicului.

În concepția Interpol-ului organizațiile criminale ar putea fi împărțite în patru mari grupe distincte:

  1. a) Familiile mafiei, constitutite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un cod de conduită și o mare diversitate de activități ilicite (familiile italiene, americane, cartelurile columbiene ale drogurilor, bandele de motocicliști etc.);
  2. b) Organizațiile profesionale ale căror membrii, spre deosebire de faimiliile mafiei, se specializează în una sau două tipuri de activități criminale (laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine pentru contrafacerea sau falsificarea monedelor, furtul și traficul cu mașini furate, răpiri de persoane pentru răscumpărare etc.);
  3. c) Organizațiile criminale constituite pe criterii etnice, care sunt, de regulă, rezultatul unor împrejurări specifice precum închiderea granițelor ori circulația dificilă peste frontiere, severitatea excesivă a procedurilor de imigrare, expansiunea geografică. În asemenea situații se află societățile criminale chineze (triade), grupurile criminale japoneze, grupurile jamaicane și altele.
  4. d) Organizații teroriste internaționale, care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de persoane etc. sub diferite motivații, de regulă politice, militare, religioase și rasiale.

Ne permitem ca la aceste patru grupe să mai adăugăm și organizațiile apărute recent, respectiv cele specializate în spălarea și reciclarea banilor și care au o clientelă din ce în ce mai bogată compusă din îmbogățiți stânjeniți de milioanele de dolari lichizi obținuți din afaceri ilicite, oameni deținători de fonduri obscure destinate mituririi unor funcționari publici ori chiar persoane obișnuite, care încearcă să-și ascundă capitalurile, din diferite motive personale.

Coroborând datele obținute pe diferite căi și din analiza lucrărilor apărute în materie, putem conchide, fără teama de a greși, că majoritatea grupurilor infracționale, care au atins un nivel de maturizare compatibil cu crima organizată, au la bază umătoarele principii organizatorice:

– stabilitatea unității infracționale;

– liderul și ierarhia subordonării;

– sistemul de neutralizare a controlului social;

– preocuparea permanentă de a corupe persoane responsabile din legislativ, executiv, justiție și poliție;

– apărarea severă a conspirativității și secretului acțiunilor;

– planificarea activității infracționale;

– specializarea decurge din împărțirea funcțiilor;

– concentrarea scopului activității pe obținerea de profituri mari, spălarea banilor murdari și investirea lor în activități economice oficiale;

– folosirea mijloacelor financiare, dacă se împune, în scopuri politice;

– de ultimă oră, informatizarea, ca indiciu al adaptării și gradului avansat al sistemului crimei organizate.[7]

Prin grup criminal organizat se înțelege, potrivit Convenției ONU împotriva criminalității transnaționale[8], un grup structurat de 3 sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă de timp și acționează concentrat cu intenția de a comite una sau mai multe infracțiuni, potrivit Convenției, în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos financiar sau de altă natură materială.[9]

Fenomenul infracțional în general a cunoscut în lume o creștere fără precedent, iar prin formele noi de manifestare, prin caracterul tot mai bine organizat, prin pericolul ridicat și prin extinderea evidentă la nivel internațional, el constituie o amenințare tot mai mare la adresa comunităților umane, a instituțiilor democratice și chiar a statelor.

Această realitate alarmantă a devenit, în consecință, o problemă ce preocupă în cel mai înalt grad toate statele lumii., organismele internaționale, inclusiv Organizația Națiunilor Unite, în încercarea de a găsi soluții viabile de contracarare.[10]

Extinderea crimei organizate într-un număr important de state, a fundamentat oportunitatea analizării acestui fenomen în organismele specializate aal ONU și Uniunii Europene, iar Conferința asupra crimei organizate transnaționale de la Neapole, din 1994, care s-a desfășurat sub egida Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite, reprezintă cea mai importantă dezbatere la nivel înalt care a propulsat criminalitatea transnațională pe agenda subiectelor prioritare ale cooperării multilaterale dintre statele lumii în general și ale Europei în special.

O situație de noutate, exploatată de crima organizată este micșorarea ofertei mondiale de organe umane pentru transplant. În acest domeniu s-a dezvoltat o piață neagră care exploatează sărăcia, îndeosebi din țările subdezvoltate, iar progresele înregistrate în tehnicile de conservare a organelor prelevate sunt de natură a spori această activitate atât de sumbră.[11]

Quasitotalitatea rapoartelor și materialelor prezentate în ultimii ani atrage atenția asupra unor forme de criminalitate apărută în țările cu sisteme totalitare, militariste ori conduse de un partid unic, ai căror conducători și membrii familiilor acestora se organizează în asociații criminale, ce au drept scop îmbogățirea rapidă, îndeosebi prin obligarea oamenilor de afaceri să verse o parte din profituri către elita conducătoare.

Alte noi domenii de manifestare a crimei organizate sunt fraudele în materie de asigurări, falsurile de monedă și bancruta frauduloasă, iar corupția este citată ca fiind cel mai distructiv fenomen ce însoțește comiterea acestor genuri de infracțiuni. Coruperea funcționarilor publici este, de cele mai multe ori, preferată modului legal și normal de desfășurare a afacerilor, în timp ce violența, atât de des întâlnită în deceniile trecute, este tot mai puțin folosită, din cauză că atrage de urgență atenția opiniei publice și intervenția organismelor coercitive ale statului.[12]

“De ce să le lovesc, când pur și simplu pot folosi cuvinte ca să le distrug mental?” – Traficant roman in Marea Britanie, vorbind despre de ce nu este nevoit să folosească violența asupra femeilor pe care le forțează să practice sexul comercial.[13]

Pe plan material, efectele corupției constau în încetinirea dezvoltării economice, inerția și ineficacitatea aparatului administrativ, cât și instaurarea unui regim fiscal tot mai împovărător pentru populație; măsurile administrative sunt adoptate fără respectarea unor norme legale, contractele și ofertele publice sunt câștigate de persoanele sau societățile care au dat mita cea mai substanțială, fapt ce se reflectă și în executarea unor lucrări de proastă calitate, în termene depășite și condiții necorespunzătoare ori caliatea serviciilor este sub orice critică.

Trebuie menționat că eradicarea criminalității organizate și mai ales a efectelor acesteia, constituie un obiectiv de primă importanță atât pentru tările în curs de dezvoltare, cât și pentru cele dezvoltate, pentru că aceasta nu reprezintă nimic altceva  decât un atac masiv îndreptat împotriva bazelor societății, care afecează practic toate componentele acesteia, fiind în același timp o formă gravă de încălcare a legalității, prin care drepturile cetățenești și garanțiile constituționale sunt ignorate sau exploatate în așa fel, încât să asigure pentru cei interesați reducerea la minimul posibil a riscului de a fi descoperiți și de a fi trași la răspundere penală. Prin aceasta, criminalitatea organizată constituie o amenințare majoră pentru toate elementele de bază ale democrației, ea putând crea chiar o clasă politică alternativă, punând în pericol pacea socială și dezvoltarea efectivă a țării în care se manifestă.

Pe lângă impactul economic, criminalitatea organizată din ultima perioadă produce și un impact politic, îndeosebi prin controlul exercitat de unele organizații mafiote asupra unor politicieni veroși, dar și prin amenințarea sau îngrădirea liertății de expresie obținută de aceste organizații prin controlul instituit asupra a tot mai multe mijloace de comunicare în masă, care sunt transformate în instrumente deosebit de eficace în apărarea intereselor în grup, în atacuri asupra celor incomozi.

Mai trebuie remarcat că succesul acestor organizații criminale devine tot mai mare pe măsură ce activitatea lor este din ce în ce mai conspirată, din care cauză niciodată nu s-a făcut suficientă lumină asupra adevăratelor dimensiuni ale crimei organziate și nu s-au elucidat decât în mică măsura consecințele negative pe care le produce.[14]

Evoluția crimei organizate și a traficului de persoane în România post-comunistă

România post-comunistă a trecut printr-o serie de transformări existențiale, prăbușirea sistemului comunist și a valorilor impuse de acesta aducând cu sine speranța libertății, iluzia prosperității și a îmbunătățirii condițiilor de trai. Richard Wagner a afirmat că anul 1989 a fost anul marilor sentimente, anul 1990 a reprezentat anul trezirii iar anul 1992 cel al dezamăgirii. Ceea ce a ridicat reale probleme a fost faptul că anii comunismului au estompat ideea de libertate, individul ieșit din aceast sistem nemaiștiind să utilizeze libertatea de care dispune și reușind să vadă în acest concept doar factorul nesiguranței sale, nu și posibilitatea inițiativei personale.

Este un loc comun astăzi faptul că imediat după căderea comunismului întregul sistem socio-politic românesc a fost dominat de dezordine, confuzie și violență. Mizeria a devenit, deasemenea, o adevărată problemă, deoarece societatea românească, obișnuită cu impunerea unor standardizări, în momentul în care i se oferă oportunitatea luării inițiativei tot ceea ce reușește este crisparea. Confom statisticilor, anul 1990 este cel în care începe să creasă simțitor rata infracțiunilor, în 1992 criminalitatea atingând cote substanțiale, apărând astfel un adevărat context al haosului și contradicțiilor.[15]

Și în România, ca în majoritatea țărilor din Sud-Estul Europei, tranziția spre o societate democratică s-a dovedit un proces lung și anevoios, iar unul dintre efectele acestei tranziții a fost scăderea calității vieții. Numărul de locuri de muncă a scăzut dramatic, iar rata șomajului a crescut.[16]

Primii 7 ani ai perioadei de tranziție au generat în mod obiectiv unele efecte economice imprevizibile, care la rândul lor au devenit cauze imediate ale multora din disfuncțiunile apărute pe plan social. Astfel, trecerea de la sistemul economic supercentralizat, practicat până la Revoluție, la cel a economiei de piață, caracterizat prin libera concurență, a dat naștere unei inflații galopante, incontestabile, cu consecințe negative pentru standardul de viață al oamenilor.

În aceeași perioadă apare în societate un fenomen cu totul nou, necunoscut marii majorități a oamenilor, fenomenul șomajului. El produce un adevărat impact asupra indivizilor, a bugetului lor familial, care ajunge adesea sub limita pragului de subzistență. (…)

Scăderea nivelului de trai se resimte cu preponderență în imposibilitatea satisfacerii unor trebuințe fundamentale, în renunțarea silită la obținerea unor articole și produse de strictă necesitate. Această afectare generală a standardului de viață îi determină pe oameni să caute soluții de obținere a unor venituri compensatorii, prin care să-și poată ameliora condițiile de existență, uneori chiar folosindu-se de căi ilicite.

În amplificarea delicvenței un rol însemnat l-a avut apariția și chiar adâncirea decalajelor dintre nivelul aspirațiilor personale și cel al posibilităților materiale. Accentuarea tot mai vizibilă a diferențelor în condiția materială de viață între indivizi și chiar grupuri, a avut ca efect proliferarea sentimentului de frustrare, sentiment care, neputând fi pe deplin controlat, duce în mod inevitabil la săvârșirea unor fapte penale.[17]

Dacă aceasta este situația indivizilor lovițide soartă și de racilele noii economii de piață, la polul opus, protejații societății, profitând tocmai de noile condiții socio-economice și chiar de măsurile legislative timide sau contradictorii luate în domeniul economic și financiar, au știut să valorifice „agoniseala” creată în vechiul regim, investind-o de regulă în afaceri necurate sau mai puțin legale, curajul și îndrăzneala de care au da dovadă în primii ani, respectiv 1990-1991, fiindu-le răsplătite, loviturile sau „tunurile” date, transformându-i în miliardari ai societății românești. Personal susțin, fără teama de a greși, că marea majoritate a celor care au ajuns miliardari în 2-3 ani nu sunt curați, o mare parte din veniturile lor provenind din afaceri ilicite, pornind de la traficul cu droguri și armament până la traficul cu carne vie, șantaje, escrocherii și altele.[18]

În concepția altor specialiști, problema este abordată dintr-o perspectivă total opusă, afirmând că înainte de 1989 cifra criminalității era mult mai mare decât cea actuală, unele fapte penale nefiind însă reclamate sau sesizate organelor de miliție, existând astfel de infracțiuni neînregistrate în evidențele operative, din următoarele motive:

  1. a) existența hotărârii conform căreia niciun membru al partidului Comunist, nu putea fi cercetat fără aprobarea prealabilă a primului secretar sau a biroului comitetului județean de partid, iar dacă era vorba de o persoană cu funcție importantă trebuia aprobarea Comitetului Central. Se consideră că aceste prevederi ar fi tăiat elanul milițienilor care sesizau infracțiuni comise de membrii de partid. Dacă totuși se întâmpla să existe miliției care aveau curajul de a trece la verificări și cercetări, dosarele erau trimise primului secretar al județului, care nu aproba începerea urmăririi penale, și înaintate abia mai apoi procurorului șef, care le depozita într-un loc unde erau clasate, fără pronunțarea unei soluții legale.
  2. b) în perioada dinaintea revoluției, în anii 1980, minciuna a fost ridicată la rangul de principiu în muncă. Acest fenomen a luat amploare atunci când în funcția de Inspector General al Miliției pe țară a fost numit generalul Nuță care dorea reducerea fenomenului infracțional, dar mai ales “desființarea” infracțiunilor rămase cu aturoi neidentificați, declanșându-se astfel o adevărată întrecere între cei mai servili sefi de miliție județeană, care au ordonat măsuri soldate cu rezolvarea prin neurmărirea cazurilor.[19]

Trebuie precizat, de la început, că reglementările impuse de sistemul totalitar, îndeosebi cele privind controlul de stat și de partid, extins asupra tuturor sectoarelor de activitate, circulația deosebit de redusă în afara frontierelor statului și mai ales verificarea amănunțită a persoanelor și bunurilor ce intrau sau ieșeau din țară, au constituit o piedică serioasă în calea organizării unor rețele infracționale de tip mafiot, iar traficul cu stupefiante, traficul de arme sau muniții, comerțul cu autoturisme furate și alte asemenea fapte ce fac parte din „crima organizată” clasică, se sfârșeau doar sporadic, cu implicarea unui număr redus de persoane, fiind de mai mică amploare și implicând câștiguri bănești modeste. (pag 164)

Oricât ne-am strădui să criticăm societatea comunistă din România, spiritul de obiectivitate ne obligă să recunoaștem că, spre deosebire de alte state cu același regim și îndeosebi Uniunea Sovietică, în România, nivelul corupției la vârfurile conducerii de partid și de stat era foarte redus comparativ cu ceea ce există astăzi. Asta nu pentru ca cei „aleși” sau numiți în funcțiile înalte erau selectați sau dotați de la natură cu trăsături de caracter deosebite, ci pentru că nu existau condiții de dezvoltare a fenomenului. Dintre acestea menționăm în primul rând faptul că aproape toată populația țării ducea un mod de viață plafonat la nivelul sărăciei, foate puține persoane se bucurau de privilegiul de a putea fi caracterizate drept „avute”, iar dictatura imprima o asemenea teamă în rândurile activiștilor de partid și de stat, încât, în quasitotalitatea cazurilor, chiar dacă încălcau legea ori favorizau anumite persoane, beneficiile se limitau, de regulă, la primirea unor bunuri, îndeosebi băuturi fine, țigări străine, produse alimentare.[20]

Dincolo de multitudinea aprecierilor existente un lucru este cert, și anume faptul că structurile crimei organizate sunt foarte adaptabile schimbărilor de situații, optând spre acel teritoriu al economicului care oferă câștigurile cele mai mari și posibilitățile concrete de a penetra vertiginos în instituțiile sociale și ale ordinii juridice în scopul dinamitării lor.

Acestei afirmații subscrie elementul chinezesc care reprezintă un risc major dupa 1990. Elementul chinezesc poate fi considerat deschizător de drumuri în ceea ce privește crima organizată pe teritoriul românesc fiind ajutat de un context mai mult decât favorabil.[21]

Pentru a evidenția acest aspect, vom face o scurta paranteză pentru a discuta despre mafia galbenă sau elementul chinezesc care a reușit să stârnească atât oprobriul public, cât și al organelor de cercetare penală, la începutul anilor de tranziție.

Din radiografia celor peste 150 de cauze penale instrumentate de poliție, în care au fost implicați cetățeni chinezi, pecum și din datele și informațiile obținte inclusiv de la polițiile străine ori organismele polițienești internaționale, rezultă că marea majoritate a cetățenilor chinezi vin în România declarând scopuri licite, respectiv economice, comerciale, culturale etc. În realitate, mulți dintre ei practică o activitate infracțională cu un pericol social deosebit de ridicat.

Pentru a-și masca adevăratele preocupări și scopuri urmărite, aceștia înființează firme comerciale, iar după obținerea drepturilor de ședere își retrag capitalurile depuse în bănci, în final toate demersurile lor finalizându-se într-o crasă fictivitate, acuperitoare pentru activități ilicite.

Este demn de remarcat că numeroși chinezi, indentificați a face parte din grupări infracționale nu au venit din China, ci din Rusia, Portugalia, Spania, Ungaria, cei mai mulți prin Moscova și Budapesta, ceea ce conduce la concluzia că s-a realizat, dupa 1990, o redistribuire a piețelor de acțiune a mafiei chinezești în cadrul căreia România nu putea să lipsească, date fiind noile condiții socio-economice create, dar și poziția geostrategică a țării, aflată la intersecția unor importante trasee folosite de bandele mafiote din Orientul Apropiat și Îndepărtat, din CSI, dar și din America Latină și Africa.

Profitând de lacunele legislației în vigoare, chinezii odată ajunși în România, se preocupă de aducerea altor concetățeni, o parte din ei fiind complici și membri ai grupurilor infracționale constituite în exterior sau pe cale de a se constitui în interiorul țării, acțiune ce se realizează sub masca chemărilor oficiale ca rude sau viitori angajați la firmele reale sau fictive în diferite localități. În același timp, cetățenii chinezi își schimbă formal reședința sau actele de identitate, fizionomia lor asiatică favorizându-le cu multă ușurință aceste manopere frauduloase, organele de stat neputând avea astfel un control clar asupra prezenței lor într-un loc sau altul, ori la o anumită adresă.

În plus, comunitățile delincvente chinezești sunt foarte greu de pătruns și de urmărit și din cauză că în rândul lor sunt folosite peste 1000 de dialecte, ceea ce face aproape imposibilă luarea unor măsuri operative specifice, în principal interceptarea convorbirilor telefonice.

Din aceste cauze se apreciază că fenomenul infracțional real, cunoscut în rândul comunității chinezești din România, este mult mai mare decât cel înregistrat în evidențele statistice.

Pentru ilustrarea modurilor de operare folosite cu predilecție de chinezi și a caracteristicilor infracțiunilor săvârșite de aceștia, redau câteva cazuri, deosebit de complexe, instrumentate de poliție:

În noaptea de 25/26 ianuarie 1992, într-un apartament din Aleea Vergului, a fost ucis cu o toporișcă cetățeanul chinez XU XING YU, de 29 de ani, iar ZHAI JING SHENG, a fost grav rănit, autorii dispărând de la locul faptei, iar supraviețuitorul declarând, cu nonșalanță, că nu știe cine este agresorul, iar descrierea făcută fiind valabilă pentru orice chinez.

În urma unui complex de măsuri operative, de investigații și cercetări, s-a reușit identificarea unei grupări infracționale deosebit de periculoase, compusă din 10 chinezi, deosebit de duri și fără scrupule, care au acționat în mai multe țări din Europa, cu predilecție în România și Ungaria, până în prezent reușindu-se arestarea a cinci dintre aceștia, care posedau pașapoarte falsificate tawaneze, restul fiind puși sub urmărire internațională.

S-au făcut demersurile necesare pentru o cooperare cu poliția chineză. Manifestând solicitudine, din China a sosit o echipă de polițisti anchetatori, care, în cooperare cu anchetatorii români, au reușit să dezlege ițele unei vaste activități mafiote, desfășurate de o grupare ce își întinsese tentaculele asupra României și Ungariei, cu legături însă și în alte țări din Europa.

În urma mărturisirilor celor implicați, au fost rezolvate și alte tâlhării, șantaje, răpiri, rămase în evidețele poliției române cu autori neidentificați și mai ales uciderea a doi chinezi, ale căror cadavre au fost secționate, fierte și tocate cu un malaxor, resturile fiind deversate în canalizarea blocului în care au comis faptele. Cu toate că omorurile nu erau înregistrate cu autori neidentificați, pentru că nimeni nu reclamase dispariția victimelor, cercetarea calificată la fața locului a condus la descoperirea unor resturi osoase, păr și alte componente organice care au probat cu certitudine săvârșirea faptelor deosebit de grave de către membrii acestei grupări infracționale periculoase.

Până la finalul anilor ‘90 au fost cercetați aproape 300 de cetățeni chinezi, de regulă organizați în grupări infracționale, care au săvârșit omoruri, tâlhării, șantaje, falsuri privind identitatea, comportamentul lor caracterizându-se prin cruzime deosebită, chiar ferocitate în uciderea victimelor, unele din acțiuni fiind inexplicabile, neînțelese și nejustificabile din punct de vedere temperamental și caracterial de către români și în general de către europeni.

Informațiile primite de la organismele polițienești internaționale, de la serviciile de informații interne, coroborate cu datele rezultate din anchetă și investigațiile polițienești, conduc la concluzia că se urmărește constituirea în București a unei comunități chinezești puternice, care să controleze, în stil mafiot, o bună parte a activităților ilicite din lumea interlopă, mai ales a tranzacțiilor desfășurate de oameni de afaceri din China, Taiwan, Hong Kong, în atenție aflându-se și marile municipii Constanța, Timișoara, Cluj-Napoca și Iași.[22]

La mai bine de un deceniu de la descoperirea acestor evenimente, potrivit opiniei unor organe de cercetare penală din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, elementul chinezesc nu mai reprezintă principalul motiv de îngrijorare în ceea ce privește traficul de persoane pe teritoriul țării noastre.

Cu toate acestea, nu putem nega că apariția traficului de ființe umane în Europa Centrală și de Est a fost rezultatul restabilirii libertății de mișcare transfrontalieră dupa căderea comunismului în 1989. (…) Cei mai importanți factori generatori ai fenomenului traficului de ființe umane au fost criza tranziției din țările fostului bloc comunist, a sistemului economic, social, politic în perioada de după 1990 precum și discrepanțele de dezvoltare regională pe plan european, care presupun oportunități diferite de realizare pe plan material, profesional în țările Occidenului.

În plan regional, criza din Balcani din ultimul deceniu a favorizat dezvoltarea fenomenului, România fiind citată ca țară generatoare, dar și de tranzit, a marilor rețele de trafic de femei, provenind îndeosebi din Asia și țările vecine, cum e Ucraina, Moldova sau Belarus.[23]

Cu toate că s-au găsit o multitudine de explicații pentru care traficul de ființe umane a luat o astfel de amploare în România, făcându-se apel inclusiv la poziția geografică, principala cauză o constituie nivelul de subzistență extrem de redus și nivelul de școlarizare scăzut a persoanelor care cad victime traficului.

Dacă ar fi să se găsească o explicație pentru rapiditatea cu care s-a dezvoltat acest fenomen în România post comunistă, sifdând legislația, aceasta ar fi corupția, care s-a infiltrat pe linie ierarhică de la cel mai înalt nivel până la simplul funcționar public. Ba mai mult decât atât una dintre cele mai coruptibile clase o reprezintă cea a funcționarilor publici care facilitează, mijlocește și deschide calea către un proces alcătuit din pași mărunți.[24]

În ultimul deceniu am asistat la un fenomen complex, al globalizării comerțului, al piețelor financiare, al drepturilor omului, etc, ceea ce a determinat și o întrepătundere a problemelor politice, sociale și economice, iar una dintre consecințe, asa cum au remarcat unii autori este și extinderea globalizării în sfera criminalității, care a favorizat diversificarea formelor de manifestare a crimei organizate, ajungându-se la organizarea activității infracționale dupa modelul companiilor legale, adică pe sectoare diferite de activitate.[25]

  1. Scurtă prezentare a traficului de persoane

Nu este nicio noutate faptul că traficul de persoane aparține grupărilor de criminalitate organizată, acestea având abilitatea și resursele necesare pentru a se adapta cu rapiditate schimbărilor din dinamica ecuației cerere-ofertă.

Premisele pentru perpetuarea traficului și a exploatării persoanelor pleacă de la faptul că grupările de criminalitate organizată din România și din afara țării sunt extrem de bine organizate și operează pe baza unor patter-uri competitive, la nivel internațional, pe de o parte, iar pe de altă parte, traficul de persoane are multiple forme, ce evoluează odată cu circumstanțele sociale și economice majore. Fie că aducem în discuție tendințele, tiparele de recrutare și exploatare, sau orice altă componentă a procesului infracțional, toate sunt supuse adaptării rapide la schimbările la fel de accelerate din dinamica creată de cerere și ofertă.[26]

În raportul pe 2007 privind traficul de persoane în România, întocmit de Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane, se apreciează, citând un studiu desfășurat în 2006 de către Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii, că “aproximativ 800.000 de persoane sunt traficate anual în afara granițelor naționale, cifră care nu include milioanele de persoane traficate în propriile țări”. Biroul Internațional al Muncii, structură specializată a Organizației Națiunilor Unite, afirmă într-un raport dat publicității în 2005 că, la nivel Mondial, „în orice moment, numărul minim estimat de persoane exploatate prin muncă forțată ca rezultat al traficului este de 2,45 milioane”. La rândul său, UNICEF estimează că „la nivel global, aproximati 1,2 milioane de copii sunt traficați în fiecare an, atat în țările lor, cât și în afara granițelor acestora”.

Așadar, fenomenul traficului de persoane nu este un fenomen izolat, specific țării noastre, ci el are un caracter internațional și transfrontalier, făcând parte din ceea ce numim noi criminalitatea organizată.

În limbajul obisnuit, prin trafic se înțelege o activitate economică având drept scop schibul de mărfuri și alte valori, respectiv un comerț ilicit.[27]

Doar în perioada 2013-2014 au fost identificate, în statele membre ale Uniunii Europene, 15.846 victime ale traficului de persoane. Dintre acestea, cel puțin 15% erau copii (2375), la data identificării. Iar numărul de victime identificate este doar vârful iceberg-ului, în condițiile în care copiii sunt mai susceptibili de a scăpa identificării ca victime.

În anul 2015, traficul de persoane a cunoscut o dinamică ale cărei principale caracteristici nu schimbă fundamental situația anilor trecuți.

Cererea pentru serviciile “oferite” de către victimele traficului de persoane rămâne “motorul” care acționează întreg angrenajul de elemente ce fac posibilă recrutarea și exploatarea victimelor. Există un ansamblu de factori care încurajează, alimentează sau mențin cererea pentru serviciile “oferite”, în mod forțat, de către victime. Cerea este prezentă atât în interiorul țării, dar cu deosebire în țările de destinație.

În linii generale, tiparele infracționale și profilul socio-demografic al traficanților rămân aproape neschimbate față de anii anteriori. Iar datele statistice sugerează o dinamică ce păstrează România printre țările europene care înregistrează un număr mare de persoane investigate/cercetate și de dosare penale.[28]

De-a lungul ultimilor ani, legislația europeană și, consecutiv, cea națională, în domeniul investigării și sancționării traficului de persoane au cunoscut transformări relevante pentru poziționarea fermă și rapidă a autorităților față de dinamica accentuată a criminalității organizate.[29]

Legea nr. 678/2001[30], ca lege specială, a fost primul act din dreptul intern care a abordat traficul de ființe umane ca formă distinctă de criminalitate, conținând dispoziții care definesc termenii și expresiile utilizate, dispoziții care privesc prevenirea traficului de persoane, cu indicarea instituțiilor responsabile în acest segment, norme de incriminare a unor infracțiuni aflate în legătură cu traficul de persoane, dispoziții speciale în materia confiscării, impunității, reducerii pedepselor, dispoziții speciale privind procedura judiciară, dispoziții vizând protecția și asistența victimelor traficului de persoane și dispoziții referitoare la cooperarea internațională.[31]

Până la apariția normelor speciale în materia traficului de persoane, activitățile infracționale aflate în legătură cu traficarea și exploatarea persoanelor erau lacunar reglementate de Codul penal, sfera acestor acțiuni ilicite fiind mult mai restânsă.

Codul penal de la 1968 a concentrat, în dispozițiile art. 329, toate formele de proxenetism, de favorizare a prostituției și de trafic de femei, prevăzute anterior.

Același Cod mai sancționează și lipsirea ilegală de libertate, în art. 189, sclavia, în art. 190, supunerea la muncă forțată sau obligatorie, în art. 191.

Analizând aceste dispoziții ale Codului penal prin comparație cu cele din legea specială, se constată că, înainte de apariția celei din urmă, rămâneau nesancționate o serie de activități ilegale, desfășurate în scopul de a favoriza traficarea persoanelor, iar pe de altă parte nu se asigura o protecție juridică eficientă împotriva tuturor formelor de acțiune prin care sunt susceptibile de a se realiza comerțul și exploatarea fiițelor umane.

Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, care prevede în art. 22 garantare a dreptului la viață și la integritate fizică și psihică a persoanei, precum și faptul că „nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman sau degradant”.

De asemenea, art. 23, 25, 39, 45 din Constituție prevăd drepturi și libertăți ale persoanei, dar și ale copiilor și tinerilor.

Legea nr. 508/2004[32] privind organizarea și funcționarea Direcției de Ivestigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorirism stabilește competența materială a acestei instituții în investigarea cazurilor de trafic de persoane.

Legea nr. 39/2003[33] privind prevenirea și combaterea criminalității organizate definește categoria juridică a grupului infracțional organizat și califică traficul de persoane și infracțiunile conexe ca făcând parte din infracțiuni grave.

Legea nr. 302/2004[34] privind cooperarea judiciară internațională în materie penală permite atât transfearea procedurilor judiciare în cazuri de trafic de persoane, cât și posibilitatea efectuării unor comisii rogatorii sau a prezentării în fața unei instanțe străine a unor martori sau experți.

În ceea ce-i privește pe minori, legislația internațională a fost implementată prin Legea nr. 18/1990[35], pentru ratificarea Convenției Organizației Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului.

Legea nr. 272/2004[36] privind protecția și promovarea drepturilor copilului este actul normativ prin care se stipulează responsabilitateea părinților și a comunităților locale în creșterea și educarea copiilor și prin care sepun bazele cooperării inter-instituționale în ceea ce privește respecatea, în orice circumstanțe, a interesului superior al copilului.

Mai mult, în anul 2004 au fost legiferate trei Planuri Naționale de Acțiune în domeniul privind prevenirea și combaterea traficului și abuzului asupra copiilor:

– Hotărârea Guvernului 1295/2004 privind aprobarea Planului național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii;

– Planul național de acțiune pentru prevenirea și combaterea abuzului sexual asupra copilului și a exploatării în scopuri comerciale, aprobat prin Hotărârea Guvernului 1504/2004;

– Hotărârea Guvernului nr. 1443/2004 privind metodologia de repatriere a minorilor.[37]

Până la apariția Legii nr. 678/2001, în România prevederile legate de traficul de persoane se rezumau doar la câteva infracțiuni din Codul penal, care nu includeau însă toate activitățile ce au ca scop exploatarea persoanei și nu asigurau o protecție reală și eficientă a valorilor sociale lezate, întrucât rămâneau în continuare nesancționate mai multe activități ilegale desfășurate în scopul favorizării traficului de persoane.

Legea nr. 678/2001, prin modificările ulterioare rezolvase în cea mai mare parte această problemă, în sensul că sfera acțiunilor ce intra în conținutul constitutiv al infracțiunilor de trafic de persoane devenise tot mai cuprinzătoare, incluzând activitățile care favorizau traficarea persoanelor în scopul exploatării lor.[38]

În prezent, infracțiunile de trafic de persoane și infracțiunile în legătură cu traficul de persoane sunt incriminate în noul Cod penal[39] la Capitolul VII, articolele 210 și 211, 209, 212-217, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalitații organizate, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnității publice și la mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

În preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului se reține că ignoranța și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii, iar făurirea unei lumi în care ființele umane vor beneficia de libertatea cuvantului și a convingerilor eliberate de teroare și mizerie, a fost proclamată cea mai înaltă aspirație a omului

Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertatea și securitatea sa; nimeni nu va fi ținut în sclavie și nici aservire și nu poate fi silit să efectueze muncă forțată sau obligatorie.

Aceste drepturi fundamentale consfințite prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (în vigoare din 1976 și ratificat de România la 9 decembrie 1974), se regăsesc și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, considerată „tratatul cel mai perfecționist și cel mai eficace” în acest domeniu din întreaga lume.

Traficul de persoane reprezintă o formă de sclavie, strâns legată de alte segmente ale criminalității organizate (traficul de droguri, traficul de armament, spălare de bani etc.), care a atins cote alarmante la nivel mondial.

Potrivit art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Aceasta constituie o garanție în plus a respectării de către România a obligațiilor asumate în plan regional sau mondial, inclusiv în domeniul prevenirii reprimării și pedepsirii traficului de persoane.

În luna decembrie a anului 2000, România a semnat, la Palermo, Convenția ONU privind combaterea criminalității organizate internaționale și doua Protocoale (adiționale) privind combaterea traficului cu migranți și, respectiv, pentru prevenirea, suprimarea și pedepsirea traficului de persoane, ratificate prin Legea nr. 565/2002[40].

Protocolul mentionat în art. 3 definește traficul de persoane ca fiind recrutarea, transportarea, transferarea, îmbarcarea sau primirea de persoane prin folosirea amenințării sau a forței ori altei forme de coerciție, de răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de putere ori a poziției de vulnerabilitate sau de dare ori primire de bani ori foloase pentru a obtine consimțămantul unei persoane de a avea control asupra unei alte persoane, în scopul exploatării. Exploatarea va include, cel puțin, exploatarea prostituției ori a altor forme de exploatare sexuală, muncă forțată sau servicii, sclavie sau practici similare sclaviei, servitute și transplant de organe.

Consimțământul unei victime a traficului de persoane pentru exploatarea intenționată, în sensul menționat, este irelevant dacă au fost folosite oricare dintre acțiunile arătate mai sus.

În baza acestui Protocol au fost elaborate Legea nr. 678/2001, cu modificările și completările ulterioare, și Planul național pentru prevenirea, combaterea și sancționarea traficului de persoane, aprobat de H.G. nr. 1216/2001.[41]

Ziua mondială împotriva traficului de persoane se marchează anual la 30 iulie. Această zi a fost instituită de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, prin Rezoluția 68/192, la 18 decembrie 2013, pentru a crește gradul de conștientizare a situației victimelor traficului de ființe umane și pentru promovarea protecției drepturilor lor.[42]

SECȚIUNEA A III-A TRAFICUL DE ORGANE CA FORMĂ A TRAFICULUI DE PERSOANE

  1. Aspecte introductive

Prin trafic de persoane se înțelege, astfel cum regăsim definiția dată de art. 210 din noul Cod penal, recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârșită: prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori starea vădită de vulnerabilitate a acelei persoane; prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.

Recrutarea constă în racolarea potențialelor victime prin atragerea lor de către traficanți prin diferite procedee, cele mai frecvente fiind poveștile de succes ale altor persoane care au fost ajutate să plece în străinătate și care au revenit cu mari sume de bani după o perioadă relativ scurtă de timp.

Metodele și tehnicile de recrutare utilizate sunt diferite, în funcție de gradul de vulnerabilitate al victimei, datorită vârstei, nivelului ei de instruire, stării sale materiale (de cele mai multe ori precară), lipsei de expeiență de viață, naivității, toate acestea fiind speculate de traficanți.

Transportarea presupune deplasarea victimei dintr-un loc în altul în interiorul țării de proveniență ori din statul de origine direct în statul de destinație sau prin țările de tranzit. Uneori, transportul este organizat de recrutor și se realizează de cele mai multe ori prin trecerea legală a frontierei statului de origine, prin intermediul unor agenții de transport internațional ori cu autoturisme închiriate.

În alte cazuri, atunci când victimele nu posedă documentele necesare sau acestea nu întrunesc condițiile legale (eventuale vize pentru țara de destinație ori termen de valabilitate), traficanții utilizează o varietate de modalități: utilizează pașapoartele sustrase de la victimele anterioare, dintre care se alege cel a cărui fotografie seamănă cel mai mult cu noua victimă ori procedează la falsificarea vizelor. Unii traficanți, pentru a reduce cheltuielile și a evita riscurile suplimentare, nu traversează frontierele prin punctele vamale pentru a nu intra în contact cu autoritățile și trec granița ilegal, prin intermediul călăuzelor. Uneori, mai ales în țările de tranzit, traficanții apelează la unii cetățeni care se pregătesc să treacă granița cu autoturismul (și care au aceeași naționalitate ca și victimele) și cărora li se solicită să ia în mașina lor, contra unei sume de bani, persoana ori persoanele ce fac obiectul traficului.

Transferarea, ca modalitate prin care se realizează traficul, constă în transmiterea victimei, de la un traficant la altul, atunci când este vândută, pur și simplu, ca o marfă (inițial fără ca ea să știe) sau face obiectul unei alte tranzacții încheiate între traficanți (de exemplu, schimbul ori achitarea unor datorii).

Vânzarea are loc în țările de destinație, iar vârsta și aspectul fizic sunt elemente în raport de care se realizează prețul de vânzare (care poate pleca de la 300 de dolari SUA până la 4.000 de dolari SUA, ori chiar mai mult).

Victimele își dau seama că au fost vândute și că au devenit „proprietatea” unor patroni atunci când sunt deposedate de acte, duse – și permanent supravegheate – în locuri izolate unde sunt lipsite de orice mijloc de comunicare, nu li se permite să intre în contact cu alte persoane și sunt supuse unor tratamente dezumanizante pe fondul cărora devin foarte vulnerabile și ușor de exploatat: capitivitate, amenințări cu moartea, maltratare, violuri comise de una sau mai multe persoane. În aceste condiții, victima este supusă exploatării, devenind practic un obiect în mâinile traficanților, care îi impun prestări de servicii ca restituire a așa-zisei „datorii”. În cele mai multe cazuri, victima este revândută unui alt „patron” ce continuă să o exploateze, pretinzând că trebuie să-și recupereze banii din „munca” ei.

Adăpostirea constituie o altă modalitate normativă prin care se efectuează traficarea și se concretizează în instalarea unei persoane temporar într-o locuință ori într-un alt amplasament având aceiași destinație (hotel, motel, cabană, camping).

De regulă, adăpostirea este o activitate cu caracter organizat și presupune instituirea unui raport patrimonial între traficant și persoana care cazează, atunci când apelează la o terță persoană.

Pentru a fi reținută ca element material al infracțiunii de trafic de persoane, acțiunea de adăpostire trebuie să fie înfăptuită întotdeauna în scopul exploatării persoanei cazate și printr-unul dintre mijloacele expres prevăzute în același text de lege (prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane).

Primirea presupune preluarea victimei de către traficant de la un altul, ca urmare a unei tranzacții intervenite între cei doi.

Pentru a constitui o modalitate alternativă prin care are loc traficarea, primirea trebuie să se realizeze în scopul exploatării persoanei, iar în cazul în care aceasta are peste 18 ani, este necesar ca făptuitorul să utilizeze diferite forme de constrângere, abuzul de autoritate sau de situația de vulnerabilitate în care se află victima, diverse metode prin care vrea să înfrângă voința acesteia ori să obțină consimțământul persoanei care are autoritate asupra ei, prin stimulente materiale acordate acestei persoane.[43]

Formele exploatării unei persoane sunt prezentate la art. 182 din noul Cod penal, astfel: supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat; ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; obligarea la practicarea cerșetoriei; prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.

Astfel, traficarea unei persoane în scopul exploatării ei prin prelevarea ilegală a organelor, țesuturilor sau celulelor sale, este singurul mod în care ne putem referi la traficul de organe, potrivit legislației penale din țara noastră. Condițiile necesare care trebuiesc îndeplinite pentru a putea se realiza infracțiunea de trafic de persoane în scopul prelevării de organe, diferențierea acesteia de vânzarea ilegală de organe si detaliile neacoperite de această formă de exploatare, sunt aspecte ce vor fi dezbătute pe parcursul capitolelor următoare.

Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, adoptată la 3 mai 2005, arată că expresia trafic de ființe umane desemnează recrutarea, transportul, transferul, cazarea sau primirea persoanelor, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate ori de o situație de vulnerabilitate sau prin oferirea ori acceptarea de plăți sau de avantaje pentru obținerea consimțământului unei persoane având autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării. Exploatarea cuprinde cel puțin exploatarea prostituției celorlalți sau alte forme de exploatare sexuală, munca ori serviciile forțate, sclavia sau practicile similare acesteia, aservirea ori prelevarea de organe.[44]

Se poate remarca ca celement de noutate că legislația europeană (Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane din 2005) a incriminat și răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracțiunile de trafic de ființe umane săvârșite în numele sau interesul acestora, care are o altă conotație decât reglementarea din vechiul și noul Cod penal, și nu se sincornizează cu legea specială privind traficul de persoane (Legea nr. 678/2001 – modificată).

De asemenea, documentul european înlocuiește expresia „trafic de persoane” cu expresia „trafic de ființe umane”, pe care unii autori o consideră ca fiind oportună din perspectiva a două situații: pe de o parte, persoana poate fi fizică sau juridică, iar subiectul pasiv al infracțiunii poate fi numai persoana fizică, în timp ce persoana juridică nu poate fi traficată, iar pe de altă parte, persoana fizică poate să își piardă identitatea juridică datorită practicilor de sclavie din partea traficantlui sau nu o poate avea niciodată din cauza izolării sale sociale, în vederea prelevării de organe.[45]

După constituirea Organizației Națiunilor Unite, în acest domeniu au fost elaborate o serie de deocumente internaționale extrem de importante. Astfel, în anul 1949, a fost adoptată Convenția Națiunilor Unite pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituției altor persoane, iar la 15 noiembrie 2000 a fost adoptată, la New York, Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, act adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, precum și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare, act adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate etc.

De asemenea, trebuie să menționăm că într-o serie de documente importante ale ONU s-a facut referire la interzicerea traficului de ființe umane. Putem enumera, în acest sens: Declarația Universală a Drepturilor Omului – din anul 1948; Pactul cu privire la drepturile civile și politice – din anul 1966; Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale – din anul 1966 etc.

Pe plan european, au fost adoptate, de asemenea, o serie de documente importante în acest domeniu, dintre care amintim: Convenția europeană cu privire la drepturile și libertățile fundamnetale ale omului (1950), împreună cu protocoalele adiționale; Convenția europeană privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1997), Convenția Consiliului Europei privind exercitarea dreptului copilului (1996); Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane (3 mai 2005) etc.

România nu numai ca a aderat la toate aceste documente internaționale, ci a adoptat o legislație în concordanță cu acestea, fiind în măsură să combată eficient acest fenomen.

Astfel, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 1806 din 2 iulie 2004, ale cărui prevederi au fost completate prin Decizia CSM nr. 269 din 6 iulie 2005, a fost înființată Rețeaua judecătorilor specializați în soluționarea cauzelor de trafic de persoane, aceasta fiind formată din 56 de judecători, câte un judecător de la fiecare curte de apel și tribunal. Rețeaua a fost notificată internațional Comisiei Europene, Eurojust-ului, Consiliului Europei, Organizației Națiunilor Unite și altor organisme internaționale cu atribuții în acest domeniu.

Prin H.G. nr. 1584/2005 s-a înființat Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane, necesitatea înființării acestei structuri fiind impusă de amploarea pe care a luat-o traficul de persoane, acest fapt constituind motiv de îngrijorare penru majoritatea statelor lumii.[46]

Conform legii, Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane are mai multe atribuții, deosebit de importante penru prevenirea și combaterea traficului de persoane, dar și pentru cooperarea dintre instituțiile interne pentru atingerea acestui scop.

Astfel, legat de cooperarea pe plan intern, Agenția are următoarele atribuții:

  • elaborează, pe baza propunerilor instituțiilor cu atribuții în domeniu, proiectul Strategiei națioanle împotriva traficului de persoane (denumită în continuare Strategie națională), care se supune spre aprobare Guvernului;
  • monitorizează și evaluează activitățile desfășurate de instituțiile publice cu atribuții în domeniul traficului de persoane, urmărind îndeplinirea obiectivelor prevăzute de acțiune întocmite în baza Strategiei naționale;
  • asigură coordonarea activităților de colaborare desfășurate de instituțiile publice cu organizațiile neguvernamentale pentru realizarea obiectivelor din Strategia națională;
  • elaborează proiectele standardelor naționale în domeniu împreună cu instituțiile publice și organizațiile neguvernamentale implicate, pe care le pupune aprobării Guvenului, în condițiile legii;
  • stabilește indicatorii și criteriile de apreciere a fenomenului traficului de persoane;
  • colectează, stochează, procesează și analizează date și informații cu caracter statistic în domeniul său de competență;
  • efectueaza studii și cercetări privind diagnoza și evoluția fenomenului traficului de persoane;
  • facilitează schimbul de date și informații cu caracter statistic între instituțiile cu competențe în domeniu, din țară și din străinătate;
  • formulează propuneri penru modificarea și completarea legislației în domeniul său de activitate;
  • difuzează în condițiile legii date și informații cu caracter oficial în domeniul de activitate;
  • elaborează raspunsurile la chestionare, precum și rapoartele de țară în domeniul traficului de persoane;
  • dezvoltă programe proprii pentru realizarea activităților de prevenire a traficului de persoane și de acordare a asistenței victimelor traficului de persoane și sprijină, la cerere, programele în derulare;
  • întocmește, în colaborare cu celelalte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative, pe baza datelor furnizate de instituțiile publice cu atribuții în domeniu, raportul anual privind evoluția și nivelul traficului de persoane, care se supune spre aprobare Guvernului României;
  • elaborează și fundamentează programe de interes național privind prefenirea traficului de persoane și asistență acordată victimelor acestuia în vederea reintegrării sociale;
  • gestionează sau, după caz, monitorizează gestionarea fondurilor alocate pentru finanțarea programelor din domeniul său de activitate;
  • sprijină activitatea de informare privind drepturile persoanelor-victime ale traficului, atât în țară, cât și în străinătate;
  • sprijină, la cerere, instituțiile publice pentru obținerea resurselor necesare desfășurării activităților specifice și furnizează, la cerere, date statistice necesare planificării activităților proprii pentru reducerea fenomenului traficului de persoane.

Pentru a nu limita aria de acțiune a acestui organism de referință pentru lupta împotriva traficului de persoane, legiuitorul a precizat că Agenția exercită și alte atribuții potrivit legii.[47]

Pentru prevenirea traficului de persoane, organizațiile neguvernamentale cooperează cu ministerele interesate și organizează campanii de informare privind fenomenul traficului de persoane cu riscurile la care sunt supuse victimele acestuia.[48]

Lăsând la o parte rolul determinant pe care îl pot avea instituțiile și organizațiile guvernamentale și neguvernamentale în prevenirea traficului, care au în obiectul lor de activitate apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, se apreciază că organele judiciare sunt cele care se confruntă direct cu acest fenomen, iar o cooperare corectă a acestora poate duce la o combatere concretă a fenomenului.

Actul de justiție înseamnă, în esență, asigurarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, obiective care nu pot fi realizate decât atunci când organele cu atribuții în acest sens își îndeplinesc în mod corect aceste atribuții.

Traficul de persoane este un fenomen care încalcă grav drepturile și libertățile fundamentale ale omului, cum ar fi: viața și integritatea fizică, inviolabilitatea sexuală, voința și demnitatea umană, libertatea de mișcare și siguranță, creând astfel dezordine socială.

Organele îndreptățite să intervină atunci când sunt încalcate anumite valori sociale, cum sunt cele intrinseci fenomenului de trafic de ființe umane, sunt în esență: poliția, parchetul și justiția (participarea acestor organe judiciare fiind obligatorie în cazul arestării unui traficant).

Sistemul judiciar antrenează, pe langă activitatea instanțelor de judecată și cea a parchetelor, o serie de legături intrinseci cu alte entități componente de sistem: Poliția, Institutul de Medicină Legală, Serviciul de Probațiune, Autoritatea Tutelară, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului, ONG-uri și, nu în ultimă instanță, rețeaua de penitenciare.

Intre toate acestea trebuie să existe un cadru conceptual care să garanteze că toate instituțiile implicate în realizarea justiției, dincolo de specificicitatea formei de realizare, își înțeleg competențele și obiectivele și conlucrează spre realizarea unei finalități unice, realizarea actului de justiție.

Fenomenul traficului de ființe umane este un fenomen grav la adresa umanității, complex, care se desfășoară într-un areal ce depășește granițele statelor din care fac parte persoanele implicate, iar combaterea acestuia presupune concursul comun al organelor judiciare îndreptățite.

Astfel, polițistul este cel care trebuie să efectueze cercetări în domeniu și, în baza unor probe solide, să descopere la timp persoanele implicate, procurorul trebuie să administreze probele sub imperiul respectării drepturilor și libertăților fundamnetale ale omului și al limbajului comunicării interpersonale cu părțile și martorii audiați, astfel încât judecătorul să fie lămurit asupra aspectelor relatate, încât judecata în ședință publică să elimine orice fel de dubii cu privire la claritatea evenimentelor și sancționarea persoanelor vinovate de crearea acestor evenimente.[49]

Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, Ministerul Administrației Publice, Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Sănătății și Familiei, Autoritatea Națională pentru protecția Copilului și Adopție, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, precum și alte organisme guvernamentale cu atribuții în combaterea traficului de persoane iau măsurile necesare pentru elaborarea și aplicarea în domeniile lor de activitate a Planului național de acțiune în combaterea traficului de persoane.

Ministerul Afacerilor Externe întocmește o listă cu statele care prezintă potențial ridicat sub aspectul traficului de persoane, care va fi comunicată, la cerere, instituțiilor interesate. Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul de Interne vor adopta măsurile necesare, în baza Legii nr. 123/2001 privind regimul străinilor în România, pentru a împiedica accesul pe teritoriul României al cetățenilor străini în legătura cu care există indicii temeinice că ar fi implicați în traficul de persoane.

Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, prin structurile sale specializate de la nivel central și teritorial, elaborează și aplică măsuri speciale de integrare pe piața muncii a persoanelor cu risc ridicat de a fi traficate, în special pentru femeile din zonele defavorizate și pentru persoanele marginalizate social. Pentru persoanele cu risc ridicat de a fi traficate, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă dezvoltă programe de informare profesională, precum și de informare a agenților economici, pentru angajarea acestora cu prioritate. Ministerul Muncii și Solidarității Sociale împreună cu Ministerul Finanțelor Publice studiază oportunitatea elaborării unor măsuri de stimulare a agenților economici care angajează atât persoane cu risc ridicat de a fi traficate, cât și victime ale traficului, care au absolvit cursuri de formare profesională, făcând propuneri în acest sens.

Ministerul Administrației Publice realizează și difuzează materiale documentare privind riscurile la care pot fi expuse persoanele, potențiale victime ale traficului de persoane.

Ministerul Educației și Cercetării realizează, cu sprijinul celorlalte ministere implicate și în colaborare cu organizațiile neguvernamentale cu activitate în domeniu, programe educative pentru parinți și copii, în special pentru grupurile cu risc crescut de a fi victime, în vederea prevenirii traficului de persoane.

Ministerul de Interne, prin structurile sale specializate, cu sprijinul altor ministere, realizează și menține în actualitate baza de date privind fenomenul traficului de ființe umane, monitorizează și evaluează periodic acest fenomen, luând în considerare atât persoanele care trafichează, cât și victimele traficului, precum și persoanele juridice implicate în activitatea de trafic de persoane. Publicarea informațiilor statistice și a rapoartelor de evaluare se face semestrial de către Inspectoratul General de Poliție, cu avizul ministrului de interne.

Ministerul Justiției și Ministerul Public, pe baza datelor proprii, efectuează studii periodice, în scopul identificării cauzelor care determină și a condițiilor ce favorizează traficul de persoane. [50]

Între alte infracțiuni de criminalitate organizată, au fost date în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism[51] și infracțiunile de trafic de persoane. Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 508/2004, procurorii parchetelor de pe lângă instanțele competente participă la judecarea oricărei cereri adresate instanțelor de judecată în cauzele de competența direcției, precum și la judecarea în fond și în căile de atac, în cauzele în care Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a sesizat instanțele de judecată, punând concluzii și exercitând căile legale de atac, cu excepția cazurilor în care procurorii DIICOT încunoștințează parchetul de pe lângă instanța competentă și instanța că vor participa în mod direct.

  1. Prelevarea de organe

În conformitate cu definiția legală, infracțiunea de trafic de persoane este constituită în momentul realizării acțiunii specificate de legiuitor, respectiv de recrutare, transportare, transferare, cazare sau primire a unei persoane, prin mijloace de amenințare, violență etc., nefiind necesar ca persoana să fi fost exploatată. Este suficient să fi fost supusă unuia dintre actele din definiție printr-unul dintre mijloacele arătate, cu intenția de a exploata persoana. Prin urmare traficul de ființe umane există înaintea oricărei exploatări reale a individului.

Exploatarea unei persoane include, așadar, și “prelevarea” de organe. Principiul conform căruia este interzisă obținerea de câștiguri financiare pe baza corpului uman sau a părților sale este stabilit de acquis-ul Consiliului Europei. Este stipulat în Rezoluția 29 a Comitetului Miniștrilor (78) și a fost confirmat, în particular, de Declarația finală a celei de a 3-a Conferințe Europene a Ministerelor de Sănătate (Paris, 1987), înainte de a fi stabilit definitiv de art. 21 al Convenției asupra Drepturilor Omului și Biomedicina (Seria Tratatelor Europene Nr. 164). Principiul a fost apoi reafirmat în Protocolul Convenției asupra Drepturilor Omului și Biomedicina privind transplantul de organe și țesuturi de origine umană (Seria Tratatelor Europene Nr. 186), care a fost deschis semnării la ianuarie 2002. Articolul 22 interzice în mod explicit traficul de organe și țesuturi. Trebuie, de asemenea aminitit faptul că Adunarea Parlamentară a Consiliului Euripei a adoptat raportul “Traficul de organe în Europa” (Documentul 9822 din 3 iunie 2003, Comitetul de afaceri Sociale, de Sănătate și Familie, Elveția) și a elaborat Recomandarea 1611 (2003) privind traficul cu organe în Europa.[52]

Prelevarea de organe în vederea transplantării unei alte persoane este o activitate cu profunde implicatii morale, etice și medicale. „Este un fapt pe deplin statuat că progresele științifice în general, și cele medicale în special, au depins în toate timpurile de contextul social-moral în care s-au dezvoltat, după cum, la rândul lor, aceste progrese au devansat concepțiile morale și implicit legislative în materie. Această bilateritate de influențe este elocventă atât pentru climatul moral, cât și pentru progresul științific actual al transplantelor de organe, problemă la limita dintre biologie și medicină, filosoie și sociologie, morală și drept”.

Într-adevăr, ca fapte sociale, descoperirile științifice, mai ales cele revoluționare se manifestă ca devianță pozitivă la nivel social. Ele devansează, așa cum s-a afirmat în cele spuse anterior, atitudinile majorității membrilor unei societăți și, implicit, dispozițiile legale. Prelevarea și transplantul de organe sunt o practică dificilă, ce din punct de vedere etico-juridic presupun condiții atât față de receptor cât și față de donator; în cazul transplantului de la donatori vii, obținerea unui organ se face în prezența a două condiții de manifestare a voinței: să fie evident că fără transplant, receptorul nu poate fi nicicum ajutat, „[…] iar donatorului donatorului să i se creeze un rău mai mic decât înlăturarea răului la receptor. Acest consimțământ este legal dacă pleacă de la o persoană responsabilă, este dat conștient și prin urmare de bunăvoie, fără constrângere psihică sau morală. Un iresponsabil nu poate fi donator și orice atitudine de forțare morală și mai ales pecuniară apare ilicită”.

Din perspectivă juridică „[…] prelevarea de organe în afara cadrului și controlului legal, gestionarea lor pe direcția legii care previne și combate traficul de persoane este infracțiune” și este cu atât mai gravă cu cât are ca scop obținerea de foloase materiale. „Această formă de exploatare presupune ca traficantul să-și dirijeze acțiunile în scopul atragerii victimelor prin dierite promisiuni ori sub diferite pretexte în țara de destinație și obligarea lor prin diverse metode coercitive să consimtă să-și doneze unele organe”[53].

Victimelor – vulnerabile din punct de vedere economic și social datorită nivelului scăzut al educației, sărăciei, dorinței de a avea o viață mai bună și un loc de muncă în afara țării, lipsei oricărei informații cu privire la condițiile pentru angajarea în străinătate – li se promite de către traficant un loc de muncă în străinătate, în condiții mai mult decât avantajoase.

Pentru a le capta încrederea, acesta își oferă sprijinul și se ocupă de efectuarea deplasării în țara de destinație, plătind eventual cheltuielile ocazionate, precum și de trecerea frontierei, care de multe ori este făcută ilegal. Odată ajunse în străinătate, victimelor li se spune doar în ultimul moment că trebuie să renunțe la un organ, în cele mai multe cazuri la un rinichi, iar în caz de refuz sunt amenințate că vor fi lăsate în stradă fără documente, fără bani, pentru a fi prinse de poliție, circumstanțe în care, într-o țară a cărei limbă nu o cunosc, fără acte de identitate, lipsite de resurse financiare, acestea cedează presiunii și acceptă să-și doneze organele.[54]

Potrivit art. 210 alin. (3) din Codul penal, consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă.

Codul penal sau Legea nr. 678/2001 nu preved ce se înțelege prin victimă a traficului de persoane, însă această noțiune este definită în documentele internaționale ratificate de țara noastră, dar și de alte acte normative interne ale statului nostru.

Prin urmare, în conformitate cu art. 4 lit. e) din Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, termenul victimă desemnează orice persoană fizică care  este supusă traficului de ființe umane, iar potrivit H.G. nr. 1238 din 10 octombrie 2007 privind aprobarea Standardelor naționale specifice pentru serviciile specializate de asistență  și protecție a victimelor traficului de persoane, conceptul de victimă a traficului de persoane desemnează orice persoană fizică vătămată despre care există informații că a fost supusă infracțiunilor privind traficul de persoane prevăzute de Codul penal, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, chiar dacă traficantul obține consimțământul victimei (de exemplu, aceasta este de acord să se prostitueze, să cerșească, să lucreze în străinătate etc.), legiuitorul sancționează fapta sa, în situația în care sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni privind traficul de persoane. Prin urmare, în astfel de situații s-a instituit o prezumție legală că un asemenea consimțământ este întotdeauna viciat.[55]

În urma unei analize realizată de ANITP în anul 2016, pornind de la populația de victime identificate în 2015, a rezultat o cifră de 880 de persoane, exploatate în diverse moduri, atât în interiorul, cât și în afara țării. În linii generale, tiparele infracționale și profilul socio-demografic rămân neschimbate față de anii anteriori.

Datele statistice sugerează o dinamică ce păstrează România printre țările europene care înregistrează un număr mare de persoane investigate/cercetate și de dosare penale, indicator al unei acțiuni intense și eficiente de combatere a traficului de persoane.

Astfel, în anul 2015 au fost întocmite 729 de dosare, astfel: 10 dosare pentru pornografie infantilă, 4 dosare pentru pornografie, 48 de dosare pentru cerșetorie, 71 de dosare pentru exploatare prin muncă și 596 de dosare pentru exploatare sexuală. Dintre cei 1465 de făptuitori, există și o persoană juridică, 1042 au fost bărbați, 266 au fost femei, 156 au fost autori necunoscuți iar printre aceștia au fost investigați și 16 cetățeni străini.[56]

Nici în acest an nu au fost raportate persoane traficate pentru prelevarea de organe.

În privința transplantului de organe, mai evidențiem faptul că, la nivel mondial, cererea de organe este mai mare decât oferta.

Un alt aspect care trebuie subliniat este de ordin etic și anume considerentele culturale și religioase care interzic donarea. Potrivit Raportului Bellagio[57], în Orientul Mijlociu, există considerente religioase care descurajează și chiar interzic donarea de organe de la cadavre. Potrivit învățăturilor islamice, integritatea corpului la înmormântare trebuie respectată. Există însă și unii lideri religioși care au acceptat donarea de organe ca o dăruire de viață. În schimb alții nu acceptă principiul morții cerebrale, egală – în viziunea lor – cu ideea de crimă, fapt care împiedică recuperarea organelor de la persoanele decedate.

În Japonia, spre exemplu, nu se poate vorbi despre donarea de organe de la cadavre datorită principiilor absolute de integritate corporală, de respect față de persoanele în vârstă și de respingere a standardelor specifice morții cerebrale. Există bariere de natură culturală și în țările din vest, precum Statele Unite ale Americii, unde mai mult de jumătate dintre familiile celor decedați refuză ca rudele lor să devină donatori de organe.

Un alt aspect este reprezentat de deficitul de organe disponibile pentru operațiile de transplant, care se accentuează din ce în ce mai mult, fapt care îi determină pe cei care sunt în căutare de organe să se deplaseze în zonele lumii unde există persoane care doresc să își vândă un organ pentru a putea supraviețui, fenomen denumit turism de transplant.

De asemenea, există numeroase cadre medicale, instituții de profil, persoane fizice sau juridice care exploatează această lipsă de pe piața mondială de organe pentru transplant, mai puțin motivați de dorința de a ajuta oamenii, ci de a obține sume de bani considerabile pentru mijlocirea acestor operații între donator și primitor. În aceste cazuri vorbim despre trafic de organe.[58]

Definirea acestor concepte o regăsim în Declarația de la Istanbul, rezultată în urma reuniunii experților la data de 30 aprilie – 20 mai 2008, convocați de Societatea de Transplant și Societatea Internațională de Nefrologie, document în care sunt inserate concept și definiții derivate din documente internaționale necesare să explice și să justifice măsurile de reformă în lupta împotriva prelevării ilicite de organe, potrivit căreia traficul de organe ca reprezintă recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea persoanelor vii sau decedate ori ale organelor lor prin amenințare sau utilizarea forței ori prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de putere sau de o situație de vulnerabilitate, ori prin oferirea sau primirea de la o terță parte a plăților sau beneficiilor pentru obținerea transferului de control asupra potențialului donator în scopul exploatării lui prin prelevarea de organe pentru transplant.

Comerțul de transplant se prezintă sub forma unei politici sau practice în cadrul căreia organul este tratat drept marfă, fiind, inclusiv, cumpărat sau vândut ori folosit sub formă de câștig material sau alte avantaje comparabile.

Călătoria în scop de transplant este circulația organelor, donatorilor, primitorilor sau specialiștilor în domeniul transplantului dincolo de frontierele jurisdicționale pentru efectuarea transplantului. Călătoria în scop de transplant se transformă în turism de transplant în cazul în care aceasta implică traficul de organe și/sau comerțul de transplant sau dacă resursele (organele, specialiștii și centrele de transplant) destinate pentru oferirea transplantului pacienților din exteriorul unei țări subminează capacitatea statului de a oferi servicii de transplant propriei populații.

Se poate afirma că traficul de organe și țesuturi umane constituie o formă de manifestare a criminalității organizate. Unii experți estimează că vânzarea ilegală de organe se ridică la cel puțin câteva mii de transplanturi pe an. Nu se poate stabili însă câți dintre acești vânzători de organe au fost traficați și câți au făcut o tranzacție ilegală de vânzare a propriilor organe, în mod voluntar.

Există de asemenea, o evidentă creștere a “turismului pentru transplant”, în care diferite persoane călătoresc, deseori împreună cu chirurgii lor, în vederea achiziționării de organe, în timp ce donatorii plătiți aparțin segmentelor sociale defavorizate.

Turismul de transplant depinde de patru categorii de persoane:

  1. pacienții disperați care doresc să călătorească la distanțe foarte mari și care fac față unor condiții de nesiguranță considerabile pentru a obține transplantul de care au nevoie;
  2. vânzătorii de organe disperați și în continuă mișcare;
  3. chirurgii corupți care vor să încalce legea sau care ignoră regulile și normele medicale străvechi;
  4. brokerii de organe și alti intermediari cu legături stabilite cu persoane cheie din lumea întunecată a turismului de transplant. (pag 134)

Traficul de organe umane constituie un teren de lucru pentru grupările de crimă organizată, care, uneori, au în structura lor membrii ai lumii medicale. Organizația Mondială a Sănătății și Organizația Mondială a Drepturilor Omului și-au exprimat în repetate rânduri dezaprobarea față de vânzarea corpului uman și a părților sale, în special procurarea de organe și țesuturi de la persoane în viață sau furnizarea de stimulente financiare rudelor donatorilor decedați.

Protocolul opțional asupra vânzării de copii, prostituției și pornografiei infantile din 2000 specifică că vânzarea de copii în scopul transferprii organelor lor pentru obținerea de profit trebuie considerată un act criminal.

În 1991, Grupul de Lucru asupra Formelor Contemporane de Sclavie și-a exprimat preocuparea asupra “informațiilor privitoare la copii, ca fiind victim ale traficului de organe, în scopul realizării de transplanturi ilegale”. Grupul de Lucru a observat ulterior că probe evidente ale incidenței implicării și ale extinderii acestui fenomen sunt dificil de obținut și a cerut Secretariatului General să invite agențiile Națiunilor Unite și pe alții să-și continue investigațiile pentru a strange date cu privire la traficul de organe umane.

Cotidianul American The Washington Post, nota într-o ediție din noiembrie 2002, că într-un singur orășel din Republica Moldova, 14 din 40 de bărbați si-au vândut organele, împinși de sărăcie. În urmă cu 4 ani, Republica Moldova a suspendat adopțiile internaționale de teamă ca minorii să nu ajungă să fie disecați pentru organe. Potrivit cotidianului israelian Haaretz, autoritățile române anchetează acuzații similare în Israel li au suspendat adopțiile internaționale în cazul copiilor români.[59] Autoritățile americane au moniorizat o rețea din SUA care se aproviziona de 2 ani din Republica Moldova.

Rapoartele existente în mass-media, privind furtul de organe și răpirile, în special de copii, au cunoscut o intensificare începând cu anul 1991, iar cumpărătorii se pare că, în majoritatea cazurilor, sunt arabi bogați. [60]

Asociația Internațională a Medicilor (A.I.M.) a statuat faptul că vânzarea de organe umane este o violare a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a propriului Statut prin care se stipulează că: “corpul uman și părțile sale nu pot face obiectul nici unei tranzacții comerciale. În consecință, oferirea și primirea de bani pentru organ ear trebui interzise”. De asemenea, ea a recomandat medicilor să nu efectueze un transplant dacă au motive să creadă că organelle respective au fost obiectul unor tranzacții comerciale. Asociația recomandă statelor să ia toate măsurile necesare pentru a preveni folosirea în scop commercial a organelor umane, lăsând la latitudinea lor să stabilească metoda de incriminare și sancțiunile aplicabile.

Consiliul Europei a stabilit, în anul 1987, că: “un organ uman nu trebuie să fie oferit pentru bani de către orice organizație de schimb de organe, centre de bănci de organe ori de către orice altă organizație ori individ”. În același sens, Consiliul Internațional al Societății de Transplant susține că: “Niciun chirurg ori echipă de transplant nu va fi direct sau indirect implicată în cumpărarea sau vânzarea de organe, țesuturi ori în orice activitate de transplant care urmărește un scop comercial”.[61]

Raportul împotriva traficului de persoane 2017[62], clasifică lupta împotriva traficului de persoane pe 4 nivele.

NIVELUL 1. Țări ale căror guverne îndeplinesc în totalitate standardele minime prevăzute în Legea privind protecția victimelor traficului.

NIVELUL 2. Țări ale căror guverne nu îndeplinesc în totalitate standardele minime prevăzute în Legea privind protecția victimelor traficului, dar fac eforturi semnificative pentru ajunge să se conformeze acestor standarde.

NIVELUL 2 LISTA DE SUPRAVEGHERE. Țări ale căror guverne nu îndeplinesc în totalitate standardele minime prevăzute în Legea privind protecția victimelor traficului, dar fac eforturi semnificative pentru ajunge să se conformeze acestor standard ȘI:

  1. Numărul absolut al victimelor unor forme grave de trafic este foarte semnificativ sau semnificativ în creștere;
  2. S-a eșuat în a furniza dovezi privind eforturile crescânde în combaterea formelor grave de trafic de persoane în anul precedent; sau
  3. Stabilirea că o țară face eforturi semnificative pentru a se conforma standardelor minime s-a bazat pe angajamentele țării de a face pasi viitori suplimentari în anul următor.

NIVELUL 3. Țări ale căror guverne nu îndeplinesc în totalitate standardele minime și nici nu fac eforturi semnificative în a le îndeplini.

România se clasifică, potrivit Raportului, pe Nivelul 2, țări ale căror guverne nu îndeplinesc în totalitate standardele minime prevăzute în Legea privind protecția victimelor traficului, dar fac eforturi semnificative pentru ajunge să se conformeze acestor standarde.

În celelalte cazuri, putem da ca exemple, pentru Nivelul 1, țările Europei de Vest, Cehia, Slovacia, Israel, Georgia, Armenia, Canada, Chile, Coreea de Sud și Statele Unite. Pe nivelul 2, alături de România, se clasifică și Ucraina, Cipru, Grecia și Letonia, Afganistan, Kosovo, Mexic, Japonia, Singapore, Uganda sau Vietnam. Moldova a coborât pe Nivelul 2 Lista de Supraveghere, alături de Bulgaria, Ungaria, Serbia, Rwanda, Pakistan, Iraq, Arabia Saudită, Cuba sau Hong Kong. Pe ultimul nivel, țări ale căror guverne nu îndeplinesc în totalitate standardele minime și nici nu fac eforturi semnificative în a le îndeplini, se clasifică Rusia, China și Corea de Nord, precum și Iran, Belarus, Venezuela, Sudan și Siria.[63]

[64]

Descrierea situației fiecărei țări în Raportul privind traficul de persoane pe 2017, începe prin justificarea încadrării pe un anumit nivel, alături de prezentarea principalelor recomandări pentru Guvern în a se conforma cât mai bine standardelor minime. Continuă apoi cu mai multe subcapitole, astfel: În cadrul subcapitolului “Urmărire penală” – rezumatul eforturilor depuse de în aplicarea legilor anti-trafic; în cadrul subcapitolului „Protecție” – rezumat al eforturilor depuse de Guvern în identificarea victimelor traficului și în oferirea protecției adecvate; în cadrul subcapitolului „Prevenire” – rezumat al eforturilor făcute de Guvern în prevenirea traficului de ființe umane, iar în final, la subcapitolul “Profilul Traficului”, va fi făcută o privire de ansamblu asupra traficului de ființe umane în țară și a factorilor care afectează vulnerabilitatea de a trafica resortisanți în străinătate.

Potrivit Raportului, guvernul României nu îndeplinește în totalitate standardele minime pentru eliminarea traficului; cu toate acestea, face eforturi semnificative pentru a realiza acest lucru. Guvernul a făcut eforturi crescânde comparativ cu perioada de raportare anterioara, motiv pentru care România s-a menținut pe Nivelul 2. Guvernul a făcut eforturi substanţiale în domeniul aplicării legii, care au dus inclusiv la condamnarea a doi oficiali care erau complici ai infractorilor, precum și în colaborarea cu ONG-urile pentru a identifica un număr mare de victime ale traficului uman şi pentru a direcţiona aceste victime către adăposturi. Guvernul a început să dezvolte mecanisme pentru sprijinirea financiară a ONG-urilor, dar nu a finalizat acest demers în perioada de raportare.

Referitor la domeniile cheie unde guvernul nu s-a conformat standardelor minime, în raport se menționează următoarele situații: guvernul continuă să manifeste o lipsă de pregătire şi de sensibilitate faţă de cazurile de exploatare sexuală şi alte chestiuni legate de traficul de persoane, ceea ce a avut efecte nocive asupra protectiei martorilor, a restituirii victimelor și a condamnării făptuitorilor. Asistența oferită victimelor a rămas limitată, lăsând majoritatea victimelor neprotejate, susceptibile de a suferi noi traume sau de a fi lipsite de servicii publice și de a fi traficate din nou. [65]

Cu privire la aceste aspecte, reprezentatul Ambasadei americane în România, consilierul politic Matthew Jones, a făcut câteva precizări în cadrul proiectului „Nu droguri, Nu trafic uman”, care a avut loc pe 7 noiembrie 2017 în Aula Magna a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului „Regele Mihai I al României”. Potrivit afirmațiilor sale, în ciuda faptului că legea dă dreptul tuturor victimelor să beneficieze de îngrijire medicală şi psihologică, observatorii atrag atenţia că accesul la acest tip de îngrijiri este greoi.

„În trecut, Ministerul Justiţiei a făcut publice online numele martorilor din procese, inclusiv copii, punând victimele în pericol în faţa răzbunării traficanţilor şi generând situaţii stânjenitoare pentru familiile acestora. Sălile de judecată rămân de multe ori medii ostile pentru victimele traficului de persoane, locuri în care acestea pot să fie fotografiate şi ameninţate de traficanţi şi susţinătorii lor”.

Un alt aspect reiterat de Matthew Jones a fost faptul că de multe ori victimele nu îşi permit acţionarea în judecată a traficanţilor.

„Nu în ultimul rând, deşi o lege specifică dă dreptul victimelor la compensaţii din partea traficanţilor, de multe ori victimele nu îşi permit taxele necesare pentru deschiderea unui proces civil sau, în cazul în care judecătorii ordonă plata unor despăgubiri, victimele nu îşi permit să plătească executorii judecătoreşti”.[66]

Astfel, în Raport sunt prezentate următoarele recomandări pentru România:

  1. Oferiţi mai multe servicii de asistenţă victimelor, inclusiv prin alocarea de bani publici pentru ONG-urile care oferă asemenea servicii.
  2. Continuaţi să investigaţi, să cercetaţi penal şi să condamnaţi traficanţii, inclusiv oficialii complici, şi căutaţi să obţineţi sentinţe care sunt suficient de stricte şi proporţionale cu gravitatea infracţiunii.
  3. Creşteţi semnificativ programele de pregătire pentru poliţişti, judecători, procurori şi alţi oficiali relevanţi, în domeniul contactului cu victimele traficului de persoane.
  4. Creşteţi eforturile de identificare a potenţialelor victime în rândul populaţiei vulnerabile, cum sunt imigranţii fără documente, muncitorii străini, romii şi copiii implicaţi în cerşit. Pregătiţi inclusiv inspectorii din domeniul muncii.
  5. Îmbunătăţiţi accesul victimelor la asistenţă medicală şi îmbunătăţiţi calitatea consilierii psihologice.
  6. Exceptaţi toate victimele traficului uman de la obligaţia de a depune mărturie publică în instanţă şi de la publicarea online a numelor, pentru a încuraja colaborarea victimelor cu procurorii şi pentru a le proteja de eventuale răzbunări şi de stigmatul social.
  7. Revizuiţi mecanismul de oferire a compensaţiilor şi informaţi victimele de dreptul lor de a solicita compensaţiile, micşoraţi taxele de judecată pentru victime şi asiguraţi-vă că acestea chiar primesc respectivele compensaţii.

La capitolul “Urmărire penală” se arată că eforturile guvernului de a urmări penal și de a condamna oficialii complici au crescut, dar eforturile de aplicare a legii au rămas aceleași.

  • Articolele 210, 211 și 367 din Codul penal interzic toate formele de trafic și indică o pedeapsă cu închisoarea între 3 și 10 ani, ceea ce este suficient de riguros și proporțional cu pedepsele indicate pentru alte infracțiuni periculoase, cum ar fi violul.
  • Autoritățile au deschis 864 de cazuri noi de trafic în 2016 (858 în 2015) iar procurorii au pus sub acuzare 358 de persoane suspectate de a fi traficanți, în 2016 (480 în 2015).
  • Instanțele au condamnat 472 de traficanți în 2016 (331 în 2015): 78% dintre traficanții condamnați au primit pedepse cu închisoarea – spre deosebire de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau măsuri educative – comparativ cu 68% în 2015. Pedepsele din 2016 au variat de la un an la mai mult de 23 de ani de închisoare.
  • Instanțele au sechestrat aproximativ 200.000 lei (46.460$) de la traficanți, comparativ cu nimic în 2015.
  • Autoritățile au continuat să formeze echipe comune de anchetă cu mai mulțti omologi europeni.
  • Guvernul a oferit instruire unui număr de 335 de ofițeri de poliție pentru depistarea traficului și trimiteri în judecată, cu toate acestea ONG-urile raportează faptul că un mare număr de poliţişti şi judecători din toată ţara continuă să manifeste o lipsă de pregătire şi de sensibilitate faţă de cazurile de exploatare sexuală şi alte chestiuni legate de traficul de persoane. Deseori, judecătorii nu fac diferenţa între cazurile de prostituţie şi cele de trafic de persoane, victimele ajungând să fie trase la răspundere. Observatorii critică în mod frecvent poliţia pentru incapacitatea de a conştientiza potenţialul de exploatare prin prostituţie,[67] incapacitate pe care o regăsim de asemenea și în cazul traficului de organe, după cum urmează să observăm din dezbaterile din cadrul prezentei lucrări.

Raportul face de asemenea referire la cazurile celor doi oficiali condamnați, unul dintre ei, un ofițer de poliție a fost condamnat la 2 ani de închisoare pentru trafic de minori în forma continuată și noua luni pentru constituire a unui grup infracțional organizat (Vasile Claudiu Vulpe, fost ofițer SRI, condamnat definitiv la 3 ani de închisoare cu suspendare sub supraveghere pe o perioada de 8 ani[68]), iar un judecător a primit o pedeapsă de 8 luni pentru folosirea serviciilor unei persoane exploatate și 16 luni închisoare pentru santaj (Nicolae Aurelian Tomuș, doi ani cu suspendare sub supraveghere pentru o perioada de 3 ani, după cum se arată în decizia finală[69]).

La capitolul “Protecție” menționăm doar că guvernul a menținut eforturile minime pentru protejarea victimelor, cu toate că eforturile pentru identificare au ramas insuficiente. Mai mulți oficiali si ONG-uri au identificat 757 de victime în 2016, comparat cu 880 în 2015 si 757 în 2014; aceste statistici au inclus atât victime din investigațiile în curs și din urmăririle penale începute în anii precedenți. Dintre acestea, 47% erau copii, 78% erau femei iar 68% au fost supuse exploatării prin prostituție.[70]

Când vine vorba despre „Prevenire”, Raportul vorbeștre despre Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane și demersurile făcute de aceasta pe parcursul anului, menționând că guvernul a menținut eforturile de prevenire, ANITP continuă să publice studii şi statistici despre tehnicile folosite de traficanţi pentru a manipula victimele, despre rutele de trafic, profilul traficanţilor şi eficienţa măsurilor împotriva traficului de persoane. De asemenea, au fost implementate trei campanii naţionale de prevenire a traficului de persoane, o campanie separată pentru românii din Marea Britanie şi alte câteva campanii şi proiecte, inclusiv un concurs de scurtmetraje în care participanţii au promovat mesaje împotriva traficului uman. De asemenea, ANITP se află în procesul de a dezvolta un plan național de acțiune pentru perioada 2018-2011, cu toate acestea, un plan de acțiune pentru 2017 nu a fost dezvoltat.

Se mai menționează aici că guvernul a menținut o linie telefonică pe timpul programului normal de lucru care s-a concentrat în principal pe informarea românilor cu privire la posibilitatea de a munci în străinătate în siguranța și a mai înaintat în procesul de reducere a cererii de sex commercial și muncă forțată.

În concluzie, la “Profilul traficului” se arată că:

  • Potrivit rapoartelor din ultimii 5 ani, România este țară de origine, tranzit și destinație pentru bărbați, femei și copii supuși muncii forțate și a femeilor și copiilor supuși exploatării sexuale.
  • România este o sursă semnificativă de victime ale exploatării sexuale și a muncii forțate în întreaga Europă.
  • România este țară de destinație pentru un număr limitat de victime ale traficului din alte țări, inclusiv victime ale exploatării sexuale din Italia și Armenia.
  • Oficiali din cadrul guvernului au fost condamnati pentru infracțiuni de trafic de persoane și au existat rapoarte despre oficiali locali care împiedică investigațiile privind traficul.[71]

Observăm că traficul de organe nu cade sub incidenta definiției dată traficului în legislația Statelor Unite, cum evidențiază destul de clar și Raportul privind traficul de persoane pe 2017 al Departamentului de Stat al SUA. În contrast, legea noastră, care nu definește traficul de organe printr-o infracțiune distinctă, îl acoperă parțial în cadrul infracțiunii de trafic de persoane, prevăzută la art. 210 din Codul penal, prin termenul “exploatare”, care se referă, potrivit art. 182 lit. d), și la prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.

Problema traficului de persoane în scopul prelevării de organe este parte integrantă a Protocolului Națiunilor Unite pentru Prevenirea, Suprimarea și Pedepsirea Traficului de persoane, în special de femei și copii, anexat la Convenția Națiunilor Unite împotriva Crimei Organizate Transnaționale, adoptată la New York în anul 2000, însă în literatura de specialitate nu s-a publicat foarte mult cu privire la acest aspect.[72] Îl găsim de asemenea menționat și în Raportul împotriva traficului de persoane ca Protocolul de la Palermo, fiind fundamentul pedepsirii traficanților pentru infracțiunile comise.

Traficul de ființe umane în scopul prelevării de organe este o infracțiune prevăzută de Protocolul privind traficul de persoane. Protocolul nu are în vedere întregul trafic de organe umane, după cum nu include transferul de organe pentru profit. Traficul de organe prevăzut de Protocol se referă doar la situațiile în care o persoană este traficată în scopul prelevării de organe.

Traficul de organe însuși, separat de donator, nu este prevăzut de Protocol, datorită faptului că prelevarea de organe nu impune întotdeauna elemente coercitive. Pentru a se realiza infracțiunea de trafic de persoane în scopul prelevării de organe, persoana respectivă trebuie să fie transportată în scopul prelevării organelor sale. Astfel, se poate face o distincție între vânzarea ilegală de organe și traficul de ființe umane în scopul prelevării de organe: în cazul vânzării ilegale de organe, singurele bunuri transportate sunt organele prelevate de la donatori vii sau de la cadavre și folosite în scopuri diferite. În cazul traficului, recrutarea și transportul persoanelor de la care au fost prelevate organele se face prin forță, amenințări violente și alte forme de constrângere.

Includerea acestei forme de exploatare în cadrul Protocolului a urmărit să acopere acele situații în care persoana este exploatată în scopul obținerii de către traficant de profit pe “piața de organe”, precum și a situațiilor în care persoana este traficată în scopul prelevării organelor sale și/sau a unor părți ale corpului. [73]

Protocolul Națiunilor Unite asupra traficului de persoane definește traficul de organe ca fiind “recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, utilizând amenințări sau constrângeri sau profitând de o poziție de vulnerabilitate, în scopul prelevării de organe de la aceasta”. Statele care ratifică Protocolul au obligația de a incrimina în legile penale infracțiunile privind traficul de organe și trebuie să ia ăn considerare incluzând, în cooperare cu organizațiile nonguvernamentale consilierea și informarea victimelor, asistența psihologică, medicală și materială.[74]

Raportul privind traficul de persoane pe 2017 ține să precizeze că o lege anti-trafic puternică trebuie să includă, printre altele, o definiție clară a traficului de ființe umane care să descrie acțiunile, mijloacele și scopurile, într-un mod prin care să se deosebească de infracțiunile conexe – precum contrabanda cu migranți, prostituție, răpire, trafic de organe sau adoptie ilegală.

Legea privind protecția victimelor traficului (Trafficking Victims Protection Act -TVPA) definește “formele severe ale traficului de persoane” ca fiind: traficul sexual în care un act de sex comercial este indus prin forță, fraudă sau coerciție sau în care persoana indusă să efectueze un astfel de act nu a împlinit vârsta de 18 ani; sau recrutarea, adăpostirea, transportul, furnizarea sau obținerea unei persoane pentru muncă sau servicii, prin folosirea forței, a fraudei sau a constrângerii la servitute involuntară, robie pentru plata datoriilor sau sclavie. Se menționează condiția ca victima să fie transportată dintr-o locație în alta, ca infracțiunea să cadă sub incidența acestei definiții.[75]

Legislația Statelor Unite tratează traficul de persoane și traficul de organe ca fiind două  infracțiuni complet distincte. Acesta ar putea fi înca un motiv pentru care traficul de organe la nivel transațional nu va putea fi combătut de România prin astfel de mijloace de cooperare internațională și înca un motiv de a incrimina distinct traficul de organe.

Am putut trage aceeași concluzie și în urma conferinței “Împreună împotriva traficului de persoane”[76], Ediția IV, tema de dezbatere Prevenirea traficului de ființe umane în rețelele europene – Cazul României, care a avut loc pe data de 25 septembrie 2017, la Hotel Intercontinental din București.

La conferință au vorbit personalități din România, dintre care îi vom menționa pe Adrian Petrescu, fost director al Agenției Naționale Împotriva Traficului de Persoane; Alina Albu, procuror șef al Departamentului pentru Combaterea Crimei Organizate, DIICOT și Angel Tâlvăr, președinte al Grupului Antitrafic al Parlamentului României, precum și personaliăți din străinătate, cum ar fi Jan Van Dijk, prim-vicepreședinte al Grupului de Experți pentru Lupta Împotriva Traficului de Persoane (GRETA), Consiliul Europei, Strasbourg; Bernie Gravett, director, specialist policying consultancy, Marea Britanie și Aimée Comrie, ofițer pentru Prevenirea Criminalității și Justiție Penală, Biroul ONU pentru Droguri și Criminalitate.

În cadrul conferinței, problema traficului de organe a fost deschisă doar la inceput de către Aimée Comrie, vorbind despre situația organelor vândute din Nepal și măsurile luate de Biroul ONU în stoparea acestei activități ilegale, și de către Katalin Kibedi, fost procuror și Secretar de Stat, Ministerul Justiției din România, la finalul dezbaterii, menționând doar necesitatea unei infracțiuni a traficului de organe care, pe latură obiectivă, sa fie săvârșită cu vinovăție.

SECTIUNEA A IV-A TRAFICUL DE ORGANE

  1. Aspecte introductive

Potrivit estimărilor actuale, nivelul traficului de organe este redus, comparativ cu toate celelelate forme forme de trafic. Traficul de organe și țesuturi reprezintă o problemă mondială din ce în ce mai gravă, atât în cadrul cât și în afara frontierelor naționale și este întreținut de cerere.

Traficul de organe umane a devenit în prezent o piață organizată și eficientă, care alimentează și întărește rețelele crimei organizate specializate pe acest sector. Este adevărat că un transplant nu se poate efectua fără participarea unui chirurg. După numeroase investigații, s-a stabilit că rețelele ilicite de transplant au devenit mai numeroase și mai bine organizate, incluzând personaje în afara oricărei suspiciuni.

Ca în toate formele de trafic, rutele cuprind întreg Globul, cu o orientare generală a organelor dinspre țările sărace spre cele bogate. Majoritatea primitorilor din țările sărace călătoresc în țările mai puțin dezvoltate cu legi medicale mai puțin restrictive pentru a putea efectua transplantul. Persoanele înșelate și constrânse să își vândă organele, de multe ori, călătoresc în alte țări pentru a face prelevarea și, în multe cazuri, sunt forțate să rămână în acele zone din cauza lipsei mijloacelor necesare pentru a ajunge acasă și a lipsei unei îngrijiri medicale adecvate.[77]

[78]

 

[79]

 

În cazul traficului de organe se pot distinge trei tipuri de organe: cele care sunt cumpărate, vândute și transplantate în țara de origine a donatorului; cele transplantate în țara de origine a primitorului și cele transplantate în țările din lumea a treia datorită legislației permisive ori a prezenței medicilor care cooperează cu infractorii.

În mod cert o problemă importantă este cea a traficului de organe în sensul înșelării persoanelor și constrângerii acestora pentru a-și vinde un rinichi, dar dezamăgirea lor vine în momentul în care primesc o sumă de bani foarte mică sau când nu mai primesc banii deloc. În multe cazuri, victimele nu sunt pe deplin informate cu privire la natura procedurii, modalitățile de recuperare și impactul prelevării de organe asupra sănătății.

Consimțământul poate fi obținut prin variate modalități de constrângere (prin răpire, ucidere și vânzare de persoane) ori profitând de vulnerabilitatea victimei. Termenul “folosirea de poziția de vulnerabilitate” se referă la orice situație în care persoanele implicate nu au nici o alternativă reală sau acceptabilă decât cea de a se supune abuzului. Au existat situații în care victimele s-au dus la doctor sau la spital pentru o boală oarecare sau accident iar în spital, rinichiul persoanei să fie prelevat fără cunoștiința sau consimțământul acesteia.

Cei care își vând organele nu sunt obligați să ia măsuri legale împotriva traficanților, în sensul că mulți dintre cei implicați nu pot înainta o plângere penală către organele competente, datorită faptului că au semnat false declarații prin care au acceptat să își doneze rinichiul. Traficul se realizează dacă unul dintre actele și mijloacele stabilite de art. 3 lit. a din Protocolul de la Palermo au fost folosite pentru exploatarea unei persoane.[80]

Intr-o analiză făcută de ANITP, se arată că anul 2016 a cunoscut o scădere cu 14% a populației victimelor traficului de persoane, de la 880 victime identificate în 2015 la 756. La fel ca și în anii anteriori, persoanele de cetățenie română sunt majoritare, fiind identificată și o persoană cetățean străin.

Populația feminină, atât cea majoră cât și cea minoră, are o pondere crescută în total, ajungând în acest an la 77,5% din totalul victimelor identificate. Traficul în scopul exploatării sexuale are o pondere de aproximativ 77% din total, cea mai ridicată pondere înregistrată în ultimii ani.

Dimensiunea numărului victimelor identificate în acest an ajunge la aceeași valoare ca a anului 2014, după ce în 2005 cunoscuse o creștere.[81]

Nivelul de educație scăzut și foarte scăzut în rândul victimelor identificate este constant, 72% dintre victime având cel mult studii gimnaziale finalizate la intrarea în trafic.[82]

Traficul de organe, țesuturi și celule de origine umană este o formă a traficului de ființe umane, care duce la încălcări grave ale drepturilor fundamentale ale omului, în special a demnității umane și a integrității fizie și poate afecta încrederea cetățenilor în sistemul legal de transplant.

La fel ca și în cazul traficului de ființe umane prin alte forme de exploatare, victimele traficului în scopul prelevării de organe sunt deseori recrutate din rândul grupurilor vulnerabile (de exemplu, dintre aceia care trăiesc într-o sărăcie foarte mare), iar traficanții sunt deseori părți ale grupărilor de crimă organizată transnațională. Grupările de crimă organizată ademenesc oamenii, în interiorul sau în afara țării, sub false promisiuni și le constrâng sau le conving să-și vândă organele. Primitorii de organe trebuie să plătească un preț mult prea mare față de ceea ce primesc donatorii, parte de care beneficiază brokerii, chirurgii ori directorii de spitale care sunt implicați în rețeaua de crimă organizată.

Săvârșirea acestei infracțiuni poate fi deosebită de celelalte forme de trafic de persoane în privința sectoarelor de unde provin traficanții și brokerii de organe, respectiv din rândul doctorilor și altor persoane din sectorul medical, șoferilor de ambulanțe și lucrătorilor de la morgă, deseori implicați în traficul de organe.[83]

Persoanele implicate în activitățile de trafic de organe și țesuturi și implicit în activitățile de transplant ilegal pot fi:

  • directorii unităților medicale în care se efectuează operații de transplant;
  • persoanele din conducerea spitalelor și medicii specialiști;
  • tehnicienii din laboratoarele de sânge și țesuturi;
  • neurologii;
  • asistentele medicale;
  • operatorii de tursim din cadrul firmelor de transport și al agențiilor de turism care organizează călătorii, obțin pasapoarte și vize;
  • agenții de asigurări medicale;
  • “vânătorii de rinichi” (care “recrutează” donatorii din șarp și străinătate din rândul populației vulnerabile sau marginalizate);
  • organizațiile religioase și societățile de binefacere, care uneori apelează la brokerii de organe;
  • organizațiile de avocați care asigură consilierea juridică a pacienților, care uneori apelerează la brokerii de organe.

Potrivit Recomandării Consiliului Europei nr. 1611 din anul 2003 privind traficul de organe în Europa, legea penală ar trebui modificată astfel încât intermediarii și personalul medical implicat în procedurile de transplant ilegale să răspundă penal, în timp ce vânzătorii “donatori” să fie exonerați de răspundere penală, cu condiția să nu fie în mod indirect implicați în activitățile ilicite de trafic de organe. Cei care si-au vândut un rinichi, spre exemplu, ar trebui să aibă acces la informare, la asistență juridică, medicală și socială, inclusiv consigliere psihologică.

Traficul cu organe rămâne un sector indivizibil al traficului în privința inițiativelor anti-trafic. Nu ar trebui să fie dificil să se extindă cu success activitățile împotriva traficului de persoane și în acest domeniu nou și asupra noilor grupuri țintă, în țările în care traficul de organe este o problemă semnificativă.[84]

  1. Cadrul legal
  • Prezentarea cadrului legal actual în cazul unor țări

Practica recoltării forțate de organe din China zguduie însăși temelia eticii medicale și nu este acceptată niciunde în lume, numărul total de transplanturi până în prezent fiind estimat la un million. Timp de decenii, guvernul a recoltat organe de la prizonieri, cu mici interferențe din partea comunității internaționale, motiv pentru care situația Chinei va fi dezbătută mai amplu în cadrul acestui capitol.

Recoltarea forțată de organe în China este un fenomen fără precedent, deoarece are loc cu aprobarea statului. Aceste circumstanțe fac imposibil ca organele legislative sau judiciare să corecteze abuzul de transplant, permițându-i să devină o practică sistematică pe scară largă.

Potrivit unor studii efectuate de Amnesty International în noiembrie 2004, 5.300 de oameni au fost executați în lume în acest an, dintre care 5.000 au fost executați în China. Agenția de știri chineze Xinhua, a precizat că, într-un singur an, în China s-au efectuat 11.000 de transplanturi de rinichi, pe lângă zeci de mii de transplanturi de alte organe. Presa din Hong Kong, prin ziarul Open Magazine, confirma acest fapt cu date medicale, legale și financiare și sublinia că cele mai multe execuții ale prizonierilor din China sunt pentru comerțul cu organe pentru transplant. Astfel, oamenii bogați din Japonia, Statele Unite ale Americii, Europa de Vest, Rusia și magnații petrolului din lumea arabă, călătoreau în China, având aranjamente exprese cu liderii chinezi și cu clici specializate pentru a li se efectua diferite transplanturi de organe. Tacit, guvernul chinez, aproba aceste tranzacții, care se desfășurau după următoarea schemă: tinerii între 18-35 de ani aflați în penitenciare erau aleși în funcție de sănătatea și vigoarea lor, împușcați în cap, pentru a muri mai rapid, după care o echipă medicală specializată, care cumpăra drepturile asupra corpului executat, recolta organele de care avea nevoie și, în mai puțin de două ore de la execuție, se efectuau și operațiile de transplant prin Clinica Partidului Comunist Chinez – evident pentru cei suferinzi și pentru cei care au plătit cel mai mult. Se pare că la arestare li se efectua un test de sânge de rutină[85], grupa sanguină fiind decisivă pentru donarea de organe. Potrivit investigațiilor efectuate de David Matas, avocat specialist în drepturile omului, și David Kilgour, fost parlamentar și secretar de stat canadian pentru Asia-Pacific, sursă de organe în China erau în special practicanții Falun Gong[86].

Creșterea numărului de transplanturi de organe în China și viteza cu care organele deveneau disponibile au crescut îngrijorarea internațională cu privire la sursa organelor. Autoritățile chineze au declarat public că organele proveneau de la criminalii executați și că exista consimțământul acestora, dar, în același timp existau unele date, precum cele menționate mai sus, care demonstrau că prizonierii erau în mod sistematic supuși unor operații pentru prelevarea de organe în scopul transplantării.[87]

Un raport[88] fără precedent al unei mici echipe de investigatori a fost publicat pe 22 iunie, documentând lucruri uneori uimitoare – de exemplu, modul obscen de funcţionare a sute de spitale şi centre de transplant care au sacrificat oameni în tăcere în China de peste 16 ani.

Împreună, aceste instituţii (medicale?) au generat între 1,5 şi 2,5 milioane de transplanturi în ultimii 16 ani, potrivit raportului. Autorii suspectează că cifra reală este cuprinsă între 60.000 şi 100.000 de transplanturi pe an, începând cu anul 2000.

„Concluzia finală a acestei noi anchete asupra unui caz cunoscut de zece ani, care întăreşte raportul nostru anterior, este faptul că regimul chinez s-a angajat în uciderea în masă a unor nevinovaţi”, a declarat co-autorul studiului David Matas la lansarea raportului ce a avut loc la National Press Club din Washington, la 22 iunie, 2016.

Studiul, intitulat „Recoltarea sângeroasă / Carnagiul: O actualizare”, se bazează pe activitatea[89] anterioară a autorilor cu privire la acest subiect. Publicat la scurt timp după aprobarea în unanimitate a unei rezoluţii prin care Camera Reprezentanţilor din SUA condamnă[90] oficial recoltarea de organe din China, Matas se întreabă retoric: nu cumva în China are loc un genocid medical pe scară largă?

Spitalul General al Armatei de Eliberare a Poporului (AEP), a cărui sarcină principală este de a oferi asistenţă medicală pentru oficialii de vârf ai Partidului Comunist şi Armatei, este printre cele mai avansate şi bine echipate spitale în China. Numărul de transplanturi de organe pe care le face este un secret militar, dar de la începutul anilor 2000, divizia sa clinică, Spitalul 309, şi-a scos cea mai mare parte a banilor din operaţiile de transplant.

„În ultimii ani, centrul de transplant a fost cea mai profitabilă unitate medicală, cu un venit brut ce a crescut de la 30 de milioane de yuani în 2006 la 230 milioane în 2010, o creştere de aproape opt ori în cinci ani”, se arată pe website -ul său. În dolari, saltul este de la 4,5 milioane la 34 milioane USD.

Cum au fost realizate aceste realizări remarcabile într-un timp foarte scurt în China, fără existenţa vreunui sistem de donare de organe voluntare, în condiţiile în care numărul de deţinuţi condamnaţi la moarte este în scădere? Cum se face că timpii de aşteptare pentru pacienţii care doresc transplanturi pot fi măsuraţi uneori în săptămâni, zile, sau chiar ore? Acesta este subiectul noului raport de 817 pagini (inclusiv referinţele bibliografice).

Părţi ale raportului, care ilustrează mărturii secrete şi lucrări medicale din China, afirmă că unele operaţii de extragere s-ar fi făcut chiar pe viu.

„Această anchetă este extrem de dificil de făcut”, a declarat Li Huige, profesor la centrul medical al Universităţii Johannes Gutenberg Mainz din Germania, şi membru al Consiliului Consultativ al organizaţiei Medici Împotriva Recoltării Forţate de Organe (DAFOH)[91], după revizuirea studiului.

Raportul conţine o evidenţă medico-legală a tuturor centrelor de transplant de organe cunoscute în China – peste 700 – şi contabilizează numărul de paturi, ratele de utilizare, personalul chirurgical, programele de formare, construirea de infrastructură, timpii de aşteptare ai recipienţilor, cifrele publice care indică numărul de transplanturi, utilizarea de medicamente imuno-supresoare, şi multe indicii. Înarmaţi cu aceste date, autorii au estimat numărul total de transplanturi efectuate, la peste un million.[92]

În 2007, Ministerul chinez al Sănătății a publicat Regulamentul privind transplantul de organe umane, care a subliniat pașii inițiali pe care China ar trebui să îi facă în stabilirea unei traiectorii care va crea un sistem voluntar de donare a organelor. Acest document reglementează toate programele de transplant din China iar instituțiile care fac transplantări trebuie să respecte aceste reglementări. Se menționează de asemenea că exista câteva provocări, cum ar fi comerțul ilegal cu organe și turismul de transplant, in care donarea organelor de la prizonieri, cauzată de un deficit de cetățeni donatori, este cel mai proeminent.

China este singura țară care utilizează în mod sistematic organe de la prizoneri executați, în procedurile de transplant. 65% din operațiile de transplant efectuate în China utilizează organe de la donatori decedați, dintre care 90% au fost prizonieri executați. Pentru restul de 35% de transplanturi se utilizează organe de la donatori vii. Cu toate acestea, practica de a folosi organe de la prizonieri executați nu a fost interzisă de Regulamentul din 2007.

Programul își propune să implementeze Sistemul Chinez de Răspuns cu privire la Transplantul de Organe prin care procesul de transplantare sa fie transparent pentru public, ceea ce îl va face mai credibil, și a unui program pilot de donare a organelor după moartea cardiacă, sperând că va crea un sistem de transplant durabil și etic în China.[93]

În 2015, China a pretins că a interzis recoltarea organelor de la prizonierii executați. Cu toate acestea, rămân motive de îngrijorare:

  • Nu a fost adoptată nicio lege nouă privind transplantul, pentru a fundamenta modificprile anunțate.
  • Până în prezent, nu au fost eliminate reglementările din 1984 ce permit utilizarea organelor deținuților executați.
  • China nu s-a angajat să pună capăt recoltării forțate de organe de la prizonieri de conștiință.

Reputatul chirurg cardiolog, prof. univ. dr. Jacob Lavee, povestea cum în anul 2005, un pacient de-al său, care se afla în topul listei pentru transplant de inimă, a venit la el într-o zi şi i-a spus că i s-a spus, de către compania lui de asigurare – o companie de asigurări israeliană, să se ducă în China în două săptămâni pentru că era programat să aibă operaţia de inimă.

Când l-a întrebat cum ar putea fi programată o astfel de operaţie cu atâta timp înainte a spus că nu ştie – cineva trebuie să moară chiar în ziua în care se face operaţia – a spus că nu ştia şi a mers în China şi a obţinut transplantul de inimă exact în ziua în care fusese promis transplantul.

Asta i-a permis doctorului să investigheze şi să afle toate aceste lucruri oribile despre care declară “(…) Uneori folosim vorbe care muşamalizează, şi când spunem ‘folosirea de organe de la oameni nevinovaţi’, este ceva abstract. Oamenii, şi în special doctorii, trebuie să înţeleagă că ne referim în special la medici, mai specific la chirurgi, chirurgi chinezi care, de fapt, ucid oameni pentru organe.

Să ne reamintim că fiecare doctor, odată ce-şi termină studiile, rosteşte jurământul lui Hippocrate al cărui prim principiu este primum non nocere – în primul rând să nu faci rău – şi aici avem un grup – vorbim de sute sau mii de chirurgi chinezi care, de fapt, ucid oameni pentru organe. Mă repet, pentru ca oamenii să înţeleagă ideea – este ceva atât de oribil încât uneori oamenii nu vor să înţeleagă şi spun că este imposibil să se întâmple. De fapt, DA, se întâmplă!”.[94]

În SUA, legea interzice vânzarea și cumpărarea de organe umane. De asemenea, prin lege se prevede posibilitatea ca autoritățile federale să răsplătească donatorii în viață pentru cheltuielile efectuate și pot sp ofere anumite facilități în scopul creșterii numărului de donatori. De exemplu, statul Wisconsin a acordat donatorilor în viață p reducere de taxe de peste 10.000 de dolari pentru costurile medicale ale prelevării și pentru pierderea salariului.[95]

Iranul este unul dintre statele care a legalizat vânzarea rinichilor pentru transplant, iar listele de așteptare au dispărut. Comerțul cu organe este controlat și organizat de doua ONG-uri aprobate de Guvern. Fiecare donator primește o recompensă cu valoare cuprinsă între 2.000 și 4.000 de dolari, din fonduri guvernamentale.

În Chile, opțiunea de donator figurează în documentele de identitate și permisul de conducere.

În Japonia, nu se pot efectua transplanturi de inimă, ficat sau pancreas cu organe provenind de la pacienți aflați în moarte cerebrală, menținuți în viață doar prin intermediul aparaturii medicale. Preluarea unui organ vital de la cineva aflat în comă profundă este considerată o crimă. Ea va putea fi efectuată doar dacă persoana respectivă este deja “moartă”. De asemenea, există cărți de donator în care se menționează ce organe este pregătit posesorul să doneze.

În Brazilia, legea din anul 1997 prevede că este ilegal să vinzi organe și țesuturi și interzice tuturor să le solicite. Pedeapsa constă în închisoare de la 3 la 8 ani și o amendă egală cu salariul minim pe 360 de zile. În anul 1998, Brazilia a adoptat o lege prin care s-a stabilit că orice persoană adultă este donator de organe după deces, cu excepția situațiilor speciale de scutire. “Consimțământul prezumat” a fost condamnat de critici și a fost amendat un an mai târziu cu cerința acordului rudelor.

În Africa de Sud, Actul privind țesuturile umane din 1983 prevede că nimeni nu poate primi o plată pentru transferul oricărui tip de țesut, inclusive de carne, oase, organe etc. încălcarea acestor reglementări se pedepsește cu 300 de dolari amendă sau închisoare de până la un an. O lacuna a legii dă posibilitatea directorului unui spital să preleveze țesuturi și organe fără consimțământ, atunci când identitatea persoanei decedate este initial necunoscută și rudele nu vin să pretindă cadavrul în perioada de timp în care prelevarea de organe este posibilă.[96]

În Spania, care este considerată model în privinta reglementărilor privind traficul ilicit de organe umane, legea prevede că aceia care promovează, încurajează, facilitează sau fac publicitate procurării sau traficului ilegal de organe umane (ale unei terțe persoane) sau transplantului acestora vor fi pedepsiţi cu închisoarea între 6 si 12 ani, în cazul unui organ vital și cu închisoarea între 3 și 6 ani, în cazul unui organ care nu este vital.

În cazul în care primitorul de organ consimte la efectuarea transplantului de organe, cunoscând originea sa ilicită, acesta va fi pedepsit cu aceleași pedepse ca și în alineatul anterior, care pot fi reduse, luând în considerare circumstanțele infracțiunii și ale celui vinovat.

Când răspunderea penală pentru infracţiunile prevăzute în acest articol, revine unei persoane juridice, acesteia ii va fi aplicată sancțiunea suspendării temporare a activităţii timp de doi până la cinci ani, precum și confiscarea bunurilor, produselor și profiturilor obținute din fapta penală.

Astfel, legea urmărește pedepsirea traficului de organe umane și publicitatea acestuia, care se realizează astăzi, în principal, prin intermediul Internet-ului, fie că este vorba de solicitarea sau de obținerea organelor de la un terț contra unei sume. Această incriminare vizează întregul lanț de activități criminale în scopul obținerii unui organ: oferirea lui pentru transplant, găsirea primitorului de organe, facilitarea efectuării transplantului ce se realizează, de obicei, prin intermediul turismului pentru transplant.

De asemenea, legea incriminează persoana care primește organul transplantat care, cunoscând ilegalitatea transplantului, consimte la aceasta. Dacă persoana care solicită aceste servicii, ai cărei bani finanțează și aduc profit organizației criminale, nu este pedepsită, legislația care vizează doar pedepsirea promotorilor traficului de organe și executanţilor va fi insuficientă.

Legea spaniolă mai urmărește pedepsirea organizației criminale având în vedere că infracțiunile legate de turismul pentru transplanturi de organe umane și de traficul de organe, sunt, de obicei comise în cadrul organizațiilor care au mijloacele și resursele necesare pentru a le pune în aplicare. Prin urmare, este necesar să se prevadă în mod expres impunerea directă de sancțiuni persoanei juridice implicate în aceste infracțiuni, sistarea activităţii acesteia și confiscarea profiturilor obținute.

În mod similar, în conformitate cu infracțiunea privind traficul ilicit de organe umane, Codul penal spaniol extinde infracțiunea de trafic de ființe umane, luând în considerare, de asemenea, capturarea oamenilor pentru a le recolta organele. Astfel se subliniază necesitatea protejării victimelor acestor atacuri, deoarece ele sunt deja protejate în cazul în care traficul este destinat să le exploateze sexual sau prin muncă.

În Italia, legea prevede pedeapsa cu închisoare de la trei la doisprezece ani şi o amendă de la 50.000 la 300.000 de euro pentru oricine vinde, cumpără sau procură organe în mod ilegal. Şi, în cazul în care infracţiunea este comisă de către o persoană care exercită o profesie în domeniul medical, aceasta îşi va pierde dreptul de a-şi exercita profesia.

De asemenea, sunt pasibili de pedeapsă de la 3 la 7 ani şi o amendă similară cu cea anterioară, cei care organizează sau promovează excursii efectuate cu scopul proliferării traficului de organe.

În Israel, Legea Transplanturilor de Organe ratificată de Parlament în martie 2008 a inclus un capitol unic ce interzicea orice rambursare de cheltuieli pentru transplanturile de organe efectuate în străinătate, în cazul în care acestea au implicat procurare sau comercializare ilegală de organe.

De asemenea, la scurt timp dupa ratificare Legii, au fost emise reglementări prin care li se cerea tuturor companiilor israeliene de asigurări să stopeze rambursarea fondurilor pentru toate transplanturile de organe efectuate în țări unde se știe că au loc procurări ilegale de organe sau comerț ilegal. Aceste reglementări au fost implementate imediat de către societățile de asigurare, si, au oprit brusc și complet turismul israelian pentru transplanturi în China. Ele au ajutat, de asemenea, la reducerea globală a numărului de pacienți israelieni care călătoreau în scopuri de transplant și în alte țări ale lumii; numărul acestora a scăzut de la 155, în 2006, la doar 26 de pacienți, în 2011.

Meritul legii israeliene pentru transplantul de organe nu se rezumă la faptul că a închis porțile turismului israelian vizând obținerea de transplanturi. În paralel, ea include o serie de clauze unice, care deschid noi căi pentru creșterea numărului donărilor de organe pe plan național, atât de la persoane decedate, cât și de la donatori în viață, promovând astfel autonomia națională în donarea de organe, aşa cum s-a subliniat în Declarația de la Istanbul. De asemenea, legea a adoptat o politică nouă unică, acordând prioritate la primirea de organe a acelor candidați care, la rândul lor, s-au înregistrat ca donatori voluntari de organe.

Această politică fără precedent de alocare a organelor se bazează pe principiul etic de altruism reciproc și a fost îndreptată înspre abolirea comportamentului de tip free ride al solicitanților de transplanturi de organe care, din diverse motive, nu sunt de acord să fie, la rândul lor, înscriși ca donatori voluntari de organe.

Legea reglementează, de asemenea, compensații financiare modeste pentru donatorii în viață, pentru ca aceștia să nu fie prejudiciați financiar în procesul donării de organe. Acestea includ următoarele rambursări de beneficii nontransferabile către orice donator viu care a fost autorizat de Comitetul de Etică, toate aceste rambursări fiind făcute de către guvern: rambursarea câştigurilor pentru o perioadă de 40 zile, calculate în funcție de venitul mediu al donatorului în ultimele 3 luni înainte de donare (compensația pentru donatorii șomeri va fi calculată în conformitate cu salariul minim pe economie la momentul donării); acordarea unei sume fixe pentru transport, care să acopere naveta spre și de la spital pentru donator și rudele sale pe durata întregii spitalizări și a perioadei de monitorizare, plata unei indemnizații pentru recuperare fizică acoperind 7 zile, acordată în decurs de 3 luni de la donare; rambursarea cheltuielilor pe 5 ani pentru plata asigurărilor de viață, medicale și de pierdere a capacității de muncă, totul putând fi compensat la prezentarea polițelor de asigurare adecvate și a chitanțelor ce demonstrează plata acestora, precum și rambursarea costului a cinci consultații psihologice și al tratamentelor, după depunerea chitanțelor necesare. Toate aceste măsuri au dat deja roade, astfel încât, pe parcursul anului 2011, donarea de organe a crescut semnificativ, cu 68% față de 2010.[97]

  • Reglemenări și standarde internaționale

În cercetarea transplantului de organe și țesuturi umane ne raportăm la principiile general valabile cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului[98] (D.U.D.O), care presupune “respectul universal și efectiv al drepturilor omului și al libertăților fundamentale”. Luând în considerare aceste principii, se poate afirma că drepturile omului au la bază individualitatea și originalitatea fiecărei ființe umane. De aici trebuie să derive drepturile omului la libertate, integritate și egalitate.

În domeniul abordat, sunt aplicabile următoarele pricipii:

  • toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității – art. 1 din D.U.D.O;
  • orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa – art. 3 din D.U.D.O;
  • nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante – art. 5 din D.U.D.O;
  • toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii – art. 7 din D.U.D.O;
  • orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei – art. 18 din D.U.D.O;
  • orice persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, bunăstării propriei familii – art. 25 din D.U.D.O.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăși, este un drept inalienabil, imprescriptibil, natural al omului, care presupune dreptul fiecărei persoane de a dispune de corpul său, inclusiv de a dona organe sau țesuturi pentru transplanturi sau alte experiențe medicale și de inginerie genetică. Trebuie să avem în vedere cele două aspecte ale acestui drept, repsectiv faptul că numai persoana poate dispune de ființa sa, de integritatea sa fizică și corporală și de libertatea sa, însă prin exercitarea acestui drept nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică și bunele moravuri.

Pe plan internațional, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S), recunoscând transplantul ca o procedură medicală de calitate și fiind îngrijorată de eventualele abuzuri medicale și juridice pe care această procedură le poate genera în cadrul populațiilor sărace expuse, a elaborat o suită de linii directoare cu titlul de recomandări etice și juridice, denumite Principii generale călăuzitoare privind transplantul de organe umane, 13 mai 1991[99], care să fie urmate de toate țările membre ale organizației în vederea elaborării unei legislații moderne privind transplantul.

Principiile elaborate de Organizația Mondială a Sănătății la 12 mai 1991 stabilesc în detaliu parametrii în care se poate desfășura transplantul de organe. Dintre aceste reguli amintim următoarele:

  • Niciun organ nu va fi prelevat din corpul unui minor în viață în scop de transplant. Excepții pot fi făcute în conformitate cu legea internațională în cazurile țesuturilor regenerabile.
  • Corpul uman și părțile sale nu pot fi subiectul tranzacțiilor comerciale. În consecință, oferirea ori primirea unei plăți (inclusiv orice altă compensație sau răsplată) pentru organe trebuie interzisă.
  • Publicitatea cu privire la nevoia de organe disponibile împreună cu oferirea sau primirea unei plăți, ar trebui interzisă.
  • Trebuie interzis oricărei persoane implicată în procedura transplantului de organe să primească orice recompense care depășește o plată justificabilă pentru serviciile efectuate.
  • În lumina principiilor de justiție și echitate a distribuirii, organele donate ar trebui puse la dispoziția pacienților pe baza nevoii medicale și nu din considerente financiare sau de altă natură.

Principiile sus menționate se regăsesc în Recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății privind transplantul de organe și țesuturi umane, din 22 ianuarie 2004[100], în care se precizează că “vânzarea de organe umane reprezintă o violare a drepturilor omului și a demnității umane”.[101]

De asemenea, se subliniază nevoia de a acorda o atenție specială riscurilor în cazul traficului de organe și se solicită statelor membre “să ia măsuri pentru protejarea celor săraci și vulnerabili la turismul de transplant și la vânzarea de țesuturi și organe”.

De asemenea Asociația Medicală Internațională a condamnat vânzarea de organe încă din 1985. În Declarația sa privind donarea și transplantul de organe și țesuturi umane din octombrie 2000[102] se precizează că stimulentele financiare pentru transplanturile de organe ar trebui interzise în toate cazurile. Se recomandă părților să ia măsuri speciale pentru a se asigura consimțământul informat și gratuit al donatorilor și pentru prevenirea folosirii comerciale a organelor.[103]

Tot Asociația Medicală Mondială a fost printre primele organizații care i-au cerut Chinei sa înceteze de urgență practica de a folosi deținuții ca donatori de organe, având cunoștintă încă din 1997 despre aceste practici inumane prin care prizonieri de conștiință – aderenți ai căii spirituale Falun Gong – sunt executați la comandă pentru organe.

Astfel, fost reafirmată Rezoluția Consiliului WMA (The World Medical Association) privind donarea organelor în China[104], adoptată în mai 2006, în Franța, la Divonne-les-Bains prin care îi cere Chinei sa înceteze de urgență practica de a folosi deținuții ca donatori de organe, pe următoarele considerente:

  • Declarația WMA privind Donarea și Transplantul de Organe și Țesuturi Umane subliniază importanța alegerii libere și în cunosțință de cauză în donarea de organe;
  • Declarația menționează în mod explicit că prizonierii și alte persoane aflate în custodie nu sunt în măsură să dea acordul în mod liber și, prin urmare, organele lor nu trebuie utilizate pentru transplant;
  • Au fost raportate cazuri de executare a prizonierilor chinezi și organele lor recoltate pentru donare;
  • WMA își reiterează poziția că donarea de organe se realizează prin consimțământul liber și informat al potențialului donator.

Mai multe demersuri au fost luate în acest sens, după cum urmează:

Australia, decembrie 2006: Spitalele de transplant australiene restricţioneză participarea la programele de formare profesională în transplant a chirurgilor chinezi.

Naţiunile Unite, 2007-2008: Raportorul Special al ONU pentru Tortură cere guvernului chinez să explice diferența dintre numărul de transplanturi efectuate în China și numărul de surse de organe pe care guvernul era dispus să le recunoască. Guvernul chinez nu a reușit să dea un răspuns satisfăcător.

Israel, martie 2008: Israelul adoptă o nouă lege în domeniul transplantului, care determină ca turismul de transplant între Israel şi China să înceteze complet.

Spania, noiembrie 2009: Spania îşi modifică legislaţia penală pedepsind persoanele implicate în turismul de transplant şi brokerii de organe.

Parlamentul European, 2013: Parlamentul European a adoptat la 12 decembrie 2013 o rezoluţie[105] prin care cere încetarea practicilor lipsite de etică din domeniul transplantului de organe în China.

Petiţia DAFOH: Organizaţia „Doctori împotriva Recoltării Forţate de Organe” (DAFOH) a lansat în anul 2013, o petiţie[106] către Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, prin care solicită oprirea imediată a recoltării forţate de organe de la practicanţii Falun Gong din China. Până în prezent petiţia a fost semnată de milioane de oameni din întreaga lume. Anual, semnăturile sunt înaintate ONU. În 2016, DAFOH a fost nominalizată la Premiul Nobel pentru Pace, pentru determinarea cu care a expus, timp de un deceniu, practicile lipsite de etică ale transplanturilor de organe în China.

2014: Casa Reprezentanţilor Illinois, SUA (februarie 2014), Adunarea Generală Pennsylvania, SUA (octombrie 2014), un comitet din cadrul Parlamentului canadian (noiembrie 2014) condamnă recoltarea forţată de organe în China.

Italia, martie 2015: Senatul italian trece în unanimitate un proiect de lege privitor la recoltarea de organe lipsită de etică.

Taiwan, iunie 2015: Taiwan-ul implementează o nouă lega în transplanturi, care interzice traficul de organe şi restricţionează călătoriile în China în vederea transplantului.

SUA, Rezoluţia Camerei Reprezentanţilor nr. 343, 2016: Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA a adoptat la 13 iunie 2016, în unanimitate, o rezoluţie[107] prin care condamnă recoltarea de organe de la prizonieri de conştiinţă în China, în special practicanţi Falun Gong.

Parlamentul European, 2016: Parlamentul European a adoptat la 27 iulie, Declarația 0048/2016 privind stoparea recoltării de organe de la prizonierii de conştiinţă din China[108]. Prin declaraţie, PE recunoaşte ca fiind credibile și persistente rapoartele privind recoltarea de organe sistematică, sprijinită de stat, de la prizonieri de conștiință, în principal de la practicanții Falun Gong, ce are loc în prezent, în China. PE cere luarea imediată de măsuri pentru oprirea recoltării de organe în China.[109]

Principiile stabilite de Organizația Mondială a Sănătății, Asociația Medicală Mondială, Consiliul Europei și alte asemenea organisme (precum Societatea de Transplant) au fost incluse în legislațiile naționale din majoritatea statelor. În ciuda existenței acestor legi prin care sunt condamnate vânzarea și traficul de organe, activitatea instituțiilor statului a fost foarte restrânsă, existând puține condamnări ale traficanților. Cercetările s-au concentrat mai degrabă asupra cărăușilor, a intermediarilor mărunți și nu asupra personalului medical implicat în operațiunile de transplant ilegal, iar traficanții au primit pedepse ușoare.

Consiliul Europei a denunțat faptul că legislația din majoritatea statelor nu stabilește cu exactitate cine este responsabil din punct de vedere penal pentru infracțiunea de trafic cu organe. Infracțiunea ar trebui să indice în mod clar faptul că toate cadrele medicale implicate în procedură și tratamentul ulterior transplantului, care au un comportament contrar eticii medicale și nu reclamă autorităților fapta, sunt de asemenea responsabile din punct de vedere penal.[110]

Protocolul Națiunilor Unite pentru Prevenirea, Suprimarea și Pedepsirea Traficului de Persoane, în special al femeilor și copiilor definește traficul de organe ca fiind “recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, utilizând amenințări sau constrângeri sau profitând de o poziție de vulnerabilitate, în scopul prelevării de organe” de la aceasta. Statele care ratifică Protocolul au obligația de a incrimina în legile penale infracțiunile privind traficul de persoane și trebuie să ia în considerare luarea de măsuri pentru recuperarea fizică, psihologică și social a victimelor, incluzând, în cooperare cu organizațiile nonguvernamentale consilierea și informarea victimelor, asistența psihologică, medicală și material. Statele ar trebui să acorde victimelor posibilitatea de a obține compensații pentru daunele suferite.

De asemenea, Protocolul additional asupra vânzării de copii, prostituția la minori și pornografia infantile (2000) a Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului (1989), afirmă că vânzarea de copii cu scopul de a preleva organele pentru obținerea de profit ar trebui să constituie un delict.

Organizația Mondială a Sănătății a elaborat un set de principii cu privire la transplantul de organe umane în anul 1991, în care se precizează că vânzarea de organe umane reprezintă o “violare a drepturilor omului și a demnității umane”. Principiile directoare afirmă câteva principii cheie în transplantul de organe:

  1. consimțământul informat al donatorului este necesar pentru a avea loc transplantul voluntar de organe;
  2. transplantul poate avea loc între donatori înrudiți a căror legătură genetică este dovedită și dacă există o bună compatibilitate între donatori (de țesut și de sânge);
  3. donațiile de la vii vor fi luate în considerare după donațiile de la cadavre;
  4. transplantul nu trebuie să aibă scop comercial, în sensul că nu trebuie să se intermedieze nicio vânzare de organe, în nicio împrejurare.

Comitetul Executiv al Organizației Mondiale a Sănătății a adoptat, în luna ianuarie 2004, Recomandarea cu privire la Transplantul de organe umane și de țesuturi, pentru întâlnirea din mai 2004 a Adunării Mondiale a Sănătății. Această recomandare accentuează nevoia de a acorda o atenție specială riscurilor în traficul de organe și solicită statelor membre “să ia măsuri pentru protejarea celor săraci și vulnerabili de turismul de transplant și de vânzarea de țesuturi și organe”. [111]

Reglementările care fac referire la procedurile de transplant, elaborate de instituțiile cu vocație la nivelul Europei sunt următoarele:

  1. Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității umane fașă de aplicațiile biologiei și medicinei, Convenția privind drepturile omului și biomedicina (Oviedo, 04.04.1997).
  2. Protocolul adițional la Convenția Europeană privind Drepturile Omului și Biomedicina referitoare la Transplantul de Organe și Țesuturi de origine umană, 2002.
  3. Directiva 2004/23/CE din 31 martie 2004 privind stabilirea standardelor de calitate și siguranță asupra donării, procurării, testării, procesării, conservării, depozitării și distriburii țesuturilor și celulelor umane.
  4. Recomandarea Consiliului Europei nr. 1611 din 2003 privind traficul de organe în Europa.[112]
  5. Directiva 2010/53/UE din 7 iulie 2010 privind standardele de calitate și siguranță referitpare la organele umane destinate transplantului.
  6. Directiva de punere în aplicare 2012/25/UE a Comisiei din 9 octombrie 2012 de stabilire a procedurilor de informare pentru schimbul, între statele membre, de organe umane destinate transplantului.
  7. Convenția Consiliului Europei împotriva traficului de organe[113], 25 martie 2015.

În Convenția Europeană cu privire la Drepturile Omului și Biomedicina, Oviedo, 1997, se precizează că părțile corpului omenesc nu pot contribui la obținerea de profituri financiare. Convenția mai prevede faptul că prelevarea de organe nu poate avea loc decât cu consimțământul donatorului și numai în urma informării acestuia.

Convenția de la Oviedo stabilește principiile generale aplicabile în cazul prelevării de organe și țesuturi de la donatorii vii în scopul transplantării. Astfel, potrivit art. 19, prelevarea se poate face dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

  • este în interesul terapeutic al primitorului;
  • atunci când nu există țesuturi sau organe adecvate disponibile de la o persoană decedată;
  • atunci când nu există nicio altă metodă terapeutică alternativă de o eficacitate comparabilă.

Referitor la consimțământ, Convenția prevede că persoana trebuie să fie informată în prealabil cu privire la scopul și natura intervenției, consecințele și riscurile intervenției. Acordul acestui atrebuie să fie așadar: liber exprimat și în deplină cunoștință de cauză, expres și specific, fie în scris, fie în fața unei instanțe oficiale. El poate fi revocat de către persoana vizată în orice moment. (…) Este reglementată și situația urgenței medicale, când “se va putea proceda imediat la orice intervenție indispensabilă din punct de vedere medical în folosul sănătății persoanei vizate” (art. 8), fără a mai obține consimțământuș adecvat. De asemenea, art. 20 prevede și o excepție de la regula potrivit căreia nu se pot preleva organe sau țesuturi de la persoanele care nu au capacitatea de a consimți. Este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:

  1. să nu existe un donator disponibil care să aibă capacitatea de a-și da consimțământul;
  2. primitorul să fie fratele sau sora donatorului;
  3. donarea să fie de natură să salveze viața primitorului;
  4. să existe autorizarea reprezentantului său, a unei alte autorități sau a unei alte persoane ori instanțe desemnate prin lege dată în scris, conform legii și cu aprobarea instanței competente;
  5. donatorul potențial în cauză să nu obiecteze.

Art. 21 stipulează că „corpul uman și părțile sale nu trebuie să fie în sine sursă de câștig financiar”. În situația în care persoana suferă daune de pe urma unei intervenții ea are dreptul la o reparație echitabilă.[114]

Protocolul adițional la Convenția Europeană cu privire la Drepturile Omului și Biomedicină referitor la Transplantul de Organe și Țesuturi de Origine Umană, adoptat la Strasbourg, în ianuarie 2002, interzice traficarea de organe și țesuturi, din care să rezulte un câștig financiar sau alte avantaje de la corpul omenesc și părțile sale componente și recomandă statelor să conceapă sancțiuni corespunzătoare pentru a combate acest trafic. Protocolul mai stabilește că donatorii au dreptul de a se informa cu privire la consecințele și riscurile donației, drepturile lor legale și dreptul la un sfat independent. De asemenea, prelevarea de organe ar trebui să aibă loc numai după ce donatorul și-a dat consimțământul în mod liber și in cunoștință de cauză iar, dupa intervenție, ar trebui să li se asigure asistență medicală corespunzătoare, atât donatorilor, cât și primitorilor. Se stablește și principiul accesului echitabil al pacienților la serviciile de transplant.[115]

În privința prelevării de organe și țesuturi de la persoane în viață, Protocolul mai stabilește următoarele reguli:

  • se poate efectua numai în beneficiul terapeutic al recipientului și numai dacă nu există un organ sau țesut disponibil de la o persoană decedată și nici o altă metodă terapeutică alternativă;
  • se poate efectua numai dacă donatorul are o relație personală strânsă cu primitorul ori, în absența acestei relații, în condițiile stabilite de lege și cu aprobarea unui organism independent adecvat;
  • se poate efectua numai după evaluarea riscurilor fizice și psihice pentru sănătatea donatorului;
  • nu se poate efectua de la o persoană care nu are capacitatea de a consimți.

Prelevarea de organe și țesuturi de la persoane decedate, se va efectua, potrivit Protocolului, numai după ce donatorul este declarat decedat conform legii și dacă există consimțământul sau autorizarea cerută de lege. În acest caz se cere tratarea cu respect a corpului uman și refacerea aspectului cadavrului.

În ambele cazuri, se cere să se respecte regula confiendțialității profesionale și protecția datelor personale ale donatorului și recipientului.[116]

În proiectul de raport privind donările și transplanturile de organe, din ianuarie 2008, Parlamentul European atrage atenșia asupra legăturii dintre lipsa de organe și traficul de organe și subliniază cp orice exploatare comercialp a organelor care blochează accesul echitabil la transplanturi este lipsită de etică, contravine celor mai elementare valori umane, încalcă art. 21 din Convenția privind drepturile omului și biomedicina și este interzisă în conformitate cu art. 3 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Raportorul Adamos ADAMOU a declarat în cadrul dezbaterii parlamentare: “Toți știm că turiști din vest exploatează nevoile financiare ale persoanelor din state mai sărace”, adăugând că “noi toți am auzit despre liste de prețuri pentru organe și existența piețelor negre pentru organe, în special în țări precum China sau Pakistan. Trebuie subliniată necesitatea de îmbunătățire a controlului traficului de organe”.[117]

Declaraţia de la Istanbul[118]

Declaraţia de la Istanbul cu privire la Traficul de Organe şi Turismul de Transplant[119] este primul document, întocmit de comunitatea internatională de transplant care definește și condamnă comerţul de transplant, traficul de organe și turismul pentru transplant.

Scopul său principal este de a informa, de a inspira și de a promova practicile etice în donarea și transplantul de organe în întreaga lume. Bazându-se pe Declarația Universală a Drepturilor Omului și pe Rezoluția 57.18 a Organizației Mondiale a Sănătății, Declarația aspiră să atingă acest obiectiv prin avizarea interzicerii comerţului de transplant, a traficului de organe şi turismului de transplant și prin sancționarea celor care îl sprijină sau îl încurajează. Un grup custode și patru echipe ale Declarației au fost stabilite pentru a implementa și monitoriza efectele sale.

Declarația, prin natura non-obligatorie, s-a dovedit a avea o influență semnificativă. Peste 100 de organizații de transplant susțin principiile sale. Țări, printre care Israel, Filipine și Pakistan au adoptat o nouă legislație sau au consolidat legile existente care interzic traficul de organe și vânzările de organe umane.

Acest succes se datorează în mare parte Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) și principiilor sale directoare privind celule umane, țesuturi și transplantul de organe.  Declarația urmărește să influențeze profesioniștii de transplant și societățile, iar OMS intenționează să influențeze guvernele. Ambele acționează în mod concertat pentru a aborda problemele tot mai mari legate de comerţul de transplant, traficul de organe şi turismul de transplant prin interdicție strictă și sancționare.

Un numar de 70 de țări au semnat Declarația de la Istanbul, printre care menționăm Statele Unite ale Americii, Rusia, Turcia, India, Spania, Italia, Marea Britanie, inclusiv Moldova. Principalele reacţii la nivel internaţional au constat fie în modificări legislative menite să descurajeze turismul în transplant în China, fie în condamnarea recoltării ilegale de organe din China, în baza unor rezoluţii adoptate de parlamente.

Modificările legislative care urmăresc eliminarea turismului pentru transplant în China au pornit de la faptul că pacienţii diverselor state merg în China pentru a obţine un transplant rapid. Însă faptul că transplantul este posibil prin uciderea „donorului” îi face pe cetăţenii acelor ţări complici la această crimă. Un alt aspect este acela că pacientul se întoarce în ţara de origine şi urmează tratamentul post operatoriu care este plătit de sistemul de sănătate al statului al cărui cetăţean este, cu toate că organul a fost obţinut ilegal. Pacienţii pot fi infestaţi cu HIV, hepatita B sau hepatita C şi pot prezenta un risc mai mare de respingere a organului, care le poate pune viaţa în pericol. [120]

Convenția Consiliului Europei împotriva traficului de organe

Mai mult de 126.000 de transplanturi de organe se efectuează anual în peste 100 de țări. 84.347 de transplanturi de rinichi au fost efectuate în întreaga lume în 2015 (41,8% de la donatori vii), cu o creștere de 5.5% față de anul 2014.[121] OMS a avertizat împotriva „comerțului cu organe umane pentru profit” la nivel mondial care defăimează această terapie de salvare. Cu toate că există legislație care să interzică vânzarea de organe în majoritatea țărilor, progresul a fost încetinit de punerea în aplicare insuficientă a legii și de absența unor instrumente internaționale obligatorii cuprinzătoare pentru armonizarea reglementărilor și îmbunătățirea cooperării transnaționale.

Convenția împotriva Traficului de Organe oferă o soluție la aceste probleme prin identificarea activităților distincte care constituie “traficul de organe umane”, pe care statele ratificatoare sunt obligate să le incrimineze. Conceptul fundamental îl reprezintă “extirparea ilicită a organelor”, care constă în îndepărtarea fără consimțământul liber, informat și specific al unui donator viu; extirparea de la un donator decedat, în alte moduri decât cel autorizat de legislația internă; extragerea organului când unui donator viu (sau o terță parte) i-a fost oferit sau a primit câștiguri financiare sau un alt avantaj comparabil; sau extragerea organului de la un donator decedat când unei terțe parte i-a fost oferit sau a primit un câștig financiar sau un alt avantaj comparabil.

În plus, Convenția incriminează folosirea, pregătirea, conservarea, depozitarea, transportul, transferul, primirea, importul și exportul de organe extirpate în mod ilicit și solicitarea sau recrutarea de donatori de organe sau de primitori, în cazul în care acestea se realizează pentru obținerea câștigurilor financiare sau ale unor avantaje comparabile. Promisiunea sau oferirea de avantaje necuvenite către, sau cererea sau primirea unui avantaj necuvenit de către profesioniști în domeniul sănătății, funcționari publici sau persoane care conduc sau lucrează pentru instituții private care au extirpat organe în mod ilicit, sunt de asemenea incriminate. Convenția face apel la toate statele să se angajeze în luarea măsurilor de prevenție, să coopereze la nivel internațional în investigarea și urmărirea penală a cazurilor (inclusiv extrădarea persoanelor acuzate) și să protejeze martorii și mai ales victimele (inclusiv prin daune civile). Implementarea urmând să fie monitorizată si facilitată de un Comitet al Părților. Este foarte important faptul că Convenția are un domeniu de aplicare internațional, deoarece este deschisă oricărei țări și nu se delimitează doar la cele 47 de state membre ale Consiliului Europei.

Convenția este destinată pentru a completa dispozițiile incluse în alte instrumente internaționale (pe care le-am amintit mai sus și nu le vom relua) care incriminează traficul de persoane pentru extragerea organelor.

În prezent, instrumentele juridice destinate combaterii traficului de persoane pentru extragerea organelor a lăsat destule lacune deoarece, câteodată, cele trei componente ale acestei probleme (acțiune, mijloace și scop) sunt greu de dovedit. Demonstrarea acțiunilor ilegale poate fi problematică, din moment ce violența sau frauda nu sunt folosite întotdeauna iar “profitarea de o situație de vulnerabilitate” este definită oarecum defectuos.

De asemenea, când vânzătorii preiau inițiativa, contactând potențiali primitori sau intermediari, procurorii fac eforturi în a arăta faptul că persoana a fost traficată, chiar dacă vânzătorul a fost mânat să acționeze din sărăcie sau alte nevoi disperate. În plus, traficul de persoane pentru extragerea organelor nu cuprinde tranzacțiile comerciale care implică organe de la persoane decedate, nici deturnarea organelor obținute în mod corespunzător pentru uz ilicit de către medici care oferă servicii de transplant pacienților care nu se califică să le primească prin intermediul programelor naționale sau în infrastructurile care servesc așa numiții turiști de transplant.

Convenția acoperă aceste lipsuri. Oferă o principiile de bază pentru urmărirea penală a brokerilor, chiar dacă modul lor de a acționa nu constă în trafic de persoane. Incriminează atât oficialii corupți care fac abuz se poziția lor în cadrul sistemului de donare de organe, cât si personalul medical sau alte persoane care extrag, transferă sau folosesc un organ în cazul în care cunosc faptul că donatorul nu și-a dat consimțământul valid sau i s-au oferit o sumă de bani. Medicii sunt, de asemenea, răspunzători în temeiul Convenției pentru extragerea organelor de la donatori decedați, știind că nu a fost obținută nicio autorizație valabilă sau ca a fost oferită o sumă de bani pentru a obține permisiunea din partea familiei. Sub această Convenție, statele pot să aleagă să nu urmărească penal primitorii care au cumpărat un organ, cu toate acestea, primitorii vor cădea sub incidența traficului de persoane pentru extragerea organelor dacă știau că organul provine de la o victimă a traficului de ființe umane. Persoanele care își vând un organ în circumstanțe de trafic de persoane pentru extragerea organelor, au dreptul la protecție ca victime. Dacă nu este implicat traficul de persoane, țările pot alege sa urmărească penal vânzătorii în temeiul Convenției.

În concluzie, Convenția va fi un instrument legal internațional fundamental care pentru prima data acoperă practicile ilicite de transplant care în prezent scapă de urmărire penală. Completându-se reciproc, prezenta Convenție privind traficul de organe umane și instrumentele privind traficul de persoane pentru extragerea de organe oferă un cadru juridic cuprinzătpr pentru prevenirea și combaterea activităților de transplant care încalcă drepturile fundamentale ale omului. Problema mondială a traficului de organe poate fi abordată numai printr-un mod de acțiune comun la nivel Mondial. Prin urmare, toate țările ar trebui să devină cat mai repede părți ale acestei Convenții.[122]

Convenția Consiliului Europei împotriva traficului de organe a fost adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 9 iulie 2014.

Până în prezent, Convenția a fost semnată de către 14 state, printre care Albania, Austria, Belgia, Cehia, Grecia, Italia, Turcia, inclusiv Republica Moldova.

Un alt motiv pentru care se impune o modificare a actualei legislații în domeniu vine odată cu adoptarea de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, pe data de 8 septembrie a anului acesta, a unei Rezoluții cu privire la consolidarea și promovarea măsurilor eficiente și a cooperării internaționale privind donarea și transplantul de organe pentru prevenirea și combaterea traficului de persoane în scopul extragerii organelor și a traficului de organe umane[123]. Principalele cerințe solicitate de Adunarea Generala spre a fi adoptate de către țările membre amintim:

  • dezvoltarea registrelor, cu respectarea confiențialității profesionale și a protecției datelor cu caracter personal atât pentru donatori, cât și pentru destinatari, care includ informații privind fiecare procedură de recuperare și transplant de organe și monitorizarea donatorilor și primitorilor organelor în scopul asigurării transparenței a practicilor, tresabilității și calității și siguranței organelor umane;
  • promovarea contribuției voluntare a informațiilor periodice la registrele internaționale pentru activitatea de donare și transplant de organe, cum ar fi Observatorul Mondial privind Donarea și Transplantul, elaborat în colaborare cu Organizația Mondială a Sănătății;
  • urmărirea penală pentru vânzarea ilegală, brokerajul și cumpărarea și alte tranzacții ilicite cu privire la organele umane;
  • asigurarea accesului echitabil la transplantul de organe umane, în baza nediscriminării și creșterea gradului de conștientizare și înțelegere a publicului în ceea ce privește avantajele rezultate din furnizarea voluntară neremunerată de la donatori decedați sau vii, și asupra riscurilor fizice, psihice și sociale pe care traficul de organe umane și transplantul de turism le cauzează fiecarei persoane în parte sau comunității;
  • dezvoltarea și consolidarea supravegherii regulamentare a instituțiilor medicale și a personalului medical implicat în transplantul de organe umane, inclusiv prin măsuri de control, cum ar fi audituri periodice.

România are cu atât mai multă nevoie de implementarea acestor cerințe, cu cât donarea de organe nu e încurajată așa cum se întâmplă în alte țări. În Occident, media e de 20-25 de donatori pe an la 1 milion de persoane. În România vorbim de 4 la 1 milion.

În plus, potrivit unui fragment dintr-un reportaj făcut de jurnaliști de investigații în domeniu, anul trecut, Corpul de Control a găsit probleme la Registrul de organe al Agenției Naționale de Transplant în cadrul căruia fostul ministru al Sănătății Vlad Voiculescu, declara:  „Nu știm cine introduce date, când introduce date, știm ce date sunt introduse dar cu siguranță sunt insuficiente și nu știm cum ar putea fi folosite măcar acele date, deci nu avem noi regulile de funcționare ale acestui Registru. (…)  Nu există nimic care să împiedice pe cineva să aloce un organ fără a respecta niciun fel de reguli”

Reporterul întreabă: „Credeți că este posibil să existe situații în care un pacient care s-a aflat în vârful listei să nu primească un anumit organ desi era compatibil cu organul respectiv și altcineva să îi sară în față profitând de pe urma acestor lacune?”. “Mi-ar plăcea să pot spune că acest lucru nu este posibil, că nu se poate ca cineva să fi sărit rândul. Din păcate nu pot spune acest lucru”.

Și nu e prima dată când se găsesc ciudățenii în registrul de organe. În 2010, Corpul de Control al primului ministru anunța că Agenția Națională nu deține o situație exactă a numărului de transplanturi, a persoanelor transplantate sau aflate pe lista de așteptare. În anul 2014 s-a descoperit că alocarea organelor era decisă de diverse personalități medicale care stabileau unde se face transplantul și de către cine. Pentru toate acestea, există un singur cuvânt: trafic.

La sfârșitul anului 2016, lumea medicală respingea public această acuzație, lăsând să se înțeleagă că există interese obscure menite să blocheze transplantul din România.[124]

  • Reglementări interne

Cadrul legal din România pentru combaterea traficului de persoane este, în general, unul propice. Acest cadru reflectă instrumentele legale internaționale adoptate de Națiunile Unite,[125] Consiliul Europei[126] și Uniunea Europeană[127] pentru prevenirea și combaterea traficului de persoane, instrumente la care România este parte.

Intrarea în vigoare, în ultimii ani, a celor doua coduri noi – Codul Penal și Codul de Procedură Penală – au abrogat sau modificat prevederile Legii 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane,[128] care reglementează procedura aplicabilă în cazul infracțiunilor de trafic uman.

Anterior lunii februarie 2014, legea aplicabilă pentru criminalizarea infracțiunilor de trafic în România era formată din articolul 12 al Legii 678/2001 cu privire la persoane și articolul 13 cu privire la traficul de minori. În februarie 2014 a intrat în vigoare Noul Cod Penal și prevederile legale incluse în Capitolul VII “Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile” au devenit aplicabile. Aceste norme penale au abrogat prevederile similare ale Legii 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și ale Ordonanței de Urgență 194/2002 privind regimul străinilor în România.

Astfel, legea română interzice toate formele traficului de minori, exploatarea în scopuri sexuale sau prin muncă forțată, în baza articolelor 211 și 212 împreună cu articolul 182, printr-o formulare holistică incriminând următoarele acțiuni: “recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor în scopul exploatării acestuia”. Articolele 210 și 211 prevăd, în primul paragraf, pedepse de la 3 până la 10 ani de închisoare.  Circumstanțe agravante (cum ar fi fapta comisă de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu) atrag pedepse, după cum este stipulate în paragraful 2, de 5 până la 12 ani de închisoare, precum și interzicerea unor drepturi. Aceste pedepse au fost calificate în raportul SUA din 2014 ca fiind “suficient de aspre și comensurate pedepselor prevâzute pentru alte crime serioase, cum ar fi violul”. Mai mult decât atât, paragraful 3 al articolelor 210 și 211, cuprinde prevederea conform căreia “consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă”.

Exploatarea persoanelor este prevăzută ca infracțiune distinctă în articolul 182 al noului Cod penal. Mai mult, articolul 216 pedepsește folosirea serviciilor unei persoane exploatate astfel: “fapta de a utiliza serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care beneficiarul știe că este victim a traficului de persoane ori a traficului de minori, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”.[129]

Un alt aspect puternic al legislației din România se referă la dreptul victimelor la restituire din partea traficanților. Alte puncte forte ale legislației române prevăzute de Legea 678/2001 sunt cele privind confiscarea specială sau interzicerea revictimizării. Confiscarea specială prevăzută la articolul 19 pentru bunurile rezultate în urma și folosite pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane (în lege sunt date ca exemplu de bunuri ce pot fi supuse confiscării speciale apartamentele în care sunt cazate persoanele traficate). În articolul 20 se prevede ca victimele traficate să nu fie pedepsite pentru crimele comise ca rezultat direct al infracțiunii de trafic de persoane (exemplu, cazurile de prostituție), dacă ajută autoritățile pe parcursul investigației sau procesului împotriva traficantului. Legea română stabilește de asemenea dreptul victimelor la restituire din partea traficanților în baza articolului 44 al legii menționate mai sus.[130]

De asemenea, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, stabilește în Titlul VI, condițiile în care se poate efectua legal prelevarea și transplantul de țesuturi, organe și celule de origine umană, precum și infracțiunile aferente în art. 154-159. Mai mult, există chiar o definiție a traficului de organe, la art. 158. Astfel, potrivit legii, organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană pentru transplant, în scopul obținerii unui profit material pentru donator sau organizator, precum și cumpărarea de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană, în scopul revânzării, în vederea obținerii unui profit, constituie infracțiunea de trafic de organe și/sau țesuturi sau celule de origine umană și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Trebuie precizat faptul că, în opinia noastră, toate infracțiunile prevăzute de Lega nr. 95/2006 pot intra în sfera generică a infracțiunilor de trafic de persoane, și în special de trafic de organe, întrucât ele se referă într-o formă sau alta la încălcarea dispozițiilor legale referitoare la prelevarea și transplantul de organe. Astfel, ori de câte ori, se va realiza una din acțiunile prevăzute de Legea nr. 678/2001, în scopul exploatării unei persoane, iar exploatarea se va face în scopul prelevării de organe, în modalitățile prevăzute de Legea nr. 95/2006, se vor întruni elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane.[131]

Legea nr. 95/2006

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății a fost elaborată în concordanță cu reglementările internaționale, mai precis cu normele europene din Directiva 23/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului Europei, care se referă la asigurarea calității celulelor și țesuturilor utilizate pentru transplant, începând de la prelevare și continuând cu operațiunile de transport, conservare și transplantare propriu-zisă. În Titlul IV din acest act normativ, intitulat “Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană, în scop terapeutic” se stabilește regimul juridic al prelevării și transplantului de țesuturi și organe umane în România. Legiuitorul a reglementat, în cuprinsul legii, semnificația unor noțiuni și termeni, după cum urmează:

  1. celula este unitatea elementară anatomică și funcțională a materiei vii. În sensul prezentei legi, termenul celulă/celule se fereră la celula umană individuală sau la o colecție de celule umane, care nu sunt unite prin nicio formă de substanță intercelulară;
  2. țesutul este gruparea de celule diferențiată, unite prin substanță intercelulară amorfă, care formează împreună o asociere topografică și funcțională;
  3. organul este partea diferențiată în structura unui organism, adaptată la o funcție definită, alcătuită din mai multe țesuturi sau tipuri celulare, prezentând vascularizație și inervație proprie;
  4. prelevarea constă în recoltarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană sănătoase morfologic și funcțional, cu excepția autotransplantului de celule stem hematopoietice când celulele sunt recoltate de la pacient, în vederea realizării unui transplant;
  5. transplantul este acea activitate medicală prin care, în scop terapeutic, în organismul unui pacient este implantat sau grefat un organ, țesut sau celulă, inclusiv tehnicile de fertilizare in vitro;
  6. donatorul este subiectul în viață sau decedat, de la care se prelevează organe, țesuturi și/sau celule de origine umană pentru utilizarea terapeutică;
  7. primitorul este subiectul care beneficiază de transplant de organe și/sau țesuturi și/sau celule. (pag 40)

Legea definește noțiunile de organ uman și țesut uman. Prin organ uman se înțelege orice parte a corpului care nu poate fi multiplicată de corpul uman, compusă din țesuturi origanizate într-o structură unitară, completă, definitivată și complexă. În cazul distrugerii sau deteriorării țesutului sau organului, pentru însănătoșirea sau supraviețuirea corpului este necesar ca acestea să fie înlocuite în întregime, prin transplantarea de la un alt corp. Prin țesut uman se înțelege totalitatea celulelor sau materialelor din corpul uman, care au aceeași structură și îndeplinesc acelelași funcții în corp și care sunt regenerate în mod natural, de către corpul uman.

Deși legiuitorul nu a precizat în mod clar acest lucru, consider că este necesar să menționăm faptul că între donator și potențialul primitor trebuie să existe o compatibilitate genetică, justificată de necesități biologice. Astfel, la operația de transplant trebuie să se evite incompatibilitatea grupelor sangvine, pentru ca orgnele transplantate să nu fie respinse de corpul primitorului.

Noțiunea de transplant este reglementată separat de cea de prelevare, întrucât faza prelevării precede și condiționează faza transplantului. Se impune precizarea că scopul transplantului este salvarea vieții omului prin înlăturarea țesutului sau organului bolnav și înlocuirea lui cu altul sănătos, atunci când nu mai există posibilități de vindecare. (pag 42)

Pentru coordonarea, supravegherea, aprobarea și implementarea oricăror dispoziții referitoare la activitatea de transplant a fost creat un organ de specialitate în subordinea Ministerului Sănătății, cu personalitate juridică, denumit Agenția Națională de Transplant.[132] În vechea legislație autoritatea competentă în acest domeniu se numea Comisia de transplant și organe umane și se afla tot în subordinea Ministerului Sănătății.

În anul 2007 s-a înființat Registrul Național de Transplant, constituit în cadrul site-ului oficial al Agenției Naționale de Transplant www.transplant.ro. Acest site este gestionat împreună cu o structură specializată și oferă informații complete legate de legislație, autorizări, persoane de contact, etc.

Este funcțională pagina referitoare la listele de așteptare (atribut și obligație a fiecărui centru de excelență). Informațiile privind listele de așteptare sunt confidențiale. Fiecare pacient aflat pe listele de așteptare primește un cod CUIANT conform Ord. M.S. nr. 1079/2008, fără de care nu se poate efectua procedura de transplant.

Registrul Național de Transplant nu deține evidența și evoluția în dinamică a pacienților transplantatți din cauza refuzului CNAS de a accepta conectarea celor 2 servere pentru a avea informațiile în timp real. În cursul anului 2015 am redeschis discuțiile cu CNAS în scopul conectării celor două servere, discuții care erau în curs de desfășurare la sfârșitul anului 2013.[133]

În anul 2015 au avut loc un număr de peste 400 de transplante de organe, aproximativ 600 de transplante de țesuturi și celule (inclusiv transplante de celule stem hematopoietice pentru afecțiuni maligne sanguine). Toate aceste acțiuni au fost coordonate și supravegheate de către Agenția Națională de Transplant.[134]

Când vorbim despre donator și primitor, trebuie să avem în vedere două etape distincte dar care se află intr-o relație de interdependență, fiecare cu proceduri de etică și condiții individuale, mai exact etapa prelevării și, respectiv, transplantul.

  1. Prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană

Legiuitorul român face o distincție clară între două categorii de donatori:

  • donatorul în viață
  • donatorul decedat.

Condițiile necesare pentru efectuarea prelevării de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatorul în viață sunt următoarele:

  • să fie o persoană majoră;
  • să existe capacitate de exercițiu deplină a persoanei;
  • să se fi obținut consimțământul informat, scris, liber, prealabil și expres al persoanei;
  • să se încheie un act legalizat între donator și primitor;
  • să existe avizul comisiei de avizare a donării. (pag 74)

Pentru validitatea consimțământului exprimat de donator, legea prevede obligativitatea încheierii unui act legalizat între donator și primitor, prin care să declare că donarea:

  • se face în scop umanitar;
  • are caracter altruist;
  • nu constituie obiectul unor acte și fapte juridice, în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură.

De asemenea, se prevede expres faptul că donarea și transplantul nu pot face obiectul unor acte și fapte juridice, în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură.

Cu privire la prelevarea de organe, țesuturi și celule de la donatori minori în viață, legea prevede interzicearea efectuării unor asemenea intervenții, cu excepția prelevării de celule stem hematopoietice medulare sau periferice, când trebuie îndeplinite următoarele condiții:

  • dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, să existe consimțământul acestuia, scris sau verbal, exprimat în fața președintelul tribunalului în a cărei cicumscripție se află sediul centrului unde se efectuează transplantul, după efectuarea unei anchete de către autoritatea tutelară competentă, și acordul scris al ocrotitorului legal (părinte, tutore sau curator);
  • dacă minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, să existe acordul ocrotitorului legal.

În privința prelevării de la o persoană în viață a unor organe, țesuturi sau celule, trebuie menționat faptul că este necesar, potrivit legii, avizul comisiei de avizare a donarii de la donatorul viu, care se constituie în spitalul unde se va efectua transplantul cu următoarea componență:

  • un medic cu pregătire în bioetică din partea colegiului medicilor județean sau al municipiului București;
  • un psiholog sau un medic psihiatru;
  • un medic primar, angajat al spitalului, cu atribuții de conducere, care nu este implicat în echipa de transplant.

Comisia va evalua motivația donării și respectarea drepturilor pacienților.

În legătură cu prelevarea de organe, țesuturi și celule de la donatorul decedat, legea prevede îndeplinirea următoarelor condiții:

  • să fie vorba de o persoană decedată, fie cu activitate cardiacă, la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor creierului conform protocolului de declararea a morții cerebrale prevăzut de lege, fie fără activitate cardiacă, la care s-a constatat oprirea cardio-respiratorie iresuscitabilă și ireversibilă, confirmată de doi medici primari ai spitalului conform protocolului de resuscitare prevăzut de lege;
  • să existe consimțământul scris a cel puțin unui membru major al familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soț, părinte, copil, frate, soră; sau, în lipsa acestora, a persoane autorizate, în mod legal, să îl reprezinte pe defunct; cu excepția situației în care, în timpul vieții, persoana decedată și-a exprimat deja acordul în favoarea donării, prin act notarial de consimțământ pentru prelevare sau prin înscrierea în Registrul national al donatorilor de organe, țesuturi și celule.
  • să se efectueze un control clinic și de laborator care să exclude orice boală infecțioasă, o posibilă contaminare sau alte afecțiuni care prezintă risc pentru primitor.[135]

Începând cu data de 12 decembrie 2013, când a intrat în vigoare Ordinul Ministerului Justiției nr. 3760/C/2013 pentru completarea Normelor privind tarifele de onorarii pentru serviciile prestate de notarii publici[136], și declarațiile de donare de organe, țesuturi și celule pot fi întocmite gratuit la notar.

Potrivit referatului de aprobare a actului normativ, includerea declarației de donare de organe, țesuturi și celule în lista actelor întocmite  gratuit la notar a fost necesară întrucât Uniunea Națională a Notarilor Publici și-a asumat această obligație.

Mai precis, în “Protocolul de colaborare privind realizarea unui sistem informatic pentru înscrierile în Registrul national al donatorilor de organe, țesuturi și celule” semnat între Ministerul Sănățății, Uniunea Națională a Notarilor Publici și Serviciul de Telecomunicații Speciale, se precizează următoarele: “Uniunea Națională a Notarilor Publici are obligația de a face demersurile necesare pentru ca notarii publici să întocmească cu titlu gratuit declarațiile de donare de organe, țesuturi și celule”.[137]

Prelevarea nu se va putea efectua, sub nicio formă, dacă persoana decedată și-a exprimat opțiunea împotriva donării, în timpul vieții, fie prin act de refuz al donării avizat de medicul de familie, fie prin înscriere în Registrul național al celor care refuză să doneze organe, țesuturi și celule.

Repartizarea organelor prelevate se va face de Agenția Națională de Transplant în următoarea ordine:

  • la nivel național – persoanelor compatibile aflate pe listele de așteptare;
  • la nivel internațional – numai în cazul în care nu există, la nivel național, niciun primitor compatibil cu organele disponibile și numai pe bazza unei autorizații speciale emise de Agenția Națională de Transplant.

Prelevarea de organe trebuie anunțată imediat și înregistrată în Registrul național de transplant, iar utilizarea lor se poate face doar în două moduri: imediat sau prin depozitarea în băncile de țesuturi și organe, acreditate sau agreate de Agenția Națională de Transplant.

În final, trebuie menționat că identitatea donatorului cadavru și a primitorului nu trebuie divulgată, cu două excepții:

  • în cazurile în care declararea identității este obligatorie prin lege;
  • în cazurile în care familia donatorului și respectiv primitorului sunt de acord.

 

  1. Transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană

Operațiile de transplant se pot efectua numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

  • se efectuează numai în scop terapeutic, ceea ce înseamnă că urmărește tratarea pacientului primitor de o boală care nu a putut fi vindecată prin alte tratamente medicale;
  • există consimțământul scris al primitorului;
  • primitorul are deplină capacitate de exercițiu;
  • primitorul se află pe listele de așteptare (condiție neprevăzută expres de lege, dar care este, în opinia noastră, obligatorile pentru efectuarea operației de transplant).

În ceea ce privește consimțământul primitorului este necesar să facem unele precizări. Astfel, primitorul trebuie și el informat, în prealabil, înainte de luarea consimțământului, de către medic, asistentul social sau alte persoane care au pregătire de specialitate, cu privire la eventualele riscuri care pot interveni și cu privire la beneficiile procedeului de transplant. Consimțământul va îmbrăca obligatoriu forma scrisă. Dacă primitorul se află în imposibilitate de a-și exprima consimțământul, există două posibilități:

  • acordul poate fi dat de unul din membrii familiei sau de către reprezentantul legal al acestuia;
  • urgența medicală, atunci când nu se poate lua legătura în timp util cu familia ori cu reprezentantul legal al acestuia datorită unor împrejurări obiective, iar întârzierea ar duce la decesul pacientului, situație care se va consemna de medicul șef de secție și de medicul curant al pacientului.

Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau pentru minori, consimțământul va fi dat de părinți sau de ocrotitorul legal.

Consimțământul informat poate fi definit ca o deplină încunoștințare și o deplină exprimare a voinței și liberei alegeri în ceea ce privește actul medical. El presupune informarea „la rece” a pacientului cu privire la toate aspectele medicale/chirurgicale care vor fi afectate pe timpul intervenției și, în același timp, a tuturor complicațiilor care pot apărea și modul în care se pot soluționa.[138]

În funcție de nerespectarea normelor și condițiilor mai sus discutate, de către donator sau primitor ori de către cadrele medicale, Legea nr. 95/2006 reglementează la articolele 154-159, faptele care constituie infracțiuni, respectiv:

  • organizarea și efectuarea prelevării de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană, în scopul transplantului, în alte condiții decât cele prevăzute de lege – art. 154;
  • prelevarea sau transplantul de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană fără consimțământ dat în condițiile legii – art. 155;
  • fapta persoanei care a dispus sau a efectuat prelevarea atunci când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală, solicitată în condițiile legii – art. 156;
  • fapta persoanei de a dona organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană, în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură, pentru sine sau pentru altul – art. 157 alin. (1);
  • determinarea cu rea-credință sau constrângerea unei persoane să doneze organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană – art. 157 alin. (2);
  • publicitatea în folosul unei persoane, în scopul obținerii de organe sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe și/sau țesuturi și/sau celule umane în scopul obținerii unor avantaje materiale sau de altă natură, pentru sine, familie sau terțe persoane fizice sau juridice – art. 157 alin. (3);
  • organizarea și/sau efectuarea prelevării de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană pentru transplant, în scopul obținerii unui profit material pentru donator sau organizator, constituie infracțiunea de trafic de organe și/sau țesuturi și/sau celule de origine umană – art. 158 alin. (1);
  • cumpărarea de organe, țesuturi și/sau celule de origine umană, în scopul revânzării, în vederea obținerii unui profit – art. 158 alin. (2) ;
  • introducerea sau scoaterea din țară de organe, țesuturi, celule de origine umană fără autorizația emisă de către Agenția Națională de Transplant – art. 159.[139]

Pentru o mai bună armonizare a legislatiilor privind lupta împotriva traficului de organe, care în prezent nu este incriminat în legislația Romaniei, este nevoie de aderarea la un instrument juridic internațional multilateral care are ca scop prevenirea și combaterea traficului de organe umane în vederea trasplantului sau a altor forme ilicite de prelevare.

Punctele cheie care trebuiesc avute în vedere de fiecare stat în parte pentru a descuraja, reduce și chiar stopa flagelul traficului de organe, după cum am arătat în capitolul anterior, sunt acoperite și bine structurate in Convenția Consiliului Europei împotriva traficului de organe umane. Astfel, considerăm necesară o scurtă analiză a legislației noastre actuale în paralel cu cerințele Convenției, pentru a puncta lipsurile care ar trebui acoperite pentru o luptă mai solidă împotriva traficului de organe în România:

  • 4, alin. 1 lit. a) din Convenție “în cazul în care prelevarea a fost realizată în lipsa consimțământului liber, informat și specific al donatorului, sau în cazul decesului acestuia, fără ca prelevarea să fi fost autorizată în conformitate cu legislația națională” – această formă a traficului de organe este incriminate de legislația română prin art. 154 din Legea nr. 95/2006;[140]
  • 4, alin. 1 lit. b) din Convenție “în cazul în care donatorului în viață sau unei persoane terțe i s-a oferit sau a primit un câștig financiar sau un avantaj echivalent în schimbul prelevării organelor” – această formă a traficului de organe este acoperită de art. 156 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 și partial de art. 210 alin. (1) lit. c) din Codul penal român;[141]
  • 4, alin. 1 lit. c) din Convenție “în cazul în care unui donator decedat sau unei persoane terțe i s-a oferit sau a primit un câștig financiar sau un avantaj echivalent în schimbul prelevării organelor” – în opinia noastră, această formă ar putea fi acoperită de legislația internă prin art. 157 alin. (1) din Legea nr. 95/2006;[142]
  • 5 din Convenție incriminează și folosirea organelor prelevate ilicit, “atunci când aceasta este săvârșită cu intenție, în condițiile arătate la art. 4, alin. (1) lit. a), b) și c), cu scopul de a fi transplantate sau în alte scopuri decât transplantarea” – această formă de trafic de organe nu este incriminată sub acest mod specific de legislația română. Se poate însă regăsi în mod incomplet în art. 154, art. 157 alin. (2), art. 158 din Legea nr. 95/2006[143], unde sunt incriminate diferite forme de folosire a organelor.
  • 7 alin. (1) din Convenție: “(…) comiterea intenționată a solicitării și recrutării unui donator de organe sau a unui beneficiar, atunci când aceasta se realizează pentru obținerea unui câștig financiar sau a unui avantaj comparabil pentru persoana care solicită sau revendică, sau pentru o parte terță” – ipoteza se regăsește în art. 157 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și în art. 210 lit. c) Cod penal;[144]
  • 7 alin. (2) din Convenție: “(…) când este comisă intenționat promisiunea, oferirea sau acordarea de către orice persoană, în mod direct sau indirect, a oricărui avantaj necuvenit profesioniștilor din domeniul sănătății, funcționarilor publici sau persoanelor care conduc sau activează pentru entități din sectorul privat, în oricare calitate, cu scopul de a beneficia de un transplant a unui organ uman, atunci când un astfel de transplant se realizează în circumstanțele descrise în alin. (1) al art. 4, art. 5 și, dacă este cazul, alin. (4) al art. 4 sau art. 6” – nu avem sancționată în mod special o astfel de formă;
  • 7 alin. (3) din Convenție: “(…) când este comisă intenționat solicitarea sau primirea de către profesioniști din domeniul sănătății, oficiali publici sau persoanele care conduc sau activează pentru entități din sectorul privat în conformitate cu cadrul legislative national, în oricare calitate, a oricărui avantaj necuvenit în scopul realizării sau facilitării transplantului de organe umane, atunci când transplantarea se desfășoară în circumstanțele descrise în alin. (1) al art. 4 sau art. 5 și, dacă este cazul, alin. (4) al art. 4 sau art. 6” – ipoteza este acoperită tangential de art. 157 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și art. 210 lit. c) Cod penal;[145]
  • 8 alin. (1) lit. a) din Convenție: „pregătirea, păstrarea și depozitarea organelor umane prelevate ilicit după cum este menționat în alin. (1) al art. 4” – nu avem sancționată o astfel de formă;
  • 8 alin. (1) lit. b) din Convenție: „transportarea, transferul, recepționarea, importul și exportul organelor umane prelevate ilicit după cum este menționat în alin. (1) al art. 4 și, dacă este cazul, în alin. (4) al art. 4 – această formă este atinsă tangențial de art. 158 din Legea nr. 95/2006.

În concluzie, observăm că în legislația noastră actuală mai multe segmente ale traficului de organe care au loc sau este posibil să aibă loc în România, ori în care sunt implicați cetățeni români, în special aspecte ce au de a face cu teritorialitatea legii penale pe care Convenţia o reglementează foarte bine, nu sunt incriminate și aici ne referim la:

  • persoana, fizică ori juridică, inclusiv medicul sau organizaţia/instituţia medicală, care promovează, în toate formele, traficul de organe umane în scopul transplantului sau în alte scopuri, precum şi alte forme de prelevare ilegală şi implantare ilegală de organe. Regăsim incriminată publicitatea doar parțial, în art. 156 alin. 3 din Legea nr. 95/2006;[146]
  • toate tipurile de publicitate, de solicitări sau intermedieri în scopul traficului de organe;
  • primitorul, adică cetăţeanul român care face un transplant ilegal, indiferent că îl face în România sau în altă ţară;
  • utilizarea organelor prelevate ilicit şi importurile de organe prelevate ilicit.

Constituția României la art. 22 reglementează și garantează trei drepturi fundamentale cetățenești, aflate într-o legătură indisolubilă. Dar care nu sunt confundabile din punct de vedere juridic. Aceste drepturi sunt: dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și dreptul la integritate psihică.

Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește în art. 3 că “orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei”, iar Pactul cu privire la drepturile civile și politice stabilește în art. 6 pct. 1 că “Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”.[147]

  • Cazuri de trafic de organe semnalate în România

Chirurgii din țara noastră apreciază drept imposibilă existența unor rețele de trafic de organe care să acționeze pe teritoriul României, având în vedere numărul redus de donatori și condițiile necesare efectuării unor asemenea intervenții. România se confruntă cu o lipsă acută de donatori cadavru de organe, ceea ce conduce la prelevarea și transplantul de organe de la donatori în viață. Însă au existat și există în prezent sesizări despre vânzarea de organe de către cetățenii români.

Traficul de organe și țesuturi umane este un fenomen infracțional nou din sfera crimei organizate, care se manifestă și pe teritoriul României. El este favorizat de numărul mare de persoane care au nevoie de transplant, dar și de lipsa de organe în băncile de țesuturi și celule umane.

Pe zi ce trece, tot mai mulți tineri cad victime ale traficanților de carne vie, sărăcia lucie în care trăiesc silindu-i să-și vândă organele pe sume de nimic. Alții încearcă prin tot felul de metode să facă rost de bani, oferindu-și rinichii sau ficatul pentru mii de euro. Spre exemplu, în anul 2007, pe site-ul http://anunt-gratuit.com, la categoria “Donații”, zeci de tineri vâlceni au postat anunțuri că-și vând organele. (…)

Sărăcia, mizeria, lipsurile, într-un cuvânt foamea, i-au împins pe români în ultimii ani, la gesturi extreme. Recent, cazul unor constănțeni care își vindeau rinichii contra sumei de 4.000 de dolari, a atras atenția Poliției asupra acestui fenomen. Poliția constănțeană a deconspirat o filieră de trafic cu organe cu implicații internaționale. Astfel, potrivit informațiilor deținute de poliție, filierea de trafic cu organe începea în Constanța și se sfârșea la Istambul.[148] În mai puțin de un an, 20 de constănțeni și-au vândut rinichii pentru 4000 de dolari. Medicul care îi opera revindea “marfa” în Occident sau Statele Unite ale Americii cu sute de mii de dolari.[149]

Cazul Mihaly

Autoritățile române au identificat, în anul 2004, un clujean pe nume Robert Orban Mihaly, care, în anul 2001, și-a vândut un rinichi unui cetățean sârb contra sumei de 30.000 de mărci germane. Ajuns în Penitenciarul Gherla, Mihaly a fost supus unor investigații medicale, în urma cărora s-a stabilit că bărbatului în vârstă de 30 de ani îi lipsește un rinichi. Inițial, el a încercat să-i convingă pe medici și pe anchetatori că și-a pierdut organul din cauza unor grave probleme de sănătate, însă nu a putut demonstra cu documente acest lucru. Oamenii legii au aflat în scurt timp că deținutul nu se afla în evidența vreunui spital din România și că și-a pierdut rinichiul din cauza unor probleme financiare, în Austria. Din cercetările efectuate a rezultat că legătura dintre donator și primitor a fost făcută de o femeie din Cluj, care își oferea serviciile prin intermediul unor anunțuri de la rubricile de mica publicitate. Robert Orban Mihaly a cunoscut-o pe numita Maria Pop în anul 2001, când aceasta i-a propus să-i vândă un rinichi sârbului Drăgan Ioavanovici contra sumei de 30.000 de mărci germane. Afacerea a fost pusă la punct, iar donatorul și primitorul s-au întâlnit în sala de operație a unui spital din Viena. Robert Orban Mihaly a fost cercetat pentru trafic de organe, iar în cazul Mariei Pop, care , potrivit unor surse, a fugit peste hotare, în Portugalia, ancheta este în desfășurare. (pag 155)

Medicul clujean Mihai Lucan

Un alt caz a fost dezvăluit de un reporter al cotidianului suedez “Dagens Nyheter” (“Noutățile zilei”) și a fost preluat apoi de presa din România. Potrivit ziarului suedez, un clujean s-a oferit să intermedieze o întâlnire între potențialul cumpărător al unui rinichi și medicul clujean Mihai Lucan. Jurnalistul Knut Kainz Rognerud, de la “Dagens Nyheter”, și-a început documentarea afișând un mesaj pe un forum de discuții pe Internet: s-a dat drept “Knut Andrersson, fiul unui bolnav de rinichi în vârstă de 57 de ani, care face dializă și are nevoie de un transplant”. În anunț el se arăta dispus să plătească bani grei pentru a găsi un donator de rinichi cu grupa sanguină A. După mai multe mesaje descurajatoare, în care I se atrăgea atenția că vânzarea organelor umane este ilegală, o săptămână mai târziu a venit și răspunsul așteptat.

Prima ofertă concretă, respective 85.000 de dolari contra unui rinichi li a operației de transplant a venit din partea unui intermediar, care se ascundea în spatele unei adrese de Internet și al unui nume fals. Acesta promitea un serviciu medical “extrem de profesional”, prestart de chirurgi care “aplică cele main oi metode americane” și utilizează cele mai noi tratamente. Pentru a-și încuraja “pacientul”, intermediarul i-a scris că cei care urmau să efectueze operația au la activ peste 60 de transplanturi, toate reușite. Pancienții erau, susținea el, din Anglia, Germania, Canada, Japonia, Coreea și America. “Traficantul”, care semna Mitch Michaelson, pretindea a fi reprezentantul companiei Magnificent Liberal Inc. și cerea un avanas de 50.000 de dolari la prima întâlnire, restul urmând să fie plătiți la internarea pentru operație. Reporterul a descoperit că firma respective nu există și ca numele Mitch Michaelson este fictiv, în spatele lui ascunzându-se mai multe persoane.

O altă ofertă primită de reporterul cotidianului suedez a venit din partea unui anume David Dodge, din Paris, în numele organizației Liverpool (din nou “liver” – ficat, iar “pool” – a pune în comun, a împărți). La o cercetare amănunțită, numărul de telefon s-a dovedit a fi din Maroc, iar la adresa lăsată de intermediar nimeni nu cunoștea vreun David Dodge.

Câteva zile mai târziu, reporterul sub acoperire a primit o altă propunere. Un anume Constantin Saisui din Cluj se prezenta drept fondatorul organizației “A doua șansă”, din România, care are dreptul să doneze rinichi “fără interes material”. “Există în acest moment 7 donatori grupa A”, i-a scris Saisui ziaristului suedez. Românul afirma că a “ajutat” deja la efectuarea a 28 de transplanturi, pacienții fiind din Italia, Germania, Grecia, Anglia, Franța și Belgia. Saisui oferea, potrivit cotidianului suedez “Noutățile zilei”, operații “complete și de succes” pentru 11.000 de euro, din care donatorul primește circa 5.000 de euro. Potrivit ofertei lui Constantin Saisui, operația urma să aibă loc într-o clincă din Cluj, iar medicul ar fi fost nimeni altul decât faimosul profesor clujean Mihai Lucan.

Chestionat de reporterul cotidianului “Noutățile zilei”, cum este posibilă o astfel de intervenție chirurgicală în condițiile în care vânzarea rinichilor este ilegală în România, intermediarul Constantin ar fi explicat, conform sursei citate, că profesorul Lucan, care vorbește foarte bine limba engleză, fabrică acte din care să reiasă că donatorul e rudă.

Constantin i-a spus reporterului suedez că muncește în Coreea de Sud și se întoarce în țară pe data de 20 decembrie, când va organiza o întâlnire cu Lucan la clinica unde urmează să aibă loc operația. Mai mult, el i-a cerut “cumpărătorului” să aducă analizele tatălui său. Intermediarul i-a mai recomandat reporterului numele unui hotel unde să se cazeze și i-a atras atenșia că ceilalți pacienți operați au avut nevoie de 5 săptămâni de covalescență, motiv pentru care s-a oferit să închirieze un apartament pentru “cumpărător și familia lui”.

Reporterul a decis să nu mai aștepte întoarcerea lui Constantin Saisui în România și l-a contactat pe Mihai Lucan. Când a aflat că “clientul” a luat legătura cu clinica, “intermediarul” a devenit brusc suspicios și a încheiat legătura cu presupusul client.

Intervievat de reporterii români, profesorul Mihai Lucan a declarat că a fost contactat de un suedez care i-a cerut să transplanteze un rinichi cumpărat, dar l-a refuzat categoric și că, mai mult, a sesizat Poliția. (pag 156-157)

Cazul Iacob

În ciuda numeroaselor anchete jurnalistice, în istoria post-decembristă n-a fost investigat decât un singur caz de trafic de organe. Se întâmpla în 2002, chiar la Cluj, pe vremea când profesorul Lucan era director al Institutului de Urologie. Un bărbat numit Iacob susținea că juristul spitalului i-ar fi sugerat, în mod ilegal, să-și vândă pe 7500 de dolari rinichiul drept, care urma să ajungă la un cetățean străin. Bărbatul a acceptat, a fost operat dar nu a primit toti banii.

“Prima data erau hârtii de câteva sute de dolari, apoi au început hârtii de 20 și de 10. Am ajuns la 2500 de dolari și n-am mai avut ce număra. Mi-au spus că, dacă vreau să îmi recuperez banii, ar fi bine să mai aduc un donator la clinica din Cluj. Mi-a sugerat că dacă voi face acest lucru îmi voi recupera cei 5000 de dolari și voi primi un bonus de 1000 de dolari pentru această nouă afacere”, se arată în plângerea lui Iacob. El susține că a început apoi să racoleze alte persoane.

Una dintre victime ar fi fost un bărbat din Vaslui, om sărac, provenit dintr-o familie dezbinată. Pentru a-i proteja identitatea, îi vom spune Ion. “Mi s-au făcut analize la foc automat, că avea multe relații (n.r. – Iacob). Telefoane în stânga, în dreapta… La spital erau oameni care așteptau pentru așa ceva dar el, prin prisma relațiilor ce le avea acolo, m-a băgat la înaintare”.

Așa că la doua zile după primire ofertei, povestește Ion, s-a întins pe masa de operații ca să îi fie scos rinichiul. Imediat după ar fi apărut și un pacient compatibil.[150]

Pe înregistrarea reportajului, în timp ce detaliază pentru jurnalist cum și-a vândut rinichiul stâng pentru 150 de milioane unui străin, Ion își descoperă cicatricea rămasă de pe urma operației. Povestește mai departe cum, după operație, a mai stat internat la Cluj încă 4 zile, timp în care începuse să realizeze ce greșeală a facut, dar era vizitat și îmbarbatat de echipa medicală zilnic, unul dintre doctorii pe care i-a recunoscut fiind șeful Institului de Urologie, dr. Lucan, care ar fi discutat cu Ion și înainte, și după operație.

Omul susține că la ieșirea din spital n-ar fi primit bilet de externare, în schimb plata celor 150 de milioane s-ar fi făcut integral, banii fiind primiți de la Iacob.[151]

Surse oficiale din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj au declarat pentru Ziarul Evenimentul Zilei că dosarul a fost trimis la Poliția Cluj pe 21 martie 2005, pentru a se stabili dacă este vorba de un grup organizat. În această situație, cazul urma să intre în competența procurorilor de la Serviciul de Investigare și Combatere a Criminalității Organizate și Terorism Cluj. Din păcate surse judiciare susțin că fapta reclamată de Iulian Iacob s-a prescris, iar autorii nu au mai putut fi trași la răspundere, deoarece între momentul efectuării transplantului și cel al reclamației au trecut cinci ani. Conducerea Institutului de Urologie și Transplant Relan din Cluj-Napoca a negat acuzațiile lui Iacob.[152]

Așadar, desi Iacob a făcut plângere penală, dând detalii inclusiv despre persoanele racolate, nicio autoritate nu l-a căutat pe Ion în cei 16 ani care au trecut. Un polițist de la Crimă Organizată, care s-a ocupat de acest caz, susține că de cum a început ancheta, au început și telefoanele: “Pentru mine a fost foarte straniu. Toată lumea a refuzat să mai discute de cazul ăla la vreo 3 saptămâni după ce am aflat noi, polițiștii de la BCCO. Ăsta a fost singurul caz de trafic de organe anchetat în România, vreodată! Început! A fost început, că nu știu cum s-a terminat! A fost singura speță de trafic de organe”.

Dosarul s-a plimbat pe la câțiva procurori și prin diferite tribunale, pentru ca, după câteva luni, magistrații să dispună neînceperea urmăririi penale pe motiv că nu există fapta.

Procurorii de pe lângă Curtea de Apel Cluj au refuzat solicitările reporterilor de a studia dosarul, așa că nu au putut afla dacă profesorul Mihai Lucan și alți angajați din cadrul institutului au fost vreodată chemați la audieri. Nici despre eventuala interogare a lui Iacob sau a altor medici nu se știe nimic. “E straniu cum poți să renunți așa la o investigație. Știți, există o vorbă, dacă n-ai furat cu mine, de ce să te acopăr? Vă pot spune clar că la vremea respectivă și SRI știa foarte bine povestea asta. Nu vreau să intru în detalii dar sunt câteva nume care apar în ancheta aia și e foarte straniu. Multe lucruri stranii s-au întâmplat acolo”, declara, sub protecția anonimatului, polițistrul BCCO pentru jurnalistii de investigații

Informația că SRI știa de cazul Iacob e confirmată chiar de profesorul Mihai Lucan, într-un interviu acordat în 2005 Jurnalului Național[153], urologul neagă orice implicare în tranzacție și spune că a discutat personal cu angajați ai SRI pe acest subiect. “Am vorbit cu SRI. Ei văd altfel lucrurile. Dacă se declanșează un scandal acum, când noi ne aflăm în prag de aderare la UE, o să aibă un efect negativ. Nu vrea nimeni scandalul ăsta. Doar cei care n-au nici un pic de logică ar putea face lucrul ăsta”, a declarat atunci doctorul.[154]

Cazul Ralph Zenner

Neanchetat a rămas și cazul unui cetățean german care, ar fi primit un rinichi în condiții dubioase. Emanuel Ungureanu, fost angajat al Institutului Urologic, în prezent parlamentar și vice-președinte al Comisiei de sănătate din Camera Deputaților, declara pentru jurnaliști: “La sfârșitul lunii martie 2003 este momentul în care am descoperit că se face trafic de organe”.

Acum 14 ani, Emanuel Ungureanu devenea primul asistent social de transplant din România. Împreună cu o echipă de medici, străbătea Transilvania încercând să convingă familiile pacienților aflați în moarte cerebrală să accepte donarea de rinichi și, implicit, salvarea unor bolnavi chinuiți de insuficență renală. Tot ce a reușit să construiască însă, s-a năruit la Cluj într-o noapte. “Era vorba de o fetiță accidentată pe trecerea de pietoni de către un motociclist (…) Fetița era pe un aparat, nu mai respira spontan (…)”. După lungi discuții, familia a fost de acord cu donarea de organe. Fata a fost dusă imediat la institute, unde era internată o pacientă compatibilă care avea nevoie de un rinichi. Doar că, spune Emanuel, a doua zi avea să afle șocat că lucrurile nu decurseseră cum ar fi fost normal.

“M-am dus în camera de gardă, unde erau ceilalți doctori, și am întrebat cine a făcut transplant. Liniste. A fost o liniște atât de dureroasă (noi eram foarte apropiați, eram ca frații) și când s-a făcut liniște acolo, cum să zic, ca și când s-ar fi prăbușit cerul peste mine, m-am prins din secunda aia că ceva este neînregulă, în clipa în care nimeni nu a vrut să îmi spună cine a fost transplantat și unde este”.

În lipsa unui răspuns, povestește, s-a îndreptat spre biroul șefului clinicii, Mihai Lucan, care efectuase transplantul. Reacția acestuia a fost vehementă: “Băi lasa-mă, tu! Ce vii la mine, cu ce tupeu vii tu aici? De ce intri asa? Și mă rog, i-a scăpat o înjurătură”, potrivit lui Emanuel. “L-am întrebat cui i-a dat rinichiul și mi-a zis că nu înțeleg lucrurile, că el are niște obligații și că viața e complexă și să vin după amiază la clinica private ca să mă maturizez, să termin cu copilăriile. Eu am ieșit trântind ușa”.

Cel care primise rinichiul era, se pare, un cetățean german aflat pe o listă specială de pacienți, susține Emanuel. “Pe neamț îl chema Zenner, Ralph Zenner”. Și mai spune că în aceeași zi, la clinica privată a medicului Lucan, ar fi primit și o ofertă: să facă rost de donatori pe bani pentru pacienții străini care urmau să fie operați la Cluj în regim preferențial. “Profesorul Lucan avea o listă paralelă cu donatori vii din țară și din străinătate. Veneau străini, se tipizau, adică li se luau analizele, în felul acesta exista o bază de date pentru donatorii vii. Treaba mea era să iau legătura cu străinii, să iau banii de la ei, să îi dau la cei care erau dispuși șă își vândă un rinichi, să îi dau partea profesorului Lucan și să îmi țin un commission din această poveste”.

“Propunearea trebuia să fie destul de ispititoare, problema mea e ca pe mine s-a prăbușit cerul”. Emanuel susține că a luat legătura atunci cu polițiști de la Crimă Organizată, dar răspunsul lor ar fi fost dezamăgitor. “M-au bătut așa cu mâna pe umăr și mi-au zis că ‘din păcate noi nu putem face nimic’, pentru că toate anchetele lor sunt blocate ori la Cluj, ori la București. Nu mi-au spus cine (n.r. – blochează anchetele)”.[155]

Cazul Dragoș Dinu

Un alt caz a fost relatat de postul de televiziune ProTv, la data de 22 iunie 2007. Potrivit acestei surse, un barbat de 40 de ani din Ploiești, internat pentru o intervenție minoră, de scoaterea a unei pietre, la Spitalul Județean Ploiești, s-a trezit fără un rinichi.[156]

Dragoș Dinu s-a internat la Secția de Urologie a Spitalului Județean Ploiești acuzând dureri în zona renală. După un consult, medicul Daniel Nițu i-a recomandat efectuarea unei operații care presupunea înlăturarea pietrei de la rinichi.

“Doctorul Nițu mi-a spus că este o operație banală, în urma căreia voi scăpa de toate problemele. Mi-a explicat în ce va consta această intervenție chirurgicală și m-a convins să mă urc pe masa de operație”, povestea ploieșteanul pentru jurnaliștii de la Evenimentul Zilei.

Pentru că a fost anesteziat local, bărbatul a fost conștient în prima parte a operației. Afirma că și-a dat seama că ceva nu este în regulă în momentul în care o asistentă i-a pus o mască cu gaz anesteziant care l-a adormit.

După ce s-a trezit la terapie intensivă, o asistentă i-a spus să stea nemișcat pentru că i s-a scos un rinichi. “Am crezut că înnebunesc. Eu mă operasem pentru o piatră și rămăsesem fără un rinichi. În cele din urmă a venit și doctorul care m-a operat și mi-a explicat că a fost un accident. Instrumentul medical, asemănător unui foarfece, s-a lipit de peretele uterului, fiind nevoie de extirparea rinichiului pentru evitarea complicațiilor”, rememora acele momente Dragoș Dinu.

Reclamat la Colegiul Medicilor Prahova, chirurgul Daniel Nițu susține că nu poate fi acuzat de malpraxis. “Este o complicație interoperatorie, consemnată în cărțile de specialitate, și orice bolnav este supus acestui risc. Asta este situația. Eu am urmat procedura standard. Se întâmplă oriunde în lume”, se apăra medicul. Șeful Secției de urologie, doctor Ion Luchian, afirma că pacientul nu va avea probleme postoperatorii, chiar dacă trauma psihică se vindecă mai greu.

Colegiul Medicilor Prahova a început o anchetă ca urmare a plângerii depuse de Dragoș Dinu. Președintele Colegiului, Sanda Bosovei, a oferit explicații ca urmare a demersurilor luate. “Cazul a fost cercetat de o comisie din care face parte un medic internist, un chirurg și un ginecolog, iar verdictul a fost dat în baza probelor și a declarațiilor celor implicați”. Dragoș Dinu spunea că în răspunsul la plângere, se arăta că medicul nu a greșit cu nimic. “Eu mă încadrez în marja de 0,3% de operații cu risc crescut. E incredibil cum se poate ajunge la un astfel de răspuns după cinci luni de anchetă”.[157]

Cazul Claudiu și listele tipizate

Existența unor liste tipizate, a unei întelegeri între donator și primitor a fost confirmată și de responsabilul pe trafic de persoane din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române când, întrebat de ce se blochează anchetele în cazurile de trafic pe organe, a vorbit despre înțelegerea prealabilă dintre donator și primitor: “Nu o sa recunoască niciunul că a comis o ilegalitate și nici doctorii nu vor recunoaște că știu ca sunt încheiate astfel de contracte de donație”.

O astfel de întâmplare a detaliat pentru jurnaliști un bărbat, potrivit căruia, acum niște ani, la Cluj, transplantul i-ar fi fost condiționat de plata unei sume de bani.

Jurnalist: “Despre ce sume vorbim? Ce v-au spus medicii?”

Claudiu: “Vorbim de sume de la 10.000 de euro în sus. Cine nu se încadra în suma respectivă, nu mai era chemat. Și ajungeai să mergi la Cluj, să te rogi și să te umilești până ajungeai să îți vinzi ce ai, ca să te poți încadra în cerințele lor. Se negocia ca la piață! M-am dus prima dată la el cu niște bani într-o pungă și a văzut că sunt mărunți și m-a jignit și mi-a aruncat punga pe jos. Eu aveam în punga aia vreo cinci milioane, nu mai mult, ca să îi dau o atenție. Erau hârtii de 1 leu, de 5, nici nu mai știu”.

Jurnalist: “De unde ați avut banii ăștia?”

Claudiu: “Banii erau bani luați din salariul meu pe câteva luni, strânși și, fiind atât de bolnav nu am reușit să îi schimb la bancă, să îi fac bani mai mari”.

Omul s-a întors acasă și, cum boala avansa, a trebuit să înceapă să facă dializă de trei ori pe săptămână. Au trecut ani și de la spital nu l-a mai sunat nimeni, spune el. Așa că într-o zi s-a dus el la Cluj să îi spună doctorului că i-a venit o idee.

Claudiu: “I-am sugerat că îmi vând casa, și lui, direct, și prin intermediari”.

Jurnalist: “Și când i-ați spus asta ați văzut o modificare a comportamentului lui față de dumneavoastră?”

Claudiu: “Da, sigur!”

Jurnalist: “De ce ați vrut să vindeți casa?”

Claudiu: “Ca să trăiesc! Că așa-i sistemul ăsta de sănătate. Dacă nu ai bani, la noi, și vrei să ajungi la un profesor, dacă nu ai bani, mori!”

Internat pentru investigații, bărbatul susține că ar fi văzut în clinică și alte lucruri ciudate. “Am văzut că s-a făcut compatibilitate după lanțurile de aur de la gât. Era un rom care m-a întrebat pe mine: ‘Auzi, bă, când trebuie să dăm banii la proful?’ Păi zic: ‘care bani?’ ‘Păi am pregătit 15 mii de parai, îi dau acum sau cum fac?’”

În final, transplantul nu s-a mai făcut la Cluj, bărbatul spune că s-ar fi împrumutat de la prieteni, ar fi găsit un donator compatibil care i-ar fi vândut rinichiul pe 7000 de dolari și s-ar fi operat la București. “Acolo am spus că suntem verișori și am dat declarație pe proprie răspundere, mi-a ieșit compatibilitatea și am făcut transplantul. Dar la București nu era o sumă. Cine avea, dădea banul. Niciodată nu mi-a spus să dau, cât să dau. Am dat vreo 500 de euro. I-am băgat în buzunar, a dat din cap și eu i-am mulțumit frumos”.

Reportajul continuă cu filmările cu camera ascunsă a tranzacțiilor cu organe din București, filmări în care sunt surprinse mai multe dialoguri dintre pacienți și oameni dispuși să își vândă câte un rinichi sau o bucată de ficat. Faptul că cel puțin o parte din echipa medicală părea să știe despre aceste tranzacții, reiese dintr-un alt dialog filmat tot cu camera ascunsă, între așa-zisul donator și o asistentă medicală.

Transplanturile se negociază deseori ca la piață, cu organe cumpărate sau vândute ilegal pe bani mulți. E o rețea foarte activă formată din personal medical, care închide ochii, și intermediari, care fac rost de organe. Astfel de discuții pot fi auzite frecvent pe holurile spitalului. Negocieri duse în șoaptă, desi secretul este cunoscut și de pacienți, și de medici. Altfel, șansele de a-i oferi cuiva o viață nouă sunt extrem de mici.

La Comisia de Etică, unde donatorul și primitorul trebuie intervievați pentru a fi sigur că transplantul e legal, dosarul trece prin relații și recomandări, după cum reiese dintr-o altă conversație înregistrată cu camera ascunsă, purtată între jurnalist și un domn care urma să beneficieze de un transplant: “Deci, ăla e șeful la *cenzurat* . Cu el e *cenzurat*, n-am eu treabă. Are o recomandare de la un prieten de-al ăluia. A făcut facultatea cu *cenzurat* și are de la ăla recomandare și intervine el. Îl ghiftuiește pe ăla”.

E un mecanism cunoscut și care funcționează uns de două decenii. Însă niciun medic din România nu a fost cercetat vreodată pentru transplant ilegal. E probabil rezultatul unei înțelegeri tacite cu autoritățile statului care, din moment ce n-au reușit să construiască un sistem eficient pentru donarea de organe, închid ochii și lasă lucrurile să se întâmple.

Emanuel Ungureanu spune că, în acest moment, astfel de intervenții se realizează preponderent la București și Cluj, în instituții supraaglomerate, cu personal depășit de situație în fața unor liste de așteptare, care sunt din ce în ce mai lungi, atât de lungi încât mulți nu mai apucă să fie urcați pe masa de operație.[158]

Cifrele oficiale de pe site-ul Agenției Naționale de Transplant din noiembrie 2017 arată ca 2517 de persoane așteptau să primească un rinichi și în jur de 650, ficat, inimă sau plămân.[159]

De aceea, în disperare de cauză, bolnavii înceacă să se salveze așa cum pot, ajungând să vândă tot ce au pentru organul care le-ar putea prelungi viața.

Emanuel: “Este o dublă dramă. Cineva este atât de sărac încât este dispus să își vândă o parte din corp, cineva este atât de bolnav încât este dispus să facă orice pentru asta. Poți înțelege uman, dar nu poți întelege cinismul unor doctori care fac bani din asta! Nu-i că e lipsit de etică, este strigător la cer!”.

Așa s-a ajuns să se vorbească despre liste speciale, altele decât cele de la registrul national, unde ar fi trecute persoane suferinde, dar cu suficienți bani sau destulă înfluență ca să își asigure operația de transplant imediat ce apare organul compatibil de care au nevoie.

A spus-o inclusiv profesorul Mihai Lucan, într-un interviu acordat jurnaliștilor în 2012: “(…) E o listă de donatori, vii, tipizați. Adică o grămadă de indivizi de care spuneam, săraci sau d-astea, care se duc acolo ‘tipizați-mă și dacă există un primitor mă duc și mă înțeleg cu ei’. Ei se înțeleg între ei, toți știu că este donator pe bani dar toți se fac că nu știu, întelegi? Din cauza asta eu am 90% donatori de la cadavru și  ăia au 88% donator viu”. Numai ca anul acesta, profesorul Lucan a negat că ar fi acordat un asemenea interviu și că și-ar fi acuzat colegii de la București, de fapte ilegale.

Cazul Pușcașu

La câțiva kilometri de Bacău, într-un bordei sărăcit de mucegai și de vreme, familia Pușcașu își duce viața chinuită. S-au zbătut ani mulți în sărăcie, el muncind cu ziua pe la oameni, ea îngrijind cu greu micuța gospodărie pe care doar o minune pare să o mai țină în picioare. Sunt ambii suferinzi, fără bani, fără medicamente, fără speranță, deși, într-o zi chiar au crezut că pot lua scurtătura spre o viață decentă sacrificându-și o bucată din ei.

*Arătând cicatricea lasată în urma operației pe corpul dlui Pușcașu* S-a întâmplat în urmă cu câțiva ani. A aflat atunci de la niște cunoștințe că un bărbat grav bolnav care avea nevoie urgentă de transplant de rinichi, e gata să plătească donatorului o sumă considerabilă. (100 de milioane de lei)

A acceptat fără să își pună prea multe întrebări, deși pe undeva știa că este o ilegalitate. S-a urcat în tren și a pornit spre Cluj, unde bolnavul auzise că se pot face transplanturi cu donatori neînrudiți și plătiți și avea dreptate. În sala de așteptare a salonului, Petru Pușcașu a descoperit zeci de oameni ca el, veniți să le de altora, pe bani, un rinichi. “Numai români, ce știu eu, mai erau și unguri…” mărturisește domnul Pușcașu pentru reporter.

La Cluj s-a făcut transplantul, Petru Pușcașu a dat rinichiul iar bărbatul bolnav i-a mulțumit, refuzându-i banii promiși, mizând pe faptul că nu îl va putea da niciodată în judecată pentru că vânzarea de organe este ilegală. “Din 50 de milioane am primit, cand am plecat din spital, suma de 100$ și un million de lei (100 RON)”.

Petru Pușcașu este unul dintre miile de români care, de sărăcie, ar face sacrificiul de a-și vinde un organ oricui, oricum, fără întrebări, dar pe bani. Pe asta și pe cererea foarte mare mizează rețelele de traficanți de organe care au devenit foarte active în Europa de Est.[160]

Cazul Valentin și rețeaua de turism medical și de organe

Fără o bancă de organe bine pusă la punct, fără prea mulți oameni dispuși să devină donatori în clipa morții, România a devenit parte a unui lanț lung de criminalitate organizată cu ramificații în toată lumea.

Jurnalistul macedonean Sam Vaknin (redactor-șef “Global Politician”, Macedonia), a studiat multă vreme acest fenomen: “Este estimat că, anual, 400 de români își vând organele. Aproape o treime dintre aceștia le vând direct intermediarilor din Israel, care, la rândul lor, le vând clienților din Israel, iar restul de organe sunt vândute prin noile rețele mafiote care acaparează rețelele israeliene, mă refer aici la rețelele turcești și braziliene, care se impun pe ‚piață’”.

Sistemul funcționează uns. Intermediarul depistează bolnavi care au nevoie de transplant și oameni săraci dispuși să își vândă organele. Îi duce apoi la medicii cu care colaborează, li se fac teste de compatibilitate și se trece la operație. Dacă un donator nu se potrivește cu pacientul găsit, el va fi îndreptat spre un altul.

În România, vânzarea de organe sau chiar publicarea de anunțuri în acest sens, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani, cu toate acestea, tranzacțiile se fac la lumină, pe internet și la o simplă căutare poți găsi rinichi sau lobi de ficat la prețuri cuprinse între 5000 și 30.000 de euro.[161]

Prototipul donatorului ilegal de organe, disperat și mai ales neinformat, o victimă ușoară a traficanților, și, de cele mai multe ori, oameni ca el ajung ca după operație să fie păcăliți și să primească, în cel mai bun caz, doar o parte din banii promiși. Și chiar dacă ar primi întreaga sumă, tot ar fi infimă față de cât plătesc de regulă bolnavii a căror viață depinde de un transplant, pentru ca peste tot în lume traficul cu organe este ilegal, aceste intervenții constă enorm iar banii se împart între traficanți, intermediari și medicii integrați în astfel de rețele.

Sam Vaknin: “O operație costă între 150.000 și 200.000 de dolari sau 125.000 de euro ca să cumperi un rinichi și să faci un transplant. Deci trebuie să fii bogat”. Iar cine e bogat își permite să caute salvarea și la capătul pământului. Așa se face că România este una dintre țările în care își caută victimele traficanții de organe din toată lumea. Fenomenul a fost descoperit în urmă cu 10 ani, cand numele țării noastre a apărut într-un scandal din Africa de Sud.

Printre românii racolați atunci de rețeaua mafiotă care făcea rost de organe pentru spitale din Cape Town si Durban se număra și Valentin. Acum locuiește în Germania și regretă ce i s-a întamplat.[162]

Pe Valentin l-au convins atunci să își vândă rinichiul doi români care i-au făcut rost de viză și i-au plătit biletul de avion până la Durban. “Am întâlnit o doctoriță româncă acolo care mi-a zis să stau liniștit, că anestezia va fi… un doctor foarte bun, să nu ma sperii că voi rămâne paralizat, pentru ca mi-au făcut în coloanal vertebrală anestezia”. Imediat după operație, tatăl lui Valentin a primit banii pentru rinichiul fiului său, 5000 de dolari, atât era prețul la ora respective. “A venit cineva, m-a căutat și mi i-a dat în mână, am semnat o hârtie și….”, declara tatăl lui Valentin pentru reporterul de investigații.

Din România au fost racolați atunci trei oameni. După ani de anchetă, însă procurorii sud-africani au descoperit că numarul victimelor s-au ridicat la câteva sute.

“Cei care acceptau să își vândă rinichiul primeau în jur de 5000-7000 de dolari. Rețeaua era foarte bine structurată. Din rețea făceau parte inclusiv doctori. Un lider al rețelei era unul dintre șefii policlinicii respective și victime erau din toată Europa, dacă nu din toată lumea, știu că erau și din America de Sud, erau din Europa, din Africa”. (șef serviciu Combatere Trafic Persoane Alba Iulia, Cătălin Talpoș).

“Există o adevărată rețea de turism medical și al organelor, în care sunt combinate locația unde va avea loc operația și o stațiune de cinci stele, unde familia pacientului poate să vină și beneficiază de toate condițiile unei vacanțe de cinci stele” (Sam Vaknin). Un fel de all-inclusive în care specialiștii sunt turcii. Nu e de mirare, deci, că peste Marea Neagră funcționează cu succes o filieră amplă de traficanți de organe. Doctori locali ajutați de intermediari de la noi.

În reportaj se arată cum un barbat, după ce și-a vândut el însuși un rinichi si a descoperit cat de profitabilă este afacerea, a intrat în rețeaua de traficanți și a început să racoleze pentru turci oameni sărmani din satele de pe lângă Constanța. “Noi am fost pe Eforie Nord. Care nu aveau bani, ‘Băi, vreau să merg și eu, vreau să merg și eu’. Băi, te bag, îți dau telefonul și te duci la om”, declara acesta pentru reporterul de investigație.

Și cu astfel de intermediari, piața de organe ilegale din Turcia a explodat. Numai lângă Istambul exista, se pare, câteva spitale care în care ajung anual sute de cetățeni est-europeni care își vând rinichii pentru sume cuprinse între 2500 și 4000 de dolari.

Jurnaliștii de investigații au găsit un bolnav dispus să plătească 7000 de euro pentru un rinichi, după care au contactat spitalul din București menționat de intermediar și au descoperit că donarea ilegală de organe este o înțelegere tacită între pacient și medic.

Jurnalist: Bună ziua! Am înțeles că aveți nevoie de un rinichi. Putem să mergem la spital pentru analize?

Asistenta: Fii atent, trebuie să iau și eu legătura cu doctorița, cu asistenta, trebuie să ne ferim, ai înțeles care e treaba… că esti o rudă de-a mea.

Jurnalist: Am înțeles. Medicul nu trebuie să știe.

Asistenta: Oricum, ei își dau seama, dar asta este altă treabă. Eu o sun pe asistentă, vorbesc cu ea.

Jurnalist: Mâine la ce ora să fiu?

Asistenta: La ora 8, că la 10 vine doctorița. Trebuie să vorbim și cu doctorița. Și stai la camera de transplant renal și vorbesc eu cu … și ea o să ia legătura cu tine.

A doua zi, așa cum era programat, mergem la departamentul de transplant renal la spitalul indicat. Asistenta știa exact cine suntem și pentru ce am venit. (…) Normal ar fi fost ca asistenta să ne explice că transferul la altă persoană e ilegal și că medicul nu are dreptul să recomande un donator. Scăparea arată că astfel de tranzacții sunt la ordinea zilei și probabil nu numai aici. De fapt mulți medici știu că se fac abuzuri și că sunt imposibil de oprit, doar că în lumea medicală subiectul e tabu. Niciunul dintre doctorii pe care i-am contactat nu au vrut să vorbească despre acest subiect, ba chiar unii au susținut că în România, vanzarea de organe nu există.

Unul dintre specialiștii în transplant ne-a declarat, sub protecția anonimatului: “Există o listă de donatori vii, tipizați, adică o gramadă de indivizi săraci care se duc acolo: ‘Tipizați-mă și dacă există un primitor, mă duc și mă înțeleg cu ei’. Se înțeleg între ei, pricepi? Ăla se tipizează înainte și ceea ce face doctorița sau doctorul… toți știu că este donator pe bani și toți se fac că nu stiu”.

Aceeași orbire inexplicabilă și în cazul autorităților. Poliția nu ii caută pe cei care vând și cumpără organe, desi ar putea fi găsiți ușor pe internet și pe stradă. Singurul caz de trafic de organe din România a fost anchetat în anul 2009 în județul Bacău. Procurorii DIICOT au reținut atunci doi bărbați care doreau să vândă organele copiilor pentru 12.000 de euro. Au fost condamnați la 7 ani de închisoare pentru trafic de minori și eliberați după 7 luni.

De vină pentru aceste nereguli e statul, pentru că îi lasă pe bolnavi și pe medici să se descurce cum pot. În România astfel de tranzacții sunt posibile pentru că numărul donatorilor de organe este mult mai mic decât cel al bolnavilor care au nevoie de un transplant.

De 20 de ani, niciun oficial din Ministerul Sănătății nu a știut să rezolve problema crizei de organe. La noi, rata de transplant e una dintre cele mai mici din Europa. 10 cazuri la 1 milion de locuitori, spre deosebire de 40 la un milion în țări ca Franța, Spania sau Portugalia care au o legislație mai eficientă. Nu pare să intereseze pe multă lume că România are 11.000 de bolnavi care chinuie cu dializa și că statul plătește an de an 100 de milioane de euro. Bani care ar putea fi investiți în programe de dezvoltare a băncilor de țesuturi unde se pot recolta în mod legal organe pentru cei care au nevoie de un transplant ca să supraviețuiască.

“Sistemul e prost, e făcut din incompetenți. Toți sunt puși pe criterii politice, îi doare în cot dacă merge sau nu. Pe ei îi interesează să treacă cât stau acolo, să beneficieze. Deci, ne ducem dracului, asta e senzația mea!” – declara un medic sub protectia anonimatului pentru jurnalisti.

An de an în România mor zeci de oameni cu insuficiență renală. Statisticile arată ca 40% dintre cei care fac dializă mor în maximum 4 ani de la începutul tratamentului. Este deci lesne de înțeles că acești bolnavi ar face orice ca să își salveze viața cumpărând organe de pe piața neagră și astfel, rețelele criminale prosperă iar doctorii ajung să tranșeze cu bisturiul o dilemă pe care nu o rezolvă nimeni: salvezi ilegal sau ucizi legal.[163]

Într-un amplu interviu acordat Epoch Times cu prilejul celui de-al 13-lea Congres Naţional al Societăţii Române de Chirurgie Cardiovasculară, reputatul chirurg cardiolog, prof. univ. dr. Jacob Lavee, fost preşedinte al Societăţii de Transplant israeliene şi membru al Comitetului de Etică al Societăţii Internaţionale de Transplant, punctează toate aceste probleme descoperite de jurnaliștii români și oferă câteva soluții, care de altfel au și fost implementate în Israel.

Epoch Times: Bună ziua, ne aflăm la Congresul Naţional al Societăţii Române de Chirurgie Cardiovasculară şi avem plăcerea de a-l intervieva pe Dr. Jacob Lavee, Directorul Centrului de Transplant Naţional de Inimă şi până de curând Preşedinte al Societăţii de Transplant din Israel. Domnule doctor Lavee, care sunt provocările actuale legate de transplantul de inimă?

Dr. Jacob Lavee: Provocările majore cu privire la transplantul de inimă, în special, şi transplantul de organe în general, au fost aceleaşi, din păcate, în ultimii 20-30 de ani, şi mă refer la lipsa, lipsa extremă de organe – şi acest lucru are loc pe plan internaţional, nu este numai în Occident, dar şi în Est, oriunde te duci, numărul de candidaţi care aşteaptă un nou transplant de organe – aici, la acest Congres, vorbim despre transplantul de inimă, dar vorbesc despre candidaţii la transplantul de ficat – pacienţii care aşteaptă un ficat, rinichi, plămâni – numărul unor astfel de candidaţi este întotdeauna de 2, 3, 4, 5 ori mai mare comparativ cu donatorii de organe disponibili.

Motivul lipsei donatorilor de organe este diferit de la ţară la ţară, însă imaginea generală în lume este lipsa donatorilor. Însă există ceva ce poate fi făcut de ţările, guvernele, societăţile medicale şi societăţile în general: să crească enorm potenţialul donatorilor de organe pentru a obţine o soluţie – pentru a obţine viaţă pentru propriii lor cetăţeni.

Epoch Times: Sunteţi un membru cheie al comunităţii de transplant cardiovascular. Ce nu a reuşit comunitatea medicală să investigheze în legătură cu abuzul de transplant în general, şi mai ales în privinţa Chinei*?

Dr. Jacob Lavee: În cursul lunii februarie, a avut loc o întâlnire foarte importantă la Vatican a Academiei Pontificale de Ştiinţe ce a fost dedicată în întregime scăderii traficului de organe la nivel mondial.

Au fost reprezentanţi din aproape 100 de ţări din lume, adunaţi la Vatican – eu am reprezentat acolo Israelul – şi fiecare reprezentant a discutat cu ceilalţi, ceea ce s-a făcut, şi ce ar trebui făcut în ţările lor, pentru a reduce traficul de organe.

Imaginea de ansamblu care a reieşit din această întâlnire la Vatican a fost dezastruoasă: lumea este saturată de trafic de organe – în întreaga lume, indiferent unde te duci. Evident că există mai multe ţări occidentale care sunt mai avansate şi fac tot ce pot pentru reducerea cât mai mult posibil a traficului de organe, dar există şi alte ţări, în special China, unde problema este într-adevăr imensă.

Totul porneşte de la transparenţa fiecărei ţări cu privire la ceea ce se întâmplă cu transplanturile de organe.

Atunci când ţara este transparentă şi fiecare transplant efectuat este justificat şi se ştie de unde provine organul şi unde ajunge, şi de ce trece de la un donator specific la un destinatar specific, atunci problema este într-adevăr sub control.

Odată ce sistemul de transplant nu este transparent – aşa cum se întâmplă în China – nu există nicio limită a ceea ce se poate face în spatele uşilor închise. Şi ceea ce se întâmplă în spatele uşilor închise, mai ales în China, este ceva despre care ştim deja că este dezastruos.

Ştim cu toţii despre China că a anunţat lumii întregi, că, aparent, de la 1 ianuarie 2015, a încetat să mai folosească organe de la prizonieri ca sursă principală. Dar există dovezi cumulative, chiar şi până în prezent, că abuzul de etică a transplanturilor se desfăşoară încă în China la scară largă şi este responsabilitatea comunităţii medicale internaţionale, în special, dar şi a guvernelor naţionale în general, să facă tot posibilul pentru a opri aceste atrocităţi.

Epoch Times: În absenţa unei legislaţii bine stabilite, care ar fi lacunele care pot fi utilizate de medici pentru a perpetua traficul de organe?

Dr. Jacob Lavee: Primul pas (pentru o legislaţie bine stabilită – n.r.) ar trebui să fie ca fiecare ţară să se asigure că legile lor definesc exact ce înseamnă să acţioneze în mod neetic în zona de transplant. Fiecare ţară trebuie să definească prin lege ce înseamnă să fii broker de organe, ce înseamnă să cumperi un organ, ce înseamnă să vinzi un organ şi ce ar trebui să facă celor care încalcă aceste definiţii.

Odată ce definiţiile sunt date de lege, al doilea pas este acela de a se asigura că agenţia de aplicare a legii acţionează în conformitate cu legea, căci în caz contrar legea nu poate face nimic.

Pot aduce exemplul Israelului atunci când am adoptat legea transplantului în 2008, dar asta nu a fost tot. Agenţia noastră de aplicare a legii a luat legea foarte în serios şi acum aduce un lanţ de brokeri de organe în instanţă unul după altul şi apoi aceştia sunt condamnaţi, astfel încât numărul turiştilor plecaţi din Israel către orice ţară din lume – unde traficul de organe nu ar trebui să aibă loc – a scăzut dramatic – vă pot da un exemplu: până în 2010, se ştia că peste 150 de israelieni au plecat din Israel şi au făcut transplant de rinichi în străinătate. Anul trecut, numărul a fost de numai 23.

Deci, acesta este un produs al combinării celor două elemente – a legii, şi aplicarea legii de către agenţia de aplicare a legii.

Epoch Times: Având în vedere amploarea traficului de organe din lume – este naiv să credem că dacă nu există cazuri concrete investigate de poliţie într-o ţară, traficul de organe nu există în ţara respectivă?

Dr. Jacob Lavee: Da, este cu siguranţă naiv să se gândească aşa. Dacă o ţară raportează ca şi cum nu ar exista cazuri de trafic de organe identificate pe teritoriul lor, înseamnă doar un singur lucru: nu caută suficient.

Atâta timp cât există o lipsă de organe, precum am arătat la început, aş putea spune că există o tendinţă naturală ca oamenii să încerce şi să facă tot posibilul pentru a găsi o soluţie la problema lor.

Aceasta este cea mai mare obligaţie a fiecărei ţări, în primul rând a comunităţii medicale – deoarece aceasta este prima linie care se confruntă cu pacienţii şi, apoi, a agenţiei de aplicare a legii, care trebuie să se asigure că nevoia de a salva o viaţă nu vine cu preţul vieţii altor persoane.

Pentru că, de fapt, despre asta este vorba în traficul de organe: încercarea salvării vieţii unui pacient prin periclitarea sau, uneori, uciderea unui alt pacient pentru a-l salva pe celălalt. Şi asta este lipsit de etică.

Epoch Times: Ca fost membru al Comitetului Etic al Societăţii de Transplant şi unul dintre iniţiatorii legii israeliene care interzic accesul la organele din China, aveţi o recomandare pentru comunitatea medicală cu privire la etica transplantului de organe?

Dr. Jacob Lavee: Din nou, dacă luăm exemplul legii Israelului – ca exemplu pentru modul în care ar trebui să fie formulată o lege privind transplantul de organe pentru a avea succes – şi pot să spun, prin rezultatele aplicării legii Israelului, că avem succes – orice lege privind transplantul de organe ar trebui să aibă două componente majore cheie – unul, aşa cum am spus, este să definească ce este traficul de organe şi ce ar trebui făcut pentru a-l bloca.

Dar, la fel de important ca această parte, este şi cealaltă parte: a ceea ce trebuie făcut, şi trebuie făcut, pentru a creşte donaţiile de organe din ţară. Pentru că nu se poate bloca soluţia pentru aceşti oameni care sunt disperaţi pentru viaţa lor fără a le oferi o soluţie nouă din interiorul ţării.

Deci, dacă revenim la legea israeliană, odată ce am blocat turismul pentru transplant dinspre Israel, iar pe de altă parte, prin lege, am crescut foarte mult donaţiile locale – atât de la donatorii decedaţi cât şi de la donatorii în viaţă – în Israel – şi acest lucru s-a datorat modului unic în care acordăm prioritate candidaţilor pentru transplantul de organe în cazul în care au fost înregistraţi ca donatori de organe – deci i-am stimulat să devină donatori de organe înregistraţi, oferind prioritate oricărui cetăţean al ţării care devine donator înregistrat în cazul în care are nevoie de un organ.

Iar acest lucru a dus la creşterea numărului de donaţii de organe şi a creat o mare schimbare în Israel.[164]

  1. Concluzii și propuneri de lege ferenda
    • Concluzii

Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, când traversarea granițelor nu a mai prezentat o problemă, vaste rețele de trafic de persoane s-au extins din România, ceea ce prezintă o mare problemă pentru multe state în acest moment, dar și foarte multe rețele din afară s-au instalat pe teritoriul țării noastre, profitând de sărăcia din multe zone care îi face pe oameni vulnerabili. Putem afirma că traficul ilegal de organe este o formă de manifestare a criminalității organizate și o consecință a săvârșirii infracțiunii de trafic de persoane.

Flagelul traficului de organe s-a infiltrat în sistemul medical unde întalnim atât doctori care, din lipsă de organe, pentru a salva viața unei persoane, închid ochii la întelegerea prealabilă dintre un donator și un primitor, cât și doctori profesioniști sau asistenți medicali care fac parte din această rețea de traficanți.

Noul Cod penal, care a abrogat Capitolul III din Legea nr. 678/2001, reglementează traficul de persoane ca infracțiune distinctă față de cea reglementată de legea specială, în sensul că, deși dispozițiile sunt asemănătoare, acesta se aplică infracțiunilor desfășurate numai pe teritoriul României, din perspectiva interpretării „sistematice”.

Astfel, exploatarea unei persoane pentru organe ca formă de manifestare a traficului de persoane, este deficitară în majoritatea cazurilor de trafic de organe la nivel transnațional. Legislația noastră actuală nu pedepsește turismul pentru transplant, profesioniștii sau persoanele juridice care fac trafic ilegal cu organe și nu acoperă toate toate formele publicității a vânzării de organe.

Implementarea cerințelor internaționale în domeniu sau aderarea la instrumente care acoperă aria transnațională este o datorie a României, atât ca membru al Uniunii Europene, cât și față de siguranța și sănătatea cetățenilor săi.

O altă problemă pe care nu o acoperă perfecționarea legislativă este cea a educației. Prin legi se poate îngrădi posibilitatea de acționare a făptuitorilor dar inima acestora nu poate fi schimbată, astfel că sunt cu atât mai necesare activități de informare și educare a cetățenilor, pe de o parte pentru a întelege pericolele la care se supun ca victime, iar pe de altă parte pentru a înțelege gravitatea și lipsa de moralitate, înainte de a deveni membru al unei rețele de traficanți.

La fel de necesare sunt și demersurile unite ale jurnaliștilor, ONG-urilor și politicienilor buni, în stoparea acestui flagel, care trebuie să continue indiferent de dezamăgirile sau interferențele pe care le întâlnesc.

  • Conținutul constitutiv al infracțiunii de trafic ilegal de organe

Plecând de la definiția dată infracțiunii în art. 15 din noul Codul penal, care presupune “fapta săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”, vom încerca să structurăm un conținut constitutiv al infracțiunii de trafic ilegal de organe, fără a intra în explicarea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, în general, definite de noul Cod penal. Pentru orientare, vom urma incriminarea traficului de ființe umane făcută de domnul Florel Pasca.

Având în vedere că obiectul unei infracțiuni constă în valoarea socială protejată de norma de incriminare, obiectul infracțiunii de trafic de organe se referă la persoana fizică și atributele esențiale ale acesteia.

Având în vedere traficul de organe face parte din infracțiunile de trafic, apreciem că obiectul juridic generic al infracțiunilor de trafic, care se întâlnește în general la celelalte infracțiuni, se referă la relațiile care se nasc și se dezvoltă în jurul unor valori ce vizează persoana, drepurile și libertățile acesteia, cum ar fi viața, integritatea corporală, sănătatea, siguranța, libertatea, inviolabilitatea sexuală, onoarea și demnitatea.

Mergând pe același principiu, traficul de organe este o infracțiune complexă, cuprinzând în conținutul său două infracțiuni care își pierd autonomia: este vorba de o infracțiune „scop” și o infracțiune „mijloc”, care sunt indisponibile legate între ele, prima nu se poate realiza decât prin intermediul celei de a doua, iar cea din urmă servește numai ca mijloc de realizare a primei infracțiuni. Din această perspectivă, obiectul juridic special ar trebui să se refere la relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în funcție de respectarea în primul rând a libertății persoanei, care include acțiunea, opțiunea, manifestarea pe plan psihic a acesteia – prin săvârșirea infracțiunii de exploatare (scopul), iar în al doilea rând, de respectarea și a altor valori intrinseci ființe umane: viața, integritatea corporală, siguranța, onoarea și demnitatea – prin săvârșirea infracțiunii „mijloc”.

Obiectul material vizează corpul victimei atunci când infracțiunea de trafic de organe umane a fost realizată prin acte de violență ori prin forme de constrângere care au avut repercursiuni asupra integrității fizie a persoanei traficate.

Subiectul activ, in general, poate fi orice persoană fizică care întrunește condițiile generale pentru a răspunde penal.

Traficanții pot fi bărbați sau femei.

Pentru a respecta noile cerințe prevăzute de cea mai recentă rezoluție a Națiunilor Unite în domeniu, Res. nr. 71/322 și pentru a ne conforma cerințelor din Convenția împotriva traficului de organe, o calitate specială pe care trebuie s-o întrunească subiectul activ al infracțiunii, respectiv cea de funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a unor profesioniști în domeniul medical, ca urmare a constatării în numeroase cazuri a participării unor medici și asistenți medicali si a unor reprezentanți ai autoritaților publice, prin facilitarea acțiunii de trafic. Astfel, subiectul activ adiacent al infracțiunii de trafic de organe poate fi persoana juridică.

Vom face o scurtă paranteză aici pentru a stabili dacă medicii sunt asimilați funcționarilor publici sau nu, iar părerile mai multor avocați si profesioniști în domeniul medical sunt împărțite.

Noul Cod penal introduce o serie de modificări în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunilor de corupție, definind funcționarul public în mod diferit față de Codul penal anterior și renunțând la definiția legală a noțiunii de funcționar”.

Este, potrivit art. 175 alin. (1) C.p., funcționar public, în sensul legii penale, persoana care, cu titlul permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:
a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, a unui operator economic sau al unei persoane juridicie cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

În ceea ce privește sintagma “funcție publică de orice natură”, în lipsa unei definiții a noțiunii în chiar cuprinsul Codului penal, aceasta trebuie înțeleasă prin raportare la definiția din cuprinsul Legii nr. 188/1999, potrivit căreia funcția publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome (art. 2 alin. 1), iar funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică (art. 2 alin. 2).

În cazul medicilor sunt aplicabile dispozițiile art. 175 alin. (2) C.p., fiind întrunite ambele condiții cerute de lege în acest sens: realizarea unui serviciu de interes public art. 2 din Legea nr. 95/2006) și desfășurarea activității sub supravegherea (“monitorizarea și controlul”) Colegiului Medicilor din România și Ministerului Sănătății publice, potrivit art. 373 din Legea nr. 95/2006.[165]

În Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 dată de Curtea Constituțională, medicul curant ar putea fi încadrat în categoria persoanelor assimilate funcționarului public, potrivit alin. (2) teza a II-a a art. 175 Cod penal, care vizează “persoana care exercită un serviciu de interes public” și “care este supusă controlului ori supravegherii acestora [autorităților publice] cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”. Or, prin aplicarea acestor prevederi, ar deveni incidente dispozițiile alin. (2) al art. 289 din Codul penal, care limitează faptele de corupție doar la cele care privesc încălcări ale atribuțiilor de serviciu și nicidecum recompensarea unor acte performante, necesare și utile.

Legea nr. 95/2006 privind sănătatea și asigurările de sănătate afirmă in art. 381 alin. (2) urmatoarele: “(2) Având în vedere natura profesiei de medic și obligațiile fundamentale ale medicului față de pacientul său, medicul nu este funcționar public.” Textul nu este susceptibil de interpretare, fiind prea clară și răspicată afirmația.[166]

Dispozițiile art. 308 din Codul penal se aplică următoarelor infracțiuni care ar putea fi comise și de un medic în exercitiul profesiei sale:

  1. a) 201 agresiuni asupra fătului;
    b) art.194 vătămarea corporală;
    c) art. 196 alin. (3) vătămare corporală din culpă;
    d) art. 227 divulgarea secretului profesional;
    e) art. 298 neglijența în serviciu;
    f) art. 299 folosirea abuzivă a funcției în scop sexual;
    g) art. 321 falsul în înscrisuri sub semnatură privată;
    h) art. 323 uzul de fals;
    i) art. 352 zădărnicirea combaterii bolilor;
    j) art. 353 privind contaminarea venerică;
    k) art. 384 prelevarea ilegală de țesuturi sau organe.

Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat în dosarul nr. 1.151/1/2015/HP/P cu privire la acest aspect, considerând că este discriminatoriu faptul că medicii au fost excluși prin legea sănătății din cadrul funcționarilor publici, și astfel îi asimilează funcționarilor publici, decizie pe care avocatul în cauză a considerat-o exagerată.[167]

Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate.

Coautoratul este de fapt regula săvârșirii infracțiunii de trafic de ființe umane, tocmai datorită caracterului său transnațional și transfrontalier, astfel de fapte desfășurându-se pe teritoriul statelor de origine a victimelor, continuând pe teritoriul statului de destinație și apoi în circuit, pe teritoriul altor state, creându-se astfel o rețea de participare a mai multor persoane șa traficarea ființelor umane. Din această cauză, traficul de ființe umane a fost categorisit ca făcând parte din gama infracțiunilor de crimă organizată. De fapt, la art. 4 din Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane se prevede că acest instrument internațional se aplică atunci când infracțiunile de trafic de persoane sunt de natură transațională.[168]

Subiectul pasiv al infracțiunii de trafic de ființe umane poate fi numai persoana fizică, persoana respectivă putând fi minor sau adult, indiferent dacă este femeie sau bărbat.

Dacă activitatea de trafic a vizat mai multe persoane, există un subiect pasiv multiplu, iar în practica judiciară s-a ridicat problema, sub aspectul încadrării juridice, dacă recrutarea mai multor persoane în același timp și loc, în baza unei rezoluții infracționale unice, pentru practicarea prostituției și transportarea lor în străinătate în vederea realizării de foloase materiale, constituie câte o unică infracțiune de trafic de persoane și de proxenetism, ori atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost recrutați în acest scop.

Cu privire la acest aspect, Completul de judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizia nr. 32 din 14 februarie 2005, prin care a soluționat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 223 din 2 octombrie 2003 a Tribunalului Hunedoara, decizia penală nr. 39 din 13 noiembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia și decizia nr. 1701 din 26 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, criticile vizând, printre altele, faptul că inculpatul trebuia condamnat pentru doua infracțiuni de proxenetism și doua infracțiuni de trafic de persoane, nu pentru câte una dintre acestea.[169]

Recurs în interesul legii: Încadrarea juridică a faptei de traficare a mai multor persoane în aceleași condiții de loc și timp. Infracțiune unică, formă continuată. În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de traficare a mai multor persoane în aceleași condiții de loc și timp. Astfel unele instanțe s-au pronunțat în sensul că, într-o astfel de situație, ne aflăm în prezența unei pluralități de infracțiuni, sub forma concursului real, pentru fiecare persoană traficată trebuind să se rețină săvârșirea câte unei infracțiuni unice autonome, ceea ce determină încadrarea întregușui ansamblu infracțional într-o pluralitate de infracțiuni, corespunzând numărului de persoane traficate. Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că traficarea mai multor persoane în aceleași condiții de loc și de timp constituie o infracțiune unică, săvârșită în formă continuată, în măsura în care astfel de condiții impun reținerea aceleiași rezoluții infracționale. Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii. Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, „constituie infracțiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, cazarea sau primirea unei persoane, prim amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane”. Corelativ, prin art. 13 alin. (1) din aceeași lege, se prevede că „recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, constituie infracțiunea de trafic de minori”. În raport cu conținutul acestor dispoziții ale legii, pentru săvârșirea oricăreia dintre cele doua infracțiuni menționate este suficientă deci existența unui singur subiect pasiv. Ca urmare, ori de câte ori una dintre aceste infracțiuni privește mai mulți subiecți pasivi, ne aflăm fie în fața unei pluralități de infracțiuni, sub forma concursului reglementat de art. 33 C. pen., fie în fața unei infracțiuni unice, continuate, in sensul prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen. Pentru realizarea acestei diferențieri este indispensabil să se procedeze la o analiză completă, pe baza elementelor de fapt corect determinate, a condițiilor de loc și de timp în care s-au comis faptele la care se referă dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 678/2001, spre a stabili dacă au fost săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții infracționale sau, eventual, își au sursa în rezoluții distincte. Sub acest aspect este de observat că, potrivit reglementării date prin art. 41 alin. (2) C. pen, „infracțiunea este continuată când o persoană săvârțșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni”. Rezultă deci că, pentru a se considera că faptele identice cu caracter repetat au fost comise în realizarea aceleiași rezoluții, este suficient să se constate în conținutul lor, în raport cu reglementarea menționată, unitate de dispoziții legale violate, unitate de hotărâre infracțională și pluralitate de acte separate într-un interval de timp mai mult sau mai putin îndelulgat. Or, atât timp cât prin săvârșirea repetată a oricăreia dintre faptele la care se referă art. 12 sau 13 din Legea nr. 678/2001 se încalcă de mai multe ori aceeași dispoziție a legii, ca urmare a unei singure hotărâri infracționale luată de autor, dusă la îndeplinire într-un interval de timp mai mult sau mai puțin îndelungat, se impune ca toate aceste acte, care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni, să fie încadrate, dupa caz, într-o infracțiune unică, continuată, de trafic de persoane și, respectiv, de trafic de minori. În această privință, diferența de obiect sau de subiect pasiv al infracțiunii nu poate determina pulverizarea unei acțiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiași rezoluții, constituie, dupa caz, infracțiunea continuată de trafic de persoane sau de minori, iar nu un concurs real de asemenea infracțiuni. Așadar, câtă vreme pentru existența infracțiunii continuate de trafic de persoane sau de trafic de minori nu ste necesară realizarea unității de subiect pasiv, nu poate fi reținut concursul de infracțiuni numai datorită pluralității de subiect pasiv, nu poate fi reținut concursul de infracțiuni numai datorită pluralității de subiecți pasivi în cadrul repetării actelor de acest fel, indiferent care ar fi modalitatea lor alternativă de săvârșire (recrutare, transportare, transferare, cazare sau primire de persoane). Atribuția de a stabili dacă mai multe fapte, imputabile unui inculpat, constituie sau nu infracțiuni distincte, concurente, sau o singură infracțiune, continuată, este o chestiune de fapt, pe care numai instanța de fond o poate rezolva în mod suveran, deoarece numai această înstanță poate constata dacă a existat o singură rezoluție infracțională în concepția și scopul urmărit de acel inculpat. Sub acest aspect, între elementele ce pot fi avute în vedere la decelarea unicității de rezoluție, trebuie subliniate: intervalele de timp relativ scurte dintre actele comise, vizarea prin actele respective de bunuri sau valori de același fel, identitatea de procedee folosite, condițiile sau împrejurarile asemănătoare pentru săvârșirea faptelor și, mai ales, unicitatea scopului urmărit. Așa fiind, în măsura în care, în raport cu elementele menționate, unitatea de rezoluție poate fi reținută și în cazul pluralității de subiecți pasivi și în cel al mai multor conținuturi alternative ale aceleiși infracțiuni, se impune să se constate că traficul de persoane comis asupra mai multor subiecți pasivi, în aceleași condiții de loc și timp, constituie o infracțiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracțiuni aflate în concurs. [ÎCCJ – Secțiile Unite, Decizia nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007, publicată în M. Of. nr. 755 din 15 noiembrie 2007].[170]

Elementul material al laturii obiective se realizează printr-una sau mai multe dintre acțiunile prevăzute ca modalități alternative în normele incriminatoare, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane, acțiuni care trebuie să fie efectuate în scopul exploatării vieții acesteia.

Urmarea imediată constă în starea de pericol creată, care vizează relațiile sociale referitoare la atributele esențiale ale persoanei victimă a traficului de organe – libertatea individuală în principal, dat fiind „scopul” săvârșirii infracțiunii, precum și respectarea celorlalte drepturi ale persoanei, demnității, integrității fizice și psihice, dat fiind mijlocul de săvârșire a infracțiunii de trafic.

Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate care trebuie să se realizeze prin însăși săvârșirea acțiunii descrise de norma incriminatoare.

În ceea ce privește latura subiectivă, infracțiunea poate fi săvârșită numai cu intenție, ca formă de vinovăție.

Atâta timp cât subiectul activ al infracțiunii are ca scop exploatarea persoanei, eficent că intenția nu poate fi decât directă.

Cu privire la complice, intenția poate fi indirectă atunci când, de exemplu, pune la dispoziția traficantului un autoturism pentru transportarea victimelor, fără a urmări realizarea acțiunii autorului, însă conștientizând caracterul infracțional al propriei acțiuni.[171]

Considerăm ca infracțiunea ar trebui să aibă ca formă agravantă și situația în care are loc moartea sau sinuciderea victimei, caz în care forma de vinovăție este definită de praeterintenție. Dacă în schimb, moartea victimei a fost produsă în mod intenționat va exista un concurs  între infracțiunea de trafic de persoane și cea de omor, în una din variantele sale (omor simplu, calificat sau deosebit de grav, după caz).[172]

Tentativa este posibilă în toate modalitățile infracțiunii de trafic, cu excepția variantei agravante, când faptele au fost săvârșite cu praeterintenție, potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 78/2001 – și este pedepsită prin dispoziția cuprinsă în art. 15 alin. (1) din aceiași lege, care prevede că tentativa infracțiunilor prevăzute șa art. 12-14 se pedepsește.

Infracțiunea de trafic fiind o infracțiune complexă, infracțiunea de mijloc se produce indiferent de atingerea scopului exploatării persoanei, însă aceasta se săvârșeste numai în vederea realizării scopului. Sunt situații în care, deși există această intenție de exploatare, aceasta nu se mai produce, însă atâta timp cât infracțiunea de mijloc a fost produsă cu intenția exploatării victimei, putem vorbi de tentativă.

Consumarea infracțiunii de trafic de organe are loc în momentul în care s-a executat acțiunea de trafic ce compune elementul material și s-a produs urmarea imediată a înfracțiunii, respectiv crearea stării de pericol pentru relațiile sociale referitoare la atributele esențiale ale persoanei.

Epuizarea infracțiunilor de trafic are lor atunci când elementul material al laturii obiective se înfăptuiește prin acțiunile de transportare, transferare, adăpostire și primire, care, prin natura lor, au un caracter continuu și se prelungesc în timp, încetând odată cu sistarea activității infracționale.[173]

O altă circumstanță agravantă în care poate fi săvârșită infracțiunea de trafic de organe ar trebui să fie cea cand subiectul pasiv este minor.

Considerăm că este necesară introducerea unei noi infracțiuni în Codul penal, cu propunerea următorului model:

 

Art. 210^1 Traficul de organe
(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane vii sau decedate ori a organelor umane prin ameninţare, violență ori prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate ori profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea sau primirea de la o terţă parte a plăţilor sau beneficiilor pentru obţinerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra potenţialului donator, în scopul exploatării acestuia prin prelevarea de organe pentru transplant, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Traficul de organe săvârșit în următoarele împrejurări

  1. a) De un funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu;
    b)  Printr-o politică sau practică, inclusiv a publicității, în cadrul căreia organul este tratat drept marfă, fiind, inclusiv, cumpărat sau vândut ori folosit sub formă de câştig material sub forma comerțului de transplant;
    c) Prin circulaţia organelor, donatorilor, recipienţilor sau specialiştilor în domeniul transplantului dincolo de frontierele jurisdicţionale pentru efectuarea transplantului, sub forma călătoriei în scop de transplant;
    d) Când faptele prezentate în alin. (1) sau alin (2) lit. b) sau când resursele (organele, specialiştii şi centrele de transplant) destinate pentru oferirea transplantului pacienţilor din exteriorul unei ţări subminează capacitatea statului de a oferi servicii de transplant propriei populaţii sub forma turismului de transplant;
    e) Asupra unei persoane care nu a implinit 18 ani;
    f) De două sau mai multe persoane împreună se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.

(3) Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este inchisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

3.3 Modificări aduse Legii nr. 95/2006

Articolul 154

(1) Prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi ori celule de origine umană de la donatori în viață fără consimțământ dat în condițiile legii constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Se sancţioneaza penal prelevarea si folosirea organelor de origine umană de la donatori în viaţă sau decedaţi, dacă prelevarea este realizată fără acordul liber, informat şi special al donatorului în viaţă sau decedat, sau în cazul donatorului decedat, fără ca prelevarea să fi fost autorizată în temeiul legislaţiei interne; dacă, în schimbul prelevării de organe, donatorul în viaţă, sau, o persoană terţă, ar obţine un profit sau un avantaj comparabil; dacă, în schimbul prelevării de organe de la un donator decedat, o persoană terţă ar obţine un profit sau un avantaj comparabil.

(3) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează și cumpărarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în scopul revânzării.

Articolul 156

(1) Fapta persoanei de a dona organe, țesuturi sau celule de origine umană, în scopul obținerii de foloase materiale, pentru sine ori pentru altul, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Constrângerea unei persoane să doneze organe, țesuturi sau celule de origine umană constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

(3) Publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, donare ce ar fi efectuată în scopul obținerii unor foloase materiale pentru sine ori pentru altul, constituie infracțiune

(4) Cei care promovează, încurajează, facilitează sau fac publicitate procurării sau traficului ilegal de organe umane (ale unei terțe persoane) sau transplantului acestora vor fi pedepsiţi cu închisoarea între șase si doisprezece ani, în cazul unui organ vital, și cu închisoarea între trei şi șase ani, în cazul unui organ care nu este vital.

Articolul 157

(1) Organizarea sau efectuarea prelevării de organe, ţesuturi ori celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui folos material pentru donator sau organizator, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Fiecare Parte va lua măsurile legislative necesare și alte măsuri pentru calificarea drept infracțiune,  atunci când este comisă intenționat, promisiunea, oferirea sau acordarea de către orice persoană, în mod direct sau indirect, a oricărui avantaj necuvenit cadrelor medicale, funcționarilor publici sau persoanelor care conduc sau activează in sectorul privat, în oricare calitate, cu scopul de a beneficia de un transplant a unui organ uman, atunci când un astfel de transplant se realizează în circumstanţele descrise în alin.(1) al art.157, art.154 şi art. 158.

(3) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează și cumpărarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în scopul revânzării.

(4) Tentativa se pedepsește.

Articolul 158

Introducerea sau scoaterea din țară de organe, țesuturi ori celule de origine umană fără autorizația specială emisă de Agenția Națională de Transplant constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

(1) pregătirea, păstrarea şi depozitarea organelor umane prelevate potrivit alin. (1) al art. 156

(2)  transportarea, transferul, recepționarea, importul și exportul organelor umane prelevate după cum este menționat în alin. (1) al art. 156, şi dacă este cazul – în alin. (2) al art.154.

BIBLIOGRAFIE

Monografii, Cursuri, Lucrări

  • David Matas și David Kilgour, Recoltarea Sângeroasă – Uciderea practicanților Falun Gong pentru organele lor, (București, 2014);
  • David Matas si dr. Torsten Trey, Organele statului – Abuzul Transplanturilor în China, (București, 2014);
  • Florea Pasca, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, (București, Pro Universitaria, 2000);
  • Gavriș Aurora Elena, Aspecte juridice și psihologice privind traficul de ființe umane (teză de doctorat, Universitatea din București, 2010);
  • Ioan Gârbuleț, Traficul de persoane. Practică judiciară comentată, legislație conexă, doctrină, decizii ale Curții Constituționale, recursuri în interesul legii, jurisprudență CEDO, (București: Universul Juridic, 2010);
  • Ion Pitulescu, Al Treilea Război Mondial: crima organizată, (Național, 1996);
  • Iuliana Gabriela Ghițulete (Oltei), Metodologia investigării infracțiunilor de trafic de persoane, (teză de doctorat, Universitatea București, 2008) ;
  • Luminița Aronescu, Crima organizată și problema traficului de persoane în România post-comunistă, (Cluj-Napoca: Argonaut, 2010);
  • Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009).
  • Reglementări interne:
  • Constituția României;
  • Noul Cod penal al României;
  • Noul Cod de procedură penală al României;
  • Legea nr. 565 din 16 octombrie 2002 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale;
  • Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății;
  • Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate;
  • Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane;

 

  • Reglementări internaționale:
  • Declarația Universală a Drepturilor Omului, Adunarea Generală a ONU;
  • Declarația Universală privind Bioetica și Drepturile Omului, UNESCO;
  • Convenția Europeană privind Drepturile Omului și Biomedicina, Oviedo;
  • Protocolul adițional la Convenția Europeană privind Drepturile Omului și Biomedicina privind Transplantul de Organe și Țesuturi de Origine Umană, Strasbourg;
  • Directiva 23/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului Europei asupra stabilirii standardelor de calitate și siguranță asupra donării, procurării, testării, procesării, conservării, depozitării și distribuirii țesuturilor și celulelor umane;
  • Directiva 2010/53/UE privind standardele de calitate și siguranță referitpare la organele umane destinate transplantului;
  • Directiva de punere în aplicare 2012/25/UE a Comisiei din 9 octombrie 2012 de stabilire a procedurilor de informare pentru schimbul, între statele membre, de organe umane destinate transplantului;
  • Convenția Consiliului Europei împotriva traficului de organe, Santiago de Compostela;
  • Declarația de la Istanbul;
  • Principii generale călăuzitoare privind transplantul de organe umane, Organizația Mondială a Sănătății;
  • Rezoluția Consiliului Organizației Mondiale a Sănătății privind donarea organelor în China;
  • Rezoluţia referitoare la recoltarea de organe în China, Parlamentul European;
  • Rezoluții cu privire la consolidarea și promovarea măsurilor eficiente și a cooperării internaționale privind donarea și transplantul de organe pentru prevenirea și combaterea traficului de persoane în scopul extragerii organelor și a traficului de organe umane, Adunarea Generală a Națiunilor Unite.

Infografie:

  • http://www.anitp.mai.gov.ro;
  • https://www.transplant.ro;
  • https://www.avocatnet.ro;
  • https://www.juridice.ro;
  • http://epochtimes-romania.com/;
  • http://endorganpillaging.org;
  • http://inpremiera.antena3.ro;
  • http://www.who.int/;
  • http://www.declarationofistanbul.org;
  • http://freedomhouse.ro/;
  • https://portal.anelisplus.ro/user;
  • http://www.transplant-observatory.org/;
  • http://www.clearharmony.net/;
  • http://romanialibera.ro;
  • http://stirileprotv.ro;
  • http://evz.ro/;
  • http://jurnalul.ro;
  • http://organharvestinvestigation.net;
  • http://adevarul.ro;
  • http://legislatie.just.ro;
  • http://www.cdep.ro;
  • https://www.interpol.int;
  • ziardecluj.ro;
  • https://www.wma.net;
  • https://www.state.gov;

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Luminița Aronescu, Crima organizată și problema traficului de persoane în România post-comunistă, (Cluj-Napoca: Argonaut, 2010) 7;

[2] Ion Pitulescu, Al Treilea Război Mondial: crima organizată, (Național, 1996) 6;

[3] Luminița Aronescu, Crima organizată și problema traficului de persoane în România post-comunistă, (Cluj-Napoca: Argonaut, 2010) 20-24;

[4] Iuliana Gabriela Ghițulete (Oltei), Metodologia investigării infracțiunilor de trafic de persoane, (teză de doctorat, Universitatea București, 2008) 8;

[5] Ion Pitulescu, Al Treilea Război Mondial: crima organizată, (Național, 1996) 9-10;

[6] Iuliana Gabriela Ghițulete (Oltei), Metodologia investigării infracțiunilor de trafic de persoane, (teză de doctorat, Universitatea București, 2008) 8;

[7] Ion Pitulescu, Al Treilea Război Mondial: crima organizată, (Național, 1996) 10-13;

[8] Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000, ratificată de România prin Legea nr. 565/2002, publicată în M. Of. nr. 813/8 noiembrie 2002;

[9] Florea Pasca, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, (București, Pro Universitaria, 2000) 29;

[10] Iuliana Gabriela Ghițulete (Oltei), Metodologia investigării infracțiunilor de trafic de persoane, (teză de doctorat, Universitatea București, 2008) 7;

[11] Ion Pitulescu, Al Treilea Război Mondial: crima organizată, (Național, 1996), 14-15;

[12] Ibidem 16;

[13] Raportul privind traficul de persoane pe 2017 al Departamentului de Stat al SUA, din iunie 2017, pag. 29, https://www.state.gov/documents/organization/271339.pdf, accesat la data de 10.11.2017;

[14] Ion Pitulescu, Al Treilea Război Mondial: crima organizată, (Național, 1996) 17-21;

[15] Luminița Aronescu, Crima organizată și problema traficului de persoane în România post-comunistă, (Cluj-Napoca: Argonaut, 2010) 39;

[16] Iuliana Gabriela Ghițulete (Oltei), Metodologia investigării infracțiunilor de trafic de persoane, (teză de doctorat, Universitatea București, 2008), 26;

[17] Ion Pitulescu, Al Treilea Război Mondial: crima organizată, (Național, 1996) 160;

[18] Ibidem 163;

[19] Luminița Aronescu, Crima organizată și problema traficului de persoane în România post-comunistă, (Cluj-Napoca: Argonaut, 2010) 40-41;

[20] Ion Pitulescu, Al Treilea Război Mondial: crima organizată, (Național, 1996) 166;

[21] Luminița Aronescu, Crima organizată și problema traficului de persoane în România post-comunistă, (Cluj-Napoca: Argonaut, 2010) 39;

[22] Ion Pitulescu, Al Treilea Război Mondial: crima organizată, (Național, 1996) 200-204;

[23] Iuliana Gabriela Ghițulete (Oltei), Metodologia investigării infracțiunilor de trafic de persoane, (teză de doctorat, Universitatea București, 2008) 20;

[24] Luminița Aronescu, Crima organizată și problema traficului de persoane în România post-comunistă, (Cluj-Napoca: Argonaut, 2010) 113;

[25] Iuliana Gabriela Ghițulete (Oltei), Metodologia investigării infracțiunilor de trafic de persoane, (teză de doctorat, Universitatea București, 2008) 21;

[26] Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane, Raport anual privind evoluția traficului de persoane în anul 2015, Traficanții, 19,  http://www.anitp.mai.gov.ro/raport-anual-evolutie-trafic-2015/, 19.11.2017;

[27] Ioan Gârbuleț, Traficul de persoane, (București: Universul Juridic, 2010) 15;

[28] Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane, Raport anual privind evoluția traficului de persoane în anul 2015, http://www.anitp.mai.gov.ro/raport-anual-evolutie-trafic-2015/, 19.11.2017;

[29] Ibidem 24;

[30] Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, publicată în M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001, Capitolul III Infracțiuni abrogat prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr.  757 din 12 noiembrie 2012;

[31] Florea Pasca, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, (București, Pro Universitaria, 2000) 30;

[32] Lege nr. 508 din 17 noiembrie 2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, publicată în M. Of. nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004;

[33] Capitolul III Infracțiuni, a fost abrogat prin Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr.  757 din 12 noiembrie 2012;

[34] Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011;

[35] Legea nr. 18 din 27 septembrie 1990, publicată în M. Of. nr. 109 din 28 septembrie 1990;

[36] Legea nr. 272 din 12 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în temeiul art. V din Legea nr. 275/2003, publicată în M. Of. nr. 607 din 30 septembrie 2013;

[37] Iuliana Gabriela Ghițulete (Oltei), Metodologia investigării infracțiunilor de trafic de persoane, (teză de doctorat, Universitatea București, 2008) 33-35;

[38] Ibidem 57;

[39] Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicat în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009;

[40] Legea nr. 565 din 16 octombrie 2002 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalitatii transnationale organizate, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalitatii transnationale organizate, precum şi a Protocolului împotriva traficului ilegal de migranti pe calea terestra, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalitatii transnationale organizate, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, publicată în M. Of nr. 813 din 8 noiembrie 2002;

[41] Florea Pasca, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, (București, Pro Universitaria, 2000) 23-38;

[42] Ziua mondială împotriva traficului de persoane, Agerpres, 30 iulie 2017,  https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/07/30/ziua-mondiala-impotriva-traficului-de-persoane-05-55-58, accesat la data de 20.11.2017;

[43] Florea Pasca, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, (București, Pro Universitaria, 2000) 101-104;

[44] Ioan Gârbuleț, Traficul de persoane, (București: Universul Juridic, 2010) 16;

[45] Florea Pasca, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, (București, Pro Universitaria, 2000) 17;

[46] Ioan Gârbuleț, Traficul de persoane, (București: Universul Juridic, 2010) 20;

[47] Iuliana Gabriela Ghițulete (Oltei), Metodologia investigării infracțiunilor de trafic de persoane, (teză de doctorat, Universitatea București, 2008) 207-208;

[48] Ioan Gârbuleț, Traficul de persoane, (București: Universul Juridic, 2010) 32;

[49] Florea Pasca, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, (București, Pro Universitaria, 2000) 170-171;

[50] Ioan Gârbuleț, Traficul de persoane, (București: Universul Juridic, 2010) 31-32;

[51] Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), direcție în cadrul Ministerului Public, înființată prin O.U.G. nr. 7/2005 pentru modificarea si completarea Legii nr. 508/2004;

 

[52] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009), 35;

[53] Gavriș Aurora Elena, Aspecte juridice și psihologice privind traficul de ființe umane (teză de doctorat, Universitatea din București, 2010) 122;

[54] Florea Pasca, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, (București, Pro Universitaria, 2000) 170-171;

[55] Ioan Gârbuleț, Traficul de persoane, (București: Universul Juridic, 2010) 28;

[56] Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane, Raport anual privind evoluția traficului de persoane în anul 2015, Secțiunea a III-a, 26, http://www.anitp.mai.gov.ro/raport-anual-evolutie-trafic-2015/, 19.11.2017;

[57] Sursa: Bellagio Task Force Report on Transplantation, Bodily Integrity, and the International Traffic in Organs (Raportul Bellagio privind transplantul, integritatea corporală și traficul internațional de organe), Universitatea Columbia, New York, 1997, disponibil la adresa https://www.icrc.org/eng/resources/documents/article/other/57jnyk.htm

[58] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009), 38-39;

[59] Informații disponibile și într-un articol preluat din Global Politician, Îngrijorare în turcia, Europa Centrală și în Regiunea Caucazului – Traficul de organe, Gazeta de Maramureș, 14.03.2005,  http://www.gazetademaramures.ro/ingrijorare-in-turcia-europa-centrala-si-in-regiunea-caucazului-traficul-de-organe-8485, accesat la data de 16.11.2017;

[60] Ibidem 138-139;

[61] Ibidem 38-39;

[62] Department of State of the USA, Trafficking in Persons Report June 2017, https://www.state.gov/j/tip/rls/tiprpt/2017/;

[63] Departamentului de Stat al SUA, Raportul privind traficul de persoane pe 2017, 49, https://www.state.gov/documents/organization/271339.pdf, accesat la data de 10.11.2017;

[64] Departamentului de Stat al SUA, Raportul privind traficul de persoane pe 2017, 49, https://www.state.gov/documents/organization/271339.pdf, accesat la data de 10.11.2017;

 

[65] Departamentului de Stat al SUA, Raportul privind traficul de persoane pe 2017, 49, https://www.state.gov/documents/organization/271339.pdf, accesat la data de 10.11.2017;

[66] Gina Zaragiu, Traficul de ființe umane. Ambasada SUA recomandă schimbarea legislației, Epoch Times România, http://epochtimes-romania.com/news/traficul-de-fiinte-umane-ambasada-sua-recomanda-schimbarea-legislatiei—267582, accesat la data de 12.11.2017;

[67] Departamentului de Stat al SUA, Raportul privind traficul de persoane pe 2017, 334-335, https://www.state.gov/documents/organization/271339.pdf, accesat la data de 10.11.2017;

[68] Dragoș Suciu, 14 persoane, între care un fost ofițer SRI, condamnate în dosarul ‘Prostituate pentru VIP-uri’, Mediafax, 23.02.2017, http://www.mediafax.ro/social/14-persoane-intre-care-un-fost-ofiter-sri-condamnate-in-dosarul-prostituate-pentru-vip-uri-16171930, accesat la data de 12.11.2017;

[69] Tudor Matei, Judecătorul care șantaja minore pentru sex, condamnat definitiv la închisoare cu suspendare. ULUITOR: în patru ani poate reveni în magistratură!, ActiveNews, 04.05.2016, https://www.activenews.ro/stiri-social/Judecatorul-care-santaja-minore-pentru-sex-condamnat-definitiv-la-inchisoare-cu-suspendare.-ULUITOR-in-patru-ani-poate-reveni-in-magistratura-132897, accesat la data de 12.11.2017;

[70] Departamentului de Stat al SUA, Raportul privind traficul de persoane pe 2017, 335, https://www.state.gov/documents/organization/271339.pdf, accesat la data de 10.11.2017;

 

[71] Ibidem;

[72] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 129;

[73] Ibidem, 130-131;

[74] Ibidem, 135;

[75] Departamentului de Stat al SUA, Raportul privind traficul de persoane pe 2017, 2-3, https://www.state.gov/documents/organization/271339.pdf, accesat la data de 10.11.2017;

[76] Centrul European pentru Educație și Cercetare Juridică și Fundația Friedrich Ebert România, Toghether Against Human Trafficking 2017, București, 25.09.2017;

[77] Ibidem 145-146;

[78] ANITP, Analize, Analiză succintă privind traficul de persoane în 2016 – Perspectivă victimologică, http://www.anitp.mai.gov.ro/ro/docs/Cercetare/Analize/analiza%20succinta%20victime%20identificate%20in%202016.pdf, accesat pe data de 09.11.2017;

[79] ANITP, Analize, Analiză succintă privind traficul de persoane în 2016 – Perspectivă victimologică, http://www.anitp.mai.gov.ro/ro/docs/Cercetare/Analize/analiza%20succinta%20victime%20identificate%20in%202016.pdf, accesat pe data de 09.11.2017;

[80] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 131-132 ;

[81] ANITP, Analize, Analiză succintă privind traficul de persoane în 2016 – Perspectivă victimologică, http://www.anitp.mai.gov.ro/ro/docs/Cercetare/Analize/analiza%20succinta%20victime%20identificate%20in%202016.pdf, accesat pe data de 09.11.2017;

[82] ANITP, Analize, Analiză succintă privind traficul de persoane în 2016 – Perspectivă victimologică, http://www.anitp.mai.gov.ro/ro/docs/Cercetare/Analize/analiza%20succinta%20victime%20identificate%20in%202016.pdf, accesat pe data de 09.11.2017;

[83] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 129;

[84] Ibidem 134;

[85] În 2007, ONU a informat că 66% dintre victimele torturii în China erau practicanți Falun Gong. În timp ce tibetanii (7,5 milioane) și uigurii (11 milioane) sunt de asemenea supuși recoltării forțate de organe, practicanții Falun Gong (70-100 de milioane), persecutați la nivel național, au devenit ținta principală pentru recoltarea forțată de organe. Ei sunt subiectul principal al examenelor medicale sistematice și al testelor de sânge forțate în lagărele de detenție.

[86] Falun Gong, de asemenea cunoscut și sub numele de Falun Dafa, este o disciplină spiritual tradițională chinezească pentru minte și corp. Practica constă în mișcări lente, blânde ale corpului și meditație. Principiile sale sunt bazate pe Adevăr, Compasiune și Toleranță. Practica a fost făcută publică în China în 1992 de Li Hongzhi și s-a răspândit repede prin viu grai, în toată țara și apoi în întreaga lume. În prezent, milioane de oameni din peste 100 de țări practică Falun Dafa, oameni de toate vârstele, indiferent de religie, sex sau profesie. Cei care practică observă o îmbunătățire a sănătății, precum li reducerea stresului și creșterea nivelului energetic. De asemenea ei dobândesc pace interioară și o moralitate puternică. De la introducerea sa în 1992, numărul practicanților de Falun Gong a crescut prea mult în opinia liderului Chinei, dictatorul Jiang Zemin. Cei peste 100 de milioane de practicanti Falun Gong au depășit cu mult numărul membrilor partidului comunit, fapt pentru care Jiang a început persecuția împotriva lor în anul 1999. Până în prezent, sute de mii de practicanți Falun Gong au fost arestați ilegal și reținuți, peste 500 au fost condamnați la închisoare de până la 18 ani, mii de practicanți Falun Gong au fost internați forțat în spitale de boli mentale, iar peste 100.000 au fost trimiși ilegal în lagăre de muncă fără judecată.

[87] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 49;

[88] David Kilgour, David Matas, Ethan Gutmann, NEW Investigative Report – An Uptate to “Bloody Harvest”, The International Coalition to End Organ Pillaging in China, http://endorganpillaging.org/an-update/, accesat la data de 17.11.2017;

[89] Gina Sturdza, Recoltarea Sângeroasă – cartea ce dezvăluie putrefacția regimului chinez, Epoch Times România, 19.03.2015, http://epochtimes-romania.com/news/recoltarea-sangeroasa-cartea-ce-dezvaluie-putrefactia-regimului-chinez—231541, accesat la data de 17.11.2017;

[90] U.S. House of Representatives’s Congress, Amendment in the nature of a substitute to H. Resolution 343, http://epochtimes-romania.com/news/congresul-american-condamna-unanim-recoltarea-fortata-de-organe-in-china—248546, accesat la data de 17.11.2017;

[91] Doctori Împotriva Recoltării Forțate de Organe, DAFOH, este o organizație non-profit fondată de medici, în 2007. DAFOH oferă comunității medicale și publicului larg rezultate obiective ale recoltării neetice și ilegale de organe, inclusiv recoltarea forțată de organe. Care se referă la prelevarea organelor fără obținerea consimțământului liber, informat și voluntar. Misiunea DAFOH este de a promova standarde etice în medicină care să păstreze demnitatea umană.

[92] Matthew Robertson, Raport independent: în China au loc milioane de transplanturi cu forța, Epoch Times România, 27.06.2016, http://epochtimes-romania.com/news/raport-independent-1-5-de-milioane-de-oameni-taiati-de-vii-pentru-organe-in-china—248982, accesat la data de 17.11.2017;

[93] Jiefu Huang, J Michael Millis, A pilot programme of organ donation after cardiac death in China, disponibil pe https://portal.anelisplus.ro, accesat la data de 22.10.2017; *dr. Huang Jiefu, fostul ministru chinez al Sănătății, directorul national de transplanturi al statului chinez, este acuzat ca fiind unul dintre orchestratorii executării aderenților Falun Gong pentru organe.

[94] Gina Sturdza, Dr. Jacob Lavee, președintele Societății de Transplant israeliene: “chirurgii chinezi ucid oameni pentru organe” (video), 27.10.2016, http://epochtimes-romania.com/news/dr-jacob-lavee-presedintele-societatii-de-transplant-israeliene-chirurgii-chinezi-ucid-oameni-pentru-organe-video—253463, accesat la data de 17.11.2017;

[95] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 47;

 

[96] Ibidem, 50-51;

[97] Gina Strurdza, reprezentant DAFOH pentru România și Europa;

[98] Universal Declaration of Human Rights, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a O.N.U prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948;

[99] World Health Assembly, Draft Guiding Principles on Human Organ Transplantation, a 44-a Sesiune, Rezoluția WHA 44.25, 13 mai 1991;

[100] World Health Organization, Recommendation on human organ and tissue transplantation, a 113-a Sesiune, 22 ianuarie 2004;

[101] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 44;

[102] World Medical Association, Statement on human organ and tissue donation and transplantation, 52nd WMA General Assembly, Edinburgh, Scotland, October 2000;

[103] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 162;

[104] World Medical Association, Council Resolution on Organ Donation in China, 173rd WMA Council Session, Buenos Aires, Argentina, April 2016;

[105] Parlamentul European, Rezoluţia referitoare la recoltarea de organe în China (2013/2981(RSP)), 12 decembrie 2013, Strasbourg,  http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=TA&reference=P7-TA-2013-0603&language=RO&ring=P7-RC-2013-0562 ;

[106] DAFOH, Petiție către Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului pentru încetarea imediată a recoltării forțate de organe de la practicanții Falun Gong în China, https://dafoh.org/petition-to-the-united-nations/;

[107]  Camera Reprezentanţilor a SUA, Rezoluţia nr. 343 din 2016, http://docs.house.gov/meetings/FA/FA00/20160316/104679/BILLS-114-HRes343-R000435-Amdt-034.pdf;

[108] Parlamentul European, Declarație scrisă, în temeiul articolului 136 din Regulamentul de procedură, referitoare la stoparea recoltării sistematice de organe de la prizonieri ai conștiinței în China, nr. 0048/2016, http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=WDECL&reference=P8-DCL-2016-0048&format=PDF&language=RO;

[109] Gina Strurdza, reprezentant DAFOH pentru Europa și România, Declarația de la Istanbul – argumente pentru România;

[110] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 163-164;

[111] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 161;

[112] Ibidem 53;

[113] Convenția Consiliului Europei împotriva traficului de organe Santiago de Compostela 25 martie 2015, adoptată de Comitetul de Miniștri la 9 iulie 2014 în cadrul celei de a 1205-a reuniuni a Viceminiștrilor, https://rm.coe.int/16806dca3a;

[114] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 54;

[115] Ibidem, 162;

[116] Ibidem, 55;

[117] Ibidem, 166;

[118] The Declaration of Istanbul on Organ Trafficking and Transplant Tourism, http://www.declarationofistanbul.org;

[119] Declaraţia de la Istanbul cu privire la Traficul de Organe şi Turismul de Transplant a participanţilor la Reuniunea Internaţională privind Turismul de Transplant şi Traficul de Organe convocată de Societatea de Transplant şi Societatea Internaţională de Nefrologie la Istanbul, Turcia, 30 aprilie – 2 mai 2008, http://www.declarationofistanbul.org/images/stories/translations/DeclaratiadedaIstanbulRo.pdf;

[120] Gina Strurdza, reprezentant DAFOH pentru Europa și România, Declarația de la Istanbul – argumente pentru România;

[121] Global Observatory on Organ Donation and Transplantation. Global reports, 2015. http://www.transplant-observatory.org/, accesat la data de 18.11.2017;

[122] Marta López-Fraga, Beatriz Dominguez-Gil, Alexander M Capron, Kristof Van Assche, Emanuele Cozzi s.a, A needed Convention against trafficking in human organs, World Health Organization, accesat prin https://portal.anelisplus.ro/user, la data de 22.10.2017;

[123] United Nations, Resolution adopted by the General Assembly, Res. 71/322, Strenghtening and promoting effective measures and international cooperation on organ donation and transplant to prevent and combat trafficking in persons for the purpose of organ removal and trafficking in human organs, 8 septembrie 2017, http://undocs.org/en/A/RES/71/322 ;

[124] Andrei Ciurcanu, Despre viață și alte nimicuri, În premieră, 02.04.2017, http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/despre-viata-si-alte-nimicuri-392.html , accesat la data de 28.11.2017;

[125] Protocolul privind Prevenirea, Reprimarea și Pedepsirea Traficului de Persoane, în special a Femeilor și Copiilor, adițional Convenției Împotriva Crimei Organizate Transnaționale, adoptat de Adunarea Generală ONU în 2000 și intrat în vigoare în 2013, ratificat de România prin Legea 565/2002, Monitorul Oficial 813/2002;

[126] Convenția CoE privind Acțiunea împotriva Traficului de Persoane, adoptată în 2005 și ratificată e România prin Legea 300/2006, Monitorul Oficial 622/2006;

[127] Directiva UE 2011/36, 5 Aprilie 2011 privind prevenirea și combaterea traficului și protecția victimelor, înlocuind Decizia Cadru a Consiliului 2002/629/JHA;

[128] Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, Monitorul Oficial 783/2001;

[129] Legea 286/2009 cu privire la Noul Cod Penal, Monitorul Oficial 510/2009;

[130] FreedomHouse, Combaterea Traficului de Minori – Proiect în cadrul UE DAPHNE III 2013-2015, http://freedomhouse.ro/proiecte/proiecte-transnationale/daphne, accesat la data de 23.10.2017;

[131] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 36;

 

[132] Agenția Națională de Transplant a fost înființată prin Ordonanța Guvernului nr. 79 din 19 august 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 27 august 2004 și aprobată cu unele modificări și completări prin Legea nr. 588 din 21 decembrie 2004;

[133] ANT, Raport statistic transplant, Raport de Activitate al Agenției Naționale de Trasplant pe anul 2015, 2, https://www.transplant.ro/Reports/ANTRaportAct2015.pdf , accesat la data de 10.11.2017;

[134] ANT, Raport statistic transplant, Raport de Activitate al Agenției Naționale de Trasplant pe anul 2015, 8, https://www.transplant.ro/Reports/ANTRaportAct2015.pdf , accesat la data de 10.11.2017;

[135] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 76;

[136] Normele privind tarifele de onorarii pentru serviciile prestate de notarii publici, aprobate prin Ordinul ministrului justiței nr. 46/C/2011;

[137] Ce declarații pot fi întocmite gratuit la notar, Avocatnet, 23.01.2014, https://www.avocatnet.ro/articol_35878/Ce-declaratii-pot-fi-intocmite-gratuit-la-notar.html , accesat la data de 14.11.2017;

[138] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 77;

[139] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 78-79;

[140] Art. 154 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi ori celule de origine umană de la donatori în viață fără consimțământ dat în condițiile legii constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi; consimțământ dat în condițiile legii înseamnă, potrivit art. 144 alin. (1) lit. a) din Lege “consimțământ informat, scris, liber, prealabil și expres”;

[141] Art. 156 alin. (1) Legea nr. 95/2006, Fapta persoanei de a dona organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în scopul obţinerii de foloase materiale, pentru sine ori pentru altul, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Art. 210 alin. (1) lit. c) Cod penal, Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârşită: (…) c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane;

[142] Art. 157 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Organizarea sau efectuarea prelevării de organe, ţesuturi ori celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui folos material pentru donator sau organizator, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

[143] Art. 154 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi ori celule de origine umană de la donatori în viață fără consimțământ dat în condițiile legii constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi;

Art. 157 alin. (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează şi cumpărarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în scopul revânzării;

Art. 158 alin. (1) Introducerea sau scoaterea din ţară de organe, ţesuturi ori celule de origine umană fără autorizaţia specială emisă de Agenţia Naţională de Transplant constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi;

[144] Art. 157 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Organizarea sau efectuarea prelevării de organe, ţesuturi ori celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui folos material pentru donator sau organizator, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi;

Art. 210 alin. (1) lit. c) Cod penal, Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârşită: (…) c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane;

[145] Ibidem;

[146] Art. 156 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, Publicarea sau mediatizarea unor anunţuri privind donarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, donare ce ar fi efectuată în scopul obţinerii unor foloase materiale pentru sine ori pentru altul, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă;

[147] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 112;

[148] Adevărul, Citiți în noul săptămânal “ADS Constanța”: cum să îți vinzi un rinichi traficanților de organe, 30.06.2011, http://adevarul.ro/locale/constanta/cititi-noul-saptamanal-ads-constanta-sa-ti-vinzi-rinichi-traficantilor-organe-1_50ada9367c42d5a66398d88c/index.html , accesat pe data de 17.11.2017;

[149] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009), 154-155 ;

[150] Andrei Ciurcanu, Despre viață și alte nimicuri, În premieră, 02.04.2017, http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/despre-viata-si-alte-nimicuri-392.html , accesat la data de 28.11.2017;

[151] Emisiunea În premieră din data de 02.04.2017 – “Despre viață și alte nimicuri”, http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/despre-viata-si-alte-nimicuri-392.html , accesat la data de 28.11.2017;

[152] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009), 158;

[153] Iulia Barbu, Gabriel Burlacu, Șantaj pentru un rinichi de calitate, Jurnalul.ro, 08.06.2005, http://jurnalul.ro/special-jurnalul/santaj-pentru-un-rinichi-de-calitate-43419.html, accesat la data de 17.11.2017;

[154] Andrei Ciurcanu, Despre viață și alte nimicuri, În premieră, 02.04.2017, http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/despre-viata-si-alte-nimicuri-392.html , accesat la data de 28.11.2017;

[155] Andrei Ciurcanu, Despre viață și alte nimicuri, În premieră, 02.04.2017, http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/despre-viata-si-alte-nimicuri-392.html , accesat la data de 28.11.2017;

[156] Maria Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, țesuturi și celule umane – prevenire și combatere (Craiova: Sitech, 2009) 158;

 

[157] EVZ, Operat de piatră, lăsat fără un rinichi, 03.07.2007, http://evz.ro/operat-de-piatra-lasat-fara-un-rinichi-449929.html, http://evz.ro/a-scos-piatra-cu-rinichi-cu-tot-467459.html, accesat la data de 16.11.2017;

[158] Andrei Ciurcanu, Despre viață și alte nimicuri, În premieră, 02.04.2017, http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/despre-viata-si-alte-nimicuri-392.html , accesat la data de 28.11.2017;

[159] https://www.transplant.ro/Registru.aspx, accesat la data de 09.11.2017

[160] Andrei Ciurcanu, Furnizorii de organe, În premieră, 13.05.2012, http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/furnizorii-de-organe-134.html , accesat la data de 03.11.2017;

[161] Exemplu – ProTV, Vând rinichi cu 13.000 de euro”! Acum il paste închisoarea, 17.07.2009, http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/tanar-urmarit-penal-dupa-ce-avrut-sa-si-vanda-un-rinichi-cu-13-000-euro.html, accesat la data de 16.11.2017;

[162] Completare – Laura Ștefănuț, Mărturiile unor români care și-au vândut rinichii în Africa de Sud, România Liberă, 08.08.2011, http://romanialibera.ro/special/reportaje/marturiile-unor-romani-care-si-au-vandut-rinichii-in-africa-de-sud-233683, accesat la data de 16.11.2017;

[163] Andrei Ciurcanu, Furnizorii de organe, În premieră, 13.05.2012, http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/furnizorii-de-organe-134.html , accesat la data de 03.11.2017;

[164] Gina Sturdza, EXCLUSIV: Dr. Jacob Lavee, personalitate a transplantului mondial: “lumea este saturată de trafic de organe”, Epoch Times România, 06.11.2017, http://epochtimes-romania.com/news/exclusiv-dr-jacob-lavee-personalitate-a-transplantului-mondial-lumea-este-saturata-de-trafic-de-organe-video—267276, accesat la data de 06.11.2017;

[165] Alexandra Șinc, Calitatea subiectului active în cazul infracțiunilor de corupție prevăzute în noul Cod penal, Juridice.ro, 27.06.2014, https://www.juridice.ro/328043/calitatea-subiectului-activ-in-cazul-infractiunilor-de-coruptie-prevazute-in-noul-cod-penal.html, accesat la data de 21.11.2017;

[166] Ion Turcu, Medicul este sau nu funcționar public? Juridice.ro, 05.09.2016, https://www.juridice.ro/464761/medicul-este-sau-nu-este-functionar-public.html, accesat la data de 21.11.2017;

[167] Avocatnet.ro, Decizia ICCJ nr. 19/2015 – medicii care au calitatea de funcționar public nu pot primii plăți suplimentare sau donații, 07.08.2015, https://www.avocatnet.ro/articol_41160/Decizia-ICCJ-nr-19-2015-medicii-care-au-calitatea-de-functionar-public-nu-pot-primi-plati-suplimentare-sau-donatii.html, accesat la data de 21.11.2017;

[168] Florea Pasca, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, (București, Pro Universitaria, 2000) 60;

[169] Ibidem 62;

[170] Ioan Gârbuleț, Traficul de persoane, (București: Universul Juridic, 2010) 73-75;

[171] Florea Pasca, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, (București, Pro Universitaria, 2000) 63;

[172] Ioan Gârbuleț, Traficul de persoane, (București: Universul Juridic, 2010) 58;

[173] Florea Pasca, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, (București, Pro Universitaria, 2000) 66;

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să comentați
Introduceți numele dumneavoastră aici