TRATATUL DE LA AMSTERDAM – Dr. VASILIU Monica – Andreea

0
716

U.E.O. – Uniunea Europei Occidentale

Uniunea Europei Occidentale – organizaţie politică – militară înfiinţată în mai 1955 pe baza acordurilor de la Bruxelles (1948) şi de la Paris (1954). Uniunea Europei Occidentale s-a născut din Tratatul de cooperare în materie economică, socială şi culturală şi de apărare colectivă legitimă, semnat la Bruxelles la 17 martie 1948, amendat şi completat de Protocolul semnat la Paris la 23 octombrie 1954. Semnat, în mare parte, ca reacţie la controlul fostei Uniuni Sovietice asupra statelor din Europa Centrală şi de Est, Tratatul constituie prima încercare de concretizare a idealurilor mişcărilor europene. Elementul fundamental al Tratatului îl reprezintă angajamentul statelor semnatare de a se apăra reciproc dacă unul dintre ele ar fi victima unei agresiuni armate în Europa.  Membrii: Belgia, Franţa, R.F.G., Italia, Luxemburg, Marea Britanie. Legată de N.A.T.O.  făcea parte din sistemul organizaţiilor de integrare europeană.

La 13 noiembrie 2000, la Marsilia, începe transferul de capacități și funcții către UE, Common Foreign and Security Policy (CFSP) și Common Security and Defence Policy (CSDP). Tratatul de la Nisa şi cel de la Lisabona, deşi conţineau prevederi privind cooperarea dintre U.E. și N.A.T.O. (inclusiv acordul Plus de la Berlin), lasă U.E.O. fără scop. Chiar şi misiunile de tip Petersberg, declarate de U.E.O. în 1992, au fost incluse în cadrul U.E. în 1997 prin Tratatul de la Amsterdam. Lovitura de graţie este dată U.E.O. în 2009 de Tratatul de la Lisabona, care preia şi clauza de apărare reciprocă. Înaltul Reprezentant pentru P.E.S.C. a U.E., Javier Solana, a fost cel însărcinat să supravegheze transferul de responsabilităţi de la U.E.O. la UE.

După sfârșitul Războiului Rece, obiectivele și instituțiile U.E.O. au fost transferate către Politică externă și de securitate comună (P.E.S.C.) și U.E. Transferul s-a finalizat în 2009 şi în data de 31 martie 2010, statele membre au decis să încheie Tratatul de la Bruxelles, punând capăt în felul acesta şi U.E.O. Oficial, pe 30 iunie 2011 U.E.O. a fost declarată desființată.

N.A.T.O.  – North Atlantic Treaty Organization (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – OTAN) – bloc politic militar creat în 1949 cu sediul la Bruxelles (până în 1967 la Paris). Din N.A.T.O. fac parte: SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Canada, Islanda, Portugalia (membrii fondatori), Grecia, Turcia din 1952 şi R.F.G. din 1954, iar după unificarea din 1990 se numeşte Republica Democrată Germană. Începând din 1966 Franţa nu a mai participat la activitatea organismelor militare ale blocului, în timpul mandatului lui Charles de Gaulle şi a revenit în 2009 în timpul preşedinţiei lui Nicolas Sarkozy.

După 1982 au urmat să adere la N.A.T.O. următoarele state: Spania,  Ungaria, Polonia, Cehia, Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, România (2004), Croaţia şi Albania în 2009.

CAPITOLUL I – INTRODUCERE

Secţiunea I – Istoria cronologică a Uniunii Europene

Construcţia actuală a Uniunii Europene se datorează în mare parte eforturilor de după cel de-al Doilea Război Mondial de a preveni în mod eficient şi rapid orice alt conflict internaţional de proporţii devastatoare. Astfel s-a iniţiat în anul 1955 de către miniştrii de externe ai celor şase state (Franţa, Belgia, R.F.G., Italia, Luxemburg  şi Marea Britanie) o Conferinţă de la Messina în care se hotărăşte extinderea procesului de integrare europeană, având în vedere extinderea procesului de integrare europeană prin intermediul anumitor ramuri economice.

Deşi iniţial s-a dorit a fi o oragnizaţie internaţională numai pentru cooperare economică în orice plan, totuşi s-a ajuns în momentul actual la o organizaţie politico – militară care este legată de N.A.T.O. (North Atlantic Treaty Organization), care are drept scop comun de a apăra orice stat atacat şi, extinzând la momentul actual, de a preveni şi elimina actele teroriste care au loc pretitindeni în lume.

Tot începutul se datorează discursului lui Robert Schumann inspirat totuşi de Jean Monnet. În calitate de Ministru de Externe al Franţei el va face propunerea pe 9 Mai 1950 ca Franţa, R.F.G. şi orice alt stat european dornic să-şi unească resursele de cărbune şi oţel să treacă la acţiune.

În mai 1945 la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis în octombrie 1947, la interval de doi ani Belgia, Olanda şi Luxemburg stabilesc o uniune vamală şi economică, iar începând cu ianuarie 1948 se introduce tariful vamal comun.

Ideea Uniunii Europene, în forma ei actuală, este rezultatul unei conlucrări internaţionale pe plan european şi nu numai şi se datorează evident poporului francez, care l-a avut timp de zece ani ca şef de stat pe Generalul Charles de Gaulle.

Pentru a preveni o nouă posibilă agresiune germană  Marea Britanie şi Franţa semnează Tratatul de la Dunquerque şi, la scurt timp, se lansează de către S.U.A. Doctrina Truman prin care sunt gata să ofere suport şi asistenţă tuturor statelor ameninţate de agresiunile comuniste.

În baza Tratatului de la Bruxelles încheiat de Marea Britanie, Franţa şi statele Benelux în martie 1948 se creează acordul în vederea apărării comune împotriva U.R.S.S. (şi Germaniei iniţial). În acelaşi an, doar la distanţă de o lună 16 state europene formează Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.).

În mai 1948 se întruneşte la Haga Congresul European. În mai 1949 zece state europene semnează la Strasbourg Statutul Consiliului Europei. Abia în 1951, mai precis în data de 18 aprilie, cele şase state semnează la Paris Tratatul pentru Înfiinţarea Comunităţii Europene pentru Apărare (C.E.A.). Un an mai târziu C.E.C.O. îşi  începe activitatea. Din păcate în 1954 Parlamentul Franţei respinge C.E.A.

Punctul de maxim interes este însă evenimentul semnării actului de naştere a U.E.O. (Uniunea Europei Occidentale) în urma Conferinţei de la Londra şi a semnării la Paris a acordului de modificare a Tratatului de la Bruxelles în octombrie 1954.

Miniştrii de externe ai celor şase state hotărăsc tot la Messina să extindă procesul de integrare europeană la toate ramurile economiei în iunie 1955. Doi ani mai târziu se semnează la Roma Tratatul pentru înfiinţarea C.E.E. (Comunitatea Economică Europeană) şi EUROATOM (25 martie 1957).

În ianuarie 1958 intră în vigoare Tratatul de la Roma şi sunt create Comisiile C.E.E. şi EUROATOM. Mai târziu încep primele reduceri de tarife în C.E.E.

La Convenţia de la Stockholm, la iniţiativa Marii Britanii se semnează de către 7 state europene această  convenţie, care are drept scop înfiinţarea Asociaţiei Europene de Liber Shimb (A.E.L.S.), care va intra în vigoare în luna mai a anului 1958. În acelaşi an O.E.C.E. devine O.E.C.D. incluzând SUA şi Canada.

Irlanda, Danemarca şi Marea Britanie vor înainta cereri de aderare la C.E.E. în 1961. Tot în acest an are loc semnarea unui Acord de Asociere între Grecia şi C.E.E., acord care va intra în vigoare în 1962. Concomitent se pun bazele P.A.C. (Politica Agricolă Comună) a C.E.E.

În 1963 Generalul de Gaulle, Preşedintele Franţei, anunţă la o conferinţă de presă veto-ul statului pe care îl conducea în ceea ce priveşte aderarea Marii Britanii la C.E.E. În iulie 1963 se semnează  Convenţia de la Younde, acord de asociere între C.E.E. şi 18 state africane. În 1964 statele comunitare sunt reprezentate pentru prima oară de o delegaţie comună la Runda Kennedy a GATT.

În aprilie 1965 intervine un moment culminant în istoria Uniunii Europene prin semnarea la Bruxelles a Tratatului care stabileşte  o singură comisie şi un singur consiliu pentru cele trei Comunităţi Europene. Tratatul va intra în vigoare la 1 iulie 1967.

Din nou intervine Franţa în iulie 1965 prin boicotarea instituţiilor comunitare cu scopul de a-şi arăta dezacordul privind introducerea de elemente supranaţionale în cadrul CE. Se ajunge la aşa – numitul „compromis Luxembourg” stabilit de către miniştrii de externe comunitari pentru a evita pe viitor acţiunile de boicot ale Franţei, care oricum va înceta prin dispariţia „politicii scaunului gol”, cu menţiunea că deciziile de importanţă majoră pentru C.E. să fie luate cu unanimitate de voturi.

Cu toate aceste eforturi Franţa continuă să se opună la cererea de aderare a Marii Britanii, iar Consiliul de Miniştrii nu reuşeşte demararea negocierilor în vederea realizării acestui ţel. În sfârşit abia în iulie 1969 Preşedintele francez Georges Pompidou anunţă că nu se va mai opune, în principiu, aderării Marii Britanii.

Esenţială este perioada decembrie 1969, când cu ocazia Summit-ului de la Haga se iau decizii extrem de importante privind viitorul Comunităţii, lărgirea C.E., încheierea perioadei de tranziţie, adoptarea P.A.C., stabilirea resurselor comunitare şi nu în ultimul rând stabilirea Uniunii Economice şi Monetare până în 1980.

În 1970 vor fi introduse procedurile bugetare comunitare, iar Parlamentul European va primi puteri bugetare. Cei şase acceptă Rapotul Davignon asupra cooperării politice externe.

După ce în iune 1970 la Luxemburg încep negocierile pentru aderarea Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei, iar în ianuarie 1972 la Bruxelles se semnează Tratatul de aderare ale celor patru state menţionate. Abia în 1973 doar Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca vor adera la C.E. Norvegia însă din cauza unui referendum organizat în 1994 cu o mică majoritate se opune la adererarea la U.E. şi până în prezent această ţară nu face parte din U.E. ca stat membru.

Din păcate în aprilie 1972 se instaurează „şarpele monetar” , care va produce mari probleme în ceea ce priveşte crizele monetare şi chiar va determina declanşarea unei furtuni până la o dispută franco – germană, în care Karl Otto Pähl, fostul director al Bundesbasnk, va acuza Franţa de intenţia de ruinare a independenţei viitoarei Bănci Centrale Europene (B.C.E.).

În decembrie 1974 la Summit-ul de la Paris şefii de stat decid să se întâlnească de trei ori pe an în cadrul Consiliului European. Se aprobă mecanismul alegerilor directe în Parlamentul European şi se instituie Fondul European pentru Dezvoltare Regională (F.E.D.R.).

Din februarie 1975 se vor semna în lanţ Convenţiile de la Lomé între C.E. şi 46 de state din Africa, Caraibe şi Pacific. În octombrie 1979 va avea loc a doua Convenţie de la Lomé cu 58 de state participante, în decembrie 1984 participă la Convenţia de la Lomé 66 de state. Abia la ultima Convenţie din decembrie 1989 Consiliul de la Strasbourg acceptă Carta Socială.  Dar în noiembrie 1995, după mai multe runde de negocieri, Convenţia de la Lomé este semnată cu revizuirile necesare cu titulatura de Convenţia de la Lomé IV, pentru că, în perioada 1995 – 2000 dezacordul celor 15 asupra valorii ajutorului acordat A.C.P conduce la abandonarea revizuirii Lomé IV.

Întorcându-ne la cronologia evenimentelor se poate afirma ferm că prima şedinţă a Consiliului European a avut loc la Dublin. În iunie 1975 britanicii votează printr-un referndum în favoarea rămânerii Marii Britanii în C.E., în condiţiile în care 11 ani mai târziu, la şedinţa Consiliului European de la Fointainbleu se hotărăşte acordarea unei compensaţii acstei ţări privind reducerea contribuţiei acesteia la bugetul comunitar.

În iulie 1975 se semnează Tratatul de înfiinţare a Curţii de Auditori şi de lărigire a puterilor bugetare ale Parlamentului European, acest tratat intrând în vigoare în data de 1 iunie 1977.

La şedinţa Consiliului de la Bremmen din iulie 1978, Franţa şi R.D.G. prezintă proiectul Sistemului Monetar European (S.M.E.). pentru a înlocui „şarpele monetar”. În 1979 S.M.E. intră în funcţiune şi apare, mai conturată ca niciodată, ideea ECU (moneda unică europeană). Începând cu iunie1979 au loc primele alegeri directe în Parlamentul European şi vor urma în iunie 1985, apoi în iunie 1989, 1994 etc. Apare o situaţie de criză când în decembrie  1979 pentru prima dată Parlamentul European nu este aprobat bugetul comunitar. Se va face un raport doi ani mai târziu asupra cooperării în planul politicii europene.

În iunie 1983 apare Declaraţia solemnă de la Sttugart asupra Uniunii Europene. În 1984 se introduc comerţul liber între C.E. şi A.E.L.S. Urmeză un eveniment major şi anume în februarie 1984 Parlamentul European schiţează Tratatul asupra U.E.

Comisia Europeană publica în 1985 Cartea Albă sau „Completarea Pieţei Interne”. Urmează un alt moment cheie în decembrie 1985 când Consiliul de la Luxemburg ia hotătârea amendării Tratatului de la Roma prin Actul Unic European, care va fi semnat în februarie 1986 şi va intra în vigoare în 1987.

În 1988 C.E. şi C.A.E.R. semnează un acord prin care cele două organizaţii se recunosc reciproc, iar Comisia Delors îşi asumă sarcina de a studia modalitatea prin care C.E. poate progresa la o Uniune Economică şi Monetară. Se prezintă un raport care conţine o schemă pentru stadiul al treilea al trecerii la U.M.E.

În iunie 1990 se semnează Acordul Schengen privind eliminarea controlului de frontieră între Franţa, Benelux şi Germania. În octombrie 1990 are loc unificarea Germaniei şi astfel teritoriul fostului R.D.G. devine parte componentă a C.E., iar Consiliul de la Roma ia decizia ca al doilea stadiu al Uniunii Economice şi Monetare să înceapă în 1994.

Un alt moment esenţial s-a dovedit a fi Consiliul de la Maastricht, unde se hotărăşte adoptarea Tratatului asupra U.E. şi se şi semnează. Franţa ratifică Tratatul de la Maasstricht abia în data de 7 februarie 1992.

În mai 1992 între U.E. şi A.E.L.S. se semnează la Porto Acordul asupra creării unei zone de liber schimb, iar Spaţiul Economic European (S.E.E.) devine astfel o realitate de iure cu începere din data de 1 ianuarie 1993. Se va prevedea scăderea subvenţiilor pentru produsele agricole şi de aceea P.A.C. va urma Planul Macsharry.

În iunie 1992 danezii au respins Tratatul de la Maastricht prin referendum cu o mică majoritate (50,7 %), dar un an mai târziu, în urma unui nou referendum, cu 56,8% din voturi poporul danez va reveni asupra votului său negativ, ratificând Tratatul de la Maastricht.

În furtuna monetară depre care am discutat mai sus fiscul francez, coroana daneză sunt atacate; peseta spaniolă, scundul portughez şi lira irlandeză se devalorizează. Din păcate acest proces este o repetiţie generală: regulile S.M.E. nu rezistă unui nou atac speculaţionist la sfârşitul lui iulie 1993.

Consiliul Europei mai adaugă celor 26 de membrii Slovenia, Estonia şi Lituania. În 1994 ţările membre erau: Germania, Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia (cei 15), iar Cehia, Slovacia şi România aveau statut de state asociate. În mai 1994 nouă ţări din Europa devin „parteneri asociaţi” ai U.E.

Un eveniment major are loc când Consiliul N.A.T.O., reunit la Oslo, în 1992 a confirmat că U.E.O. poate să devină „pilon european al Alianţei Atlantice” şi decide favorabil asupra posibilităţii de a trimite trupe în afara „teritoriului Alianţei”.

În iulie 1992 în cadrul O.S.C.E are loc a patra reuniune de supraveghere a acordurilor de la Helsinki din 1975 şi se încheie printr-o Conferinţă la care participă 52 de membrii, 29 de ţări membre N.A.T.O. şi ex-semnatare ale Pactului de la Varşovia, semnează Actul final asupra limitării forţelor convenţionale în Europa, care va intra în vigoare la 9 noiembrie 1975.

În conformitate cu cele afirmate înainte în ceea ce priveşte criza monetară europeană în august 1993 S.M.E. pentru a pune capăt crizei determinându-i pe miniştrii de finanţe din Uniunea Europeană să încheie „compromisul de la Bruxelles”, care fixează marja de fluctuaţii pentru devize autorizate în intervalul de la 2.25% la 15%, după multă instabilitate şi devalorizare.

În octombrie 1993 are loc prima întâlnire a şefilor de stat şi de guvern la Viena în cadrul Consiliului Europei.

În decembrie 1993 intră în vigoare Tratatul de Maastricht, iar Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană. N.A.T.O.: Miniştrii Afacerilor Externe din ţările membre propun statelor din Europa Centrală şi de Est şi republicilor din fosta U.R.S.S. un „parteneriat pentru pace”, care implică participarea la un număr de exerciţii militare ale Alianţei şi la operaţiuni de menţinere a păcii, fără garanţii de apărare mutuală.

Se va semna un act final la 15 aprilie  1987 la Marrakech în Maroc de către 112 state, document în care se stabilesc atribuţiile unei noi instituţii precum Organizaţia Monidială a Comerţului, care va succeda G.A.T.T. în data de 1 ianuarie 1995.

S.E.E. prevăzut în Tratatul de la Porto  din mai 1992 intră în vigoare cu un an întârziere şi îi asociază pe cei 12 din U.E. şi cinci din A.E.L.S. În ianuarie 1994 se creează Institutul Monetar European (I.M.E.), cu sediul la Frankfurt şi această instituţie are respnosabilitatea pregătirii trecerii la moneda unică în Etapa a  – III – a.

La Summit-ul N.A.T.O.  de la Bruxelles este lansat proiectul american de Parteneraiat pentru Pace, deschis tuturor membrilor C.S.C.E. şi destinat dezvoltării cooperării militare cu Estul. Are loc Conferinţa de la Paris asupra stabilităţii în Europa şi aceasta reuneşte 40 de state prevăzând două mese rotunde – asupra ţărilor baltice şi asupra Europei Centrale şi de Est.

Rusia va adera în 1994 la Parteneriatul pentru Pace, propus de N.A.T.O.  ţărilor din fostul Pact de la Varşovia, în scopul dezvoltării cooperării militare Est – Vest.

Are loc G 7 în iulie 1994, întâlnire la vârf ce s-a desfăşurat la Napoli, în Italia. Cei şapte acordă un ajutor de 200 de milioane de dolari Ucrainei pentru închiderea centralei nucleare de la Cernobîl, care se adaugă celor 120 de milioane de dolari promişi de U.E. În august a aceluiaşi an se termină o epocă prin plecarea ultimilor soldaţi ruşi din Estonia, Letonia şi Berlin. În septembrie pentru prima oară din 1996 Franţa participă la reuniunea miniştrilor apărării ai N.A.T.O.  la Sevillia. Belgianul Willy Claes este numit secretar de stat general al N.A.T.O.

Se adoptă de cătere 52 de state Pactul de stabilitate în Europa. Se desfăşoară la Paris Conferinţa asupra stabilităţii în Europa, cu scopul de a defavoriza „buna vecinătate” în Europa de Est, privitor la minorităţi şi la problemele frontaliere. Supravegherea aplicării este încredinţată O.S.C.E. – Organizaţia de Securitate şi Cooperare Economică.

În aprilie 1995 cei 15 confirmă îngheţarea acordului comercial intermediar încheiat la Moscova, pentru a-şi manifesta dezacordul faţă de intervenţia rusă în Cecenia. În luna mai la Bruxelles Comisia europeană publică Cartea Albă „pregătirea ţărilor asociate din Europa centrală şi de Est pentru integrarea în Piaţa internă a Uniunii”.

În noiembrie 1995 la Barcelona are loc o conferinţă euromediteraneană care reuneşte cele 15 state membre ale U.E., 11 ţări mediteranenene, Mauritania şi Autoritatea Palestiniană. Se schiţează proiectul unei zone de liber –  schimb în 2010 în cadrul unui parteneriat global. În decembrie în timpul  Consiliului European  de la Madrid, cei 15 sunt de acord asupra datei de 1 ianuarie 1999 pentru trecerea la moneda unică, numită EURO.

În martie 1996, U.E. – ASIA are loc prima întâlnire la vârf Europa – Asia şi reuneşte la Bangkok reprezentanţii ai celor 15 ţări din U.E., cele şapte din A.N.S.E.A. (Asociaţia Naţiunilor din Sudul, Estul Asiatic), precum şi China, Japonia, Coreea de Sud pentru a pune bazele unui parteneriat economic şi politic. Tot în 1996 U.E. deschide la Torino Conferinţa Interguvernamentală (C.I.G.), având ca atribuţie principală revizirea Tratatului asupra U.E.

Din păcate, cu toate eforturile instituţiilor U.E., în octombrie 1996 Europei celor 15 numără 18 milioane de şomeri, cifră reprezentând 10,8% din populaţia activă.

Va interveni un moment de criză în noiembrie 1996, când miniştrii de finanţe ai celor 15 nu au reuşit să cadă de acord asupra modalităţilor de realizare a pactului de stabilitate, care trebuia să garanteze politica de austeritate bugetară durabilă după trecerea la Euro de la 1 ianuarie 1999. În continuare se va resimţi nevoia unui bilanţ al pregătirilor, astfel încât la Reuniunea U.E. de la Ostende, unde se constituie viitorul braţ armat european în relaţie strânsă cu N.A.T.O., se va pune problema, dacă va fi necesară într-un anumit context, utilizarea mijloacelor militare ale organizaţiilor atlantice.

În acelaşi an S.M.E. reuşeşte să reintegreze lira italiană, iar rata de schimb de la 1 marcă germană este fixată la 990 de lire. În decembrie 1996 are loc întâlnirea la vârf a O.S.C.E. în Portugalia cu 54 de ţări din Europa şi America de nord, unde are loc un conflict lansat de Primul – ministru rus Victor Cernomîrdin, care îşi exprimă răspicat opinia în legătură cu lărgirea N.A.T.O. spre Est. Din fericire O.S.C.E. şi-a întărit poziţia pentru că întâlnirea a sprijinit un proiect de „model de securitate european pentru secolul XXI” şi a adoptat o Declaraţie politică care promovează democraţia şi respectarea drepturilor omului. Preşidenţia irlandeză a Consiliului Uniunii Europene prezintă la Bruxelles schema provizorie a noului tratat în curs de negociere, respectiv viitorul Tratat de la Amsterdam.

Euro prinde contur în ianuarie 1997, când la Dublin, Consiliul European fixează regulile de stabilitate bugetară. Ruşii vor reveni asupra deciziei de lărgire a N.A.T.O. în mai 1997, printr-un document încheiat la Mosova între Evgheni Primakov, şeful diplomaţiei ruse, şi Javier Solano, Secretarul General al N.A.T.O.

La Paris membrii Alianţei Atlantice semnează, împreună cu boris Elţîn actul fondator, care stabileşte noi relaţii de cooperare între N.A.T.O. şi Rusia, lăsând câmp liber lărgirii organizaţiei înspre ţări din fostul bloc sovietic.

În anul 1997 U.E. stabileşte o întâlnire la vârf la Amsterdam cu scopul de a revizui Tratatul de la Maastricht şi a declanşa reforma instituţiilor din cadrul organizaţiei europene. Va fi prezentată de către comisarul Thibault de Siguy noua înfăţişare a moendei Euro. În iulie 1997 Marele Ducat de Luxemburg preia Preşindenţia Consiliului Uniunii Europene. Se va decide de către miniştrii finanţelor celor 15 ţări ca nivelul de paritate între monendele europene să fie fixat începând cu mai 1998, concomitent cu lista definitivă a ţărilor participante la Euro.

Precipitându-se evenimentele, se stabileşte o întâlnire la nivel înalt franco – germană în care s-a hotărât că „Euro va intra în vigoare la data prevăzută cu respectarea criteriilor”. Franţa şi Germania  propun crearea unui Consiliu al Euro, un fel de club informal al ţărilor participante la ultima fază a U.M.E.

În decembrie  1997 Marea Britanie primeşte o mare lovitură din cauza faptului că statutul de observator  nu îi permite să participe efectiv la impelemtarea monedei Euro, ca urmare a punerii în practică a deciziei Consiliului Euro.

În martie 1998 cele 15 state membre U.E. şi cele 11 state candidate la aderare se reunesc la Londra pentru a avansa procesul de lărgire. În aprilie se desfăşoară procesul de examinare analitică (screening) a „aquisului” în etapa multilaterală. Se mai stabileşte la Bruxelles lista definitivă adoptată a celor 15 state membre U.E. şi a celor 11 state care vor participa la lansarea monedei unice în data de 1 ianuarie 1999.

În iunie 1998 miniştrii de finanţe ai celor 11 ţări din Zona Euro au prima reuniune la Luxemburg. Numit „Euro 11”, acest forum avea stabilită misiunea de a coordona politicile economice ale ţărilor care urmau să aibă monedă unică. În iulie 1998 B.C.E. îşi începe oficial activitatea, cu şase luni înaintea lansării monedei unice Euro şi tot în aceeaşi lună Austria prelua preşidenţia U.E. şi punea dezvoltarea politicii externe europene în centrul preocupărilor sale.

În ianuarie 1999 în baza deciziilor U.E. se lansa pe piaţa europeană moneda unică Euro, iar Germania este ţara care a preluat pentru şase luni Preşidenţia U.E. În 1999 la Summit-ul U.E. de la Bonn se votează bugetul U.E. pentru perioada 2000 – 2007. Germania nu a reuşit reducerea participării sale la bugetul comunitar. Comisia Prodi îşi va începe activitatea în luna septembrie a aceluiaşi an.

În martie 2000 Conferinţa Interguvernamentală de la Bruxelles stabileşte Agenda reformelor interne în cadrul Uniunii Europene.

În anul 2017 Uniunea Europeană numără 28 de state membre, respectiv: Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Croaţia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, Marea Britanie, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ţările de Jos, Ungaria.

Secţiunea a – II- a Problema lărgirii Uniunii Europene

Am specificat în secţiunea anterioară a prezentei lucrări faptul că în anul 1994 Uniunea Europeană avea 19 state membre şi aproximativ 371 de milioane de locuitori. Lărgirea Comunăţii Europene, cum s-a numit iniţial, a avut loc în mai multe etape de care ne vom ocupa pe rând. În primul rând în mai 1967 Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie cer pentru a doua oară aderarea la C.E., iar în iulie 1967 Norvegia era statul care cerea aderearea la C.E. în 1973 sunt primite drept membre cu drepturi depline următoarele state: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia, dar în legătură cu Norvegia am precizat anterior că prin referendum populaţia ţării a respins intrarea în C.E.

În 1972 irlandezii aprobă aderarea la C.E., iar în octombrie danezii achiesează la aceeaşi opţiune de aderare. În martie 1977 Portugalia cere aderarea la C.E., iar în iulie Spania va face aceeaşi cerinţă, pentru ca în ianuarie 1986 atât Portugalia, cât şi Spania să fie acceptate ca membre ale C.E.

În iunie 1979 se semnează Tratatul de aderare a Greciei la C.E., iar în ianuarie 1981 Grecia adera la C.E. în iunie 1987 Turcia cerea aderarea la C.E, dar Turcia are o problemă care trenează până în prezent din cauza unor diferende de anumite facturi.

În iulie 1989 Austria cere aderarea la C.E., dar abia în martie 1994 această ţară va încheia un acord aspra modalităţilor de aderare la 1 ianuarie 1995. concomitent cu Austria. Se pune problema aderării la U.E. a Finlandei şi Suediei (Norvegia ieşea din discuţie). În iunie 1994 austriecii spun „da” la referendumul de adeziune la U.E. din păcate rezulatul acestui vot este umbrit de rezultatul alegerilor legislative din 9 octombrie, când partidul lui Jörg Haider înregistrează o victorie spectaculoasă a unui partid cu tendinţe xenofobe şi autoritare.

În 1990 Cipru şi Malta cer aderarea la C.E., urmate de Suedia în 1991 şi de Finlanda în 1992. În 1992 Elveţia îşi exprimă aceeaşi dorinţă, care va fi mai târziu anulată prin rezultatul negativ al refernedumului în această ţară. În noiembrie 1993 aderă Republica Cehia şi Slovacia, iar în data de 4 octombrie 1993 România intră în C.E. în calitate de stat asociat, ceea ce va detrmina mărirea numărului de membrii ai Consiliului Europei la 32. În martie 1994 după aderarea Letoniei şi Anorrei, în Consiliul Europei apare cea de-a 34 – a ţară membră.

Republica Cehă va fi prima ţară din est care se integrează în O.C.D.E. şi devine al 26 -lea membru, fiind urmată de Polonia în 11 iulie 1995 şi de Ungaria în data de 7 mai 1996.

Consiliul Europei hotărăşte în 1996 ca Rusia să devină cel de-al 39-lea membru al organizaţiei, după aderarea Albaniei, Moldovei, Ucrainei şi Macedoniei . Croaţia este admisă în data de 2 iulie 1996.

Secţiunea a –III- a Problema fostei Iugoslavii şi implicaţiile O.N.U. şi N.A.T.O. în conflict  (Problemele religioase care au determinat distrugerea fostei Iugoslavii)

Consiliul  de securitate al O.N.U. (Organizaţia Naţiunilor Unite) voteză Rezoluţia 743, care autorizeză desfăşurarea de 14.000 de căşti albastre (Forpronu) în patru „zone protejate”, deţinute de sârbi. În fost Iugoslavie se produsese un război religios între sârbii  musulmani şi croaţii care aveau aceaşi apartenenţă religioasă.

În 1992 are loc referendumul organizat de Bosnia – Herţegovina, boicotat de sârbi prin care se aprobă independenţa. În 1992 C.E. va recunoaşte independenţa Republicii Bosnia – Herţegovina. În acelaşi an Conisliul de Securitate al O.N.U. impune embargoul comercial, petrolier şi aerian asupra Serbiei – Muntenegru, iar N.A.T.O. şi U.E.O. se angajează să controleze respectarea embargoului în Marea Adriatică începând cu data de 10 iulie 1992. În august în cadrul conflictului iugoslav  O.N.U. adoptă Rezoluţiile 770 şi 771 ale Consiliului de Securitate O.N.U., prin care autorizează protecţia militară a acţiunilor de ajutor umanitar şi condamnă ferm purificarea etnică.  La 19 februarie 1993 Consiliului de Securitate O.N.U. autorizează Forpronu să recurgă la forţă pentru a-şi asigura securitatea. Ascest război civil cumplit a produs enorm de multe victime fie ucise, fie rănite. Forţele O.N.U. şi N.A.T.O. nu au putut împiedica evitarea suferinţei tuturor celor implicaţi în conflict fie sârbi, fie croaţi, fie albanezi. Mulţi oameni au fost pur şi simplu dezrădăcinaţi din locurile unde trăiau şi au fost duşi în locuri total străine. Acesta a fost dezastrul purificării etnice forţate iugoslave, unde O.N.U. nu a putut acţiona eficient ca organizaţie mondială.

Secţiunea a IV-a Problema privind aderarea României la Uniunea Europeană

Problema aderării României la U.E. constituie ca prioritate spinoasă pentru ţara noastră având în vedere faptul că ne-am confruntat aproape permanent cu partidul neo-comunist de la putere, dar, din păcate pentru noi şi cu un P.N.Ţ.C.D. puţin prea indulgent între 1996 – 2000, partid care după această perioadă nu numai că a pierdut alegerile, dar a dispărut complet de pe scena politică românească.

U.E. din aceste motive destul de puternice, care ar fi putut afecta organizaţia în plus faţă de nepregătirea noastră la standardele impuse de ea sau din cauza unei proaste cooperări cu Preşedintele României, Ion Iliescu, sau cu miniştrii cabinetului său, a ales să amâne integrarea României ca stat membru al organizaţiei internaţionale.

Cu toate acesta în 1993 va intra în vigoare Acordul intermediar privind Comerţul dintre România şi Comunităţile Europene. Se formeză Comisia Mixtă România – Comunităţile Europene – prima reuniune având loc la Bucureşti. În octombrie 1994 are loc o nouă Comisie Mixtă România – Comunităţile Europene de data asta la Bruxelles.

În ianuarie 1995 se încheie procesul de ratificare a Acordului de Asociere România – Comunităţile Europene, decizie luată de Consiliu şi Comisie, urmând ca, în februarie  1995, să intre în vigoare acest acord. În acelaşi an la Luxemburg are loc prima reuniune a Consiliului de Asociere România – Uniunea Europeană şi a doua întâlnire a avut loc în Bucureşti între Comitetul Parlamentar Mixt România – Uniunea Europeană. În iunie 1995 se adoptă Strategia Naţională  de Pregătire a Aderării României la U.E. şi a Declaraţiei politice de la Snagov. După acest moment important se trece la depunerea oficială a documentelor la Paris pentru aderarea României la Uniunea Europeană.

În octombrie are loc o reuniune la Bucureşti  a Comitetului de Asociere România – U.E., urmând ca mai târziu să se întrunească al doilea Comitet Parlamentar Mixt România – U.E. în decembrie 1995 Guvernul României adopătă Programul Naţional de compatibilizare a legislaţiei româneşti cu cea comunitară, ceea ce implică de fapt revizuirea Constituţiei României cu ocazia organizării referendumului din noiembrie 2003.

În 1996 Consiliul de Asociere România – U.E. se întruneşte prin organizarea unei reuniuni la Bruxelles. În aprilie 1996 la Ministerul Afacerilor Externe este primit Chestionarul Comisiei în vederea pregătirii avizului asupra cererii României de aderare la U.E. Guvernul României a adoptat Strategia de imagine a procesului de pregătire a aderării României la U.E,, după care se va organiza la Bucureşti al treilea Comitet Parlamentar Mixt România – U.E.

În iulie 1996 România depune la Comisie răspunsurile la Chestionarul în vederea pregătirii avizului asupra cererii României de aderare la U.E. În martie 1997 are loc la Bruxelles al patrulea Comitet Parlamentar Mixt România – U.E, şi în acelaşi oraş din Belgia se organizează a treia reuniune. În 1997 se publică Avizul Comisiei, ca parte a Agendei 2000, referitor la cererea României de aderare la U.E. În acelaşi an în luna octombrie Guvernul României îşi expune punctul de vedere cu privire la Agenda 2000. În Bucureşti se va organiza al cincilea Comitet Parlamentar Mixt România – U.E., iar Comitetului de Asociere România – U.E., organizează a treia reuniune.

În 1998 se adoptă şi se lansează Parteneriatul de Aderare pentru fiecare dintre ţările asociate, iar la Bruxelles are loc al şaselea Comitet Parlamentar Mixt România – U.E. în septembrie se transmite la Comisia Europeană a Raportului României asupra progreselor înregistrate pentru pregătirea pentru aderare.

În octombrie se publică cea de-a doua versiune a Programului Naţional de Aderare  a României la U.E., iar la Bruxelles se întruneşte al patrulea Comitetul de Asociere România – U.E. În decembrie 1998 se reunesc Ministrii Integrării Europene din ţările candidate la Bucureşti şi Guvernul României îşi expune  poziţia referitoare la Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România în procesul de pregătire pentru aderare la U.E. În 1999 la Luxemburg are loc al cincilea Comitet de Asociere România – U.E., iar la Bruxelles are loc al optulea Comitet Parlamentar Mixt România – U.E.

În septembrie 1999 se publică Addenda la Raportul României asupra progreselor înregsistrate în pregătirea de aderare la U.E., iar la Bucureşti se organizează a şasea reuniune a Comitetului de Asociere România – U.E.

În mai 2000 România a depus Strategia de dezvoltare pe termen mediu din perspectiva aderării la U.E. pentru orizontul anului 2007.

Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a fost propusă la Summitul de la Salonic din 2003 şiconfirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004. Raportul de ţară privind progresele României din octombrie 2004 a afirmat de asemenea data de 1 ianuarie 2007 ca dată de aderare pentru România şi Bulgaria. Cele două ţări au semnat Tratatul de aderare pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg.

Secţiunea a V – a Tratatul de instituire a unei Constituţiei pentru Europa

Constituţia Uniunii Europene

Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa (titulatura oficială) a fost semnat în data de 29 octombrie 2004 la Roma, în Italia, dar din motive ce au ţinut de politica statelor mebmbre, acest tratat internaţional nu a mai fost ratificat. Acesta era destinat să creeze o constituție consolidată pentru Uniunea Europeană (U.E.) şi ar fi trebuit să înlocuiască tratatele existente ale Uniunii Europene cu un singur text. Dacă ar fi fost ratificat ar fi dat forță juridică Cartei drepturilor fundamentale și ar fi extins votul cu majoritate calificată în domenii de acțiun, care au fost stabilite anterior între statele membre.

Tratatul a fost semnat  în 2004 de către reprezentanți ai celor 25 de state membre ale Uniunii Europene. Acesta a fost ulterior ratificat de 18 state membre, care au inclus referendumuri susținându-l în Spania și Luxemburg. Cu toate acestea, respingerea documentului de către alegătorii francezi și olandezi în mai și iunie 2005 a adus procesul de ratificare la capăt.

După o perioadă de reflecție, Tratatul de la Lisabona a fost creat pentru a înlocui Tratatul constituțional. Aceasta conținea multe dintre schimbările care au fost plasate iniţial în Tratatul constituțional, dar a fost formulată ca amendamente la tratatele existente. Semnat la data de 13 decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa

  • În anul 2005 se găsea în faza ratificării la nivel naţional (orice tratat încheiat la nivelul Uniunii europene după ce este semnat de statele membre şi adoptat în cadrul Consiliului urmează ratificarea la nivel naţional potrivit procedurilor interne, adică lege parlamentară sau referndum sau ambele);
  • acest instrument juridic este doar un tratat intern încheiat potrivit regulilor interne cuprinse în Convenţia de la Viena din 1969 (dreptul tratatelor  – ce cuprinde toate etapele adoptării tratatelor);
  • 1993 Franţa şi Germania au fost nevoite să-şi revizuiască constituţiile pentru a fi în acord cu prevederile Tratatului de la Maastricht;

Constituţia Uniuniii Europene cuprinde patru mari părţi:

    1. Prima parte – dispoziţii care definesc Uniunea Europeană. Obiectivele ei. Competenţele, procedurile decizionale şi instituţiile U.E.;
    2. Partea a II-a  – Cartea Drepturilor Fundamentale ale Uniunii (proclamată solemn de Consiliul European de la Nisa 2000);
    3. Partea a – III-a – Politicile şi acţiunile U.E.;
    4. Partea a – IV-a – Clauzele finale (modalitatea de adoptare şi clauzele de revizuire a acesteia).

***

Valorile şi obiectivele Uniunii Europene (Uniunea aparţine cetăţenilor şi statelor din Europa)

Organizaţia deschisă tuturor statelor europene, care respectă valorile sale, se angajează să le promoveze împreună. Valorile Uniunii Europene sunt următoarele: respectarea demnităţii umane, liberatatea, democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului.

Obiectivele sunt următoarele: apărarea păcii, promovarea valorilor şi bunăstării popoarelor sale, oferirea cetăţenilor U.E. a unui spaţiu de liberate, securitate şi justiţie şi o piaţă în care concurenţa este liberă. Uniunea Europeană combate excluderea şi discriminarea oferind în schimb justiţie, protecţie socială, egalitate între sexe etc. Pentru îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene, aceasta este dotată cu o serie de competenţe descrise în Constituţie, precum: acordarea de personalitate juridică a Uniunii de la data intrării în vigoare a acestui act normativ şi statutul de organizaţie internaţională (doar comunităţile europene au acum statut de persoană juridică şi nu şi Uniunea Europeană în întregul ei).

Cetăţenia Uniunii Europene şi drepturile fundamentale – Constituţia prevede că cetăţenia Uniunii Europene este complementară cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte.  Constituţia prevede drepturile ce decurg din calitatea de cetăţean al Uniunii Europene – dreptul la liberă circulaţie şi sejur, dreptul la exercitare a votului şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a participa la alegerile municipale, dreptul la protecţie diplomatică şi consulară, dreptul de petiţie în faţa Parlamentului Europrean şi dreptul de a atesta mediatorului european ori de a sesiza instituţiile în una din limbile oficiale ale Uniunii Europene şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.

Principiile fondatoare ale Uniunii Europene, sunt constituite pe baza următoarelor aspecte:

  • Valorile şi obiectivele Uniunii sunt consacrate formal de dreptul comunitar, la fel ca şi drepturile cetăţenilor europeni, datorită includerii Cartei Drepturilor Fundamentale in Constituţie;
    • Uniunea dobandeşte personalitate juridică prin fuziunea Uniunii Europene cu Comunitatea Europeană;
  • Competenţele (exclusive, partajate şi de coordonare) şi repartizarea lor între state membre şi Uniune sunt definite în mod clar şi irevocabil;
  • Pentru prima data statele membre se pot retrage din Uniune datorită introducerii clauzei de retragere voluntară;
  • Instrumentele de acţiune legislativă ale Uniunii sunt simplificate, numarul lor fiind redus de la 15 la 6. Acelaşi lucru se întamplă cu terminologia, prin introducerea legii europene şi a legii cadru europene.

Instituţiile Uniunii Europene potrivit Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa ar fi trebuit să respecte următoarele dispoziţii:

  • Fotoliile din Parlamentul European sunt distribuite în mod degresiv şi proportional. Începând cu urmatorul mandat, adică din 2009, Constitutia prevedea minimum 6 fotolii parlamentare pentru statele membre. Numărul maxim de fotolii parlamentare pe care un stat membru le poate avea este 96. Textul prevede ca o decizie privind compoziţia Parlamentului European pentru mandatul 2009 – 2014 să fie luată de Consiliul European la propunerea Parlamentului, prin vot unanim. Numărul parlamentarilor nu va depăşi 750;
    • Consiliul European, care va fi prezidat de un preşedinte ales pentru doi ani şi jumatate, este recunoscut formal ca instituţie europeană. Se renunţă la preşedintia semestrială a Consiliului European;
  • Statele membre vor avea câte un comisar european până în 2014, data de la care numărul de comisari va fi redus, fiind egal cu două treimi din numarul statelor membre. Comisarii trebui să-şi exercite funcţia prin rotatie;
  • Preşedintele Comisiei va fi ales de către Parlamentul European pe baza unei propuneri de la Consiliul European;
  • Este creata funcţia de Ministru al Afacerilor Externe care preia sarcinile Comisarului pentru Relaţii Externe şi a Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună, fiind subordonat Consiliului. Ministrul de Afaceri Externe prezidează şi Consiliul de Ministri reunit în formaţia care tratează probleme de politică externă.

Procesul decizional ar fi urmat să respecte următoarele decizii procedurale:

  • S-a convenit asupra unui nou sistem de majoritate calificată: 55% dintre statele membre reprezentand 65% din populaţie;
    • Majoritatea calificată în Consiliul de Ministri se aplică pentru alte 20 de domenii existente şi alte 20 nou create;
    • Adoptarea în comun a legilor şi legilor cadru europene de catre Parlamentul European şi Consiliu devine normă (procedura legislativa ordinară);
    • Sunt create câteva clauze pentru facilitarea extinderii ulterioare a aplicarii votului cu majoritate calificată şi trecerea la procedura legislativă ordinară;
    • Atât Parlamentul European cât şi Consiliul de Ministri sunt obligate să ţină şedinte publice când analizează şi adoptă o propunere legislativă (transparenţa procedurilor).

Politicile Uniunii Europene urmau să aibă următoarele obiective:

  • Trebuie ameliorată coordonarea politicilor economice ale ţărilor care fac parte din zona Euro, iar rolul informal al Grupului Euro trebuie să fie recunoscut;
  • “Pilonii” sunt desfiinţati prin includerea celui de-al doilea pilon (Politica externa si de securitate comună) şi a celui de-al treilea pilon (Justitie şi Afaceri Interne – J.A.I.) în cadrul comunitar. Aceste domenii erau reglementate anterior prin metoda interguvernamentală;
    • Politica externă şi de securitate comună este consolidată prin crearea funcţiei de Ministru European al Afacerilor Externe şi definirea progresivă a unei politici comune de apărare, de exemplu prin crearea unei Agenţii Europene pentru Apărare şi autorizarea cooperării consolidate în acest domeniu;
  • Este prevazută crearea unei zone de libertate, securitate şi justitie prin implementarea planificată a politicilor comune în domeniul azilului, imigraţiei, controlului frontierelor externe, al cooperării poliţieneşti şi judiciare, prin extinderea acţiunilor Europol şi Eurojust şi crearea unui Birou al Procurorului European.

Constituţia Uniunii Europene ar fi oferit cetăţenilor europeni următoarele:

  • Pentru prima data sunt definite fundamentele democratice ale Uniunii, inclusiv democraţia participativă. Este introdus dreptul la inţiativa civică pentru cetăţeni (la cererea a cel puţin un milion de cetăţeni dintr-un anumit număr de state membre, Comisia poate fi determinată să înainteze o propunere legislativă conform doleanţelor semnatarilor);
    • Constituţia consolidează punerea în aplicare a principiilor subsidiarităţii şi proportionalităţii: de acum înainte, fiecare parlament naţional va avea posibilitatea să analizeze propunerile Comisiei din punct de vedere al principiului subsidiariăţii, concluziile putând duce la revizuirea propunerii iniţiale făcute de Comisie;
    • Constitutia consolidează politica regionalî a Uniunii Europene, o politică bazată pe solidaritate şi proximitate faţă de cetăţeni. Solidaritatea şi coeziunea reprezintă obiectivul principal al Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că de solidaritatea U.E., mai concret, de asistenţa financiară, beneficiază acum toate regiunile dezavantajate sau regiunile în dificultate;
    • Constituţia Europeană conţine prevederi suplimentare referitoare la protecţia mediului. Principiul dezvoltării durabile ocupă un loc central în proiectul european.

***

Dreptul la libera circulaţie şi sejur – 4 mari libertăţi – libertatea persoanei, mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor şi plăţilor sunt conferite de Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa.  Alte drepturi conferite sunt: dreptul de exercitare a votului şi de a fi ales în Parlamentului European – orice cetăţean, care a împlinit vârsta necesară pentru a participa la alegeri prin vot direct, secret şi universal; dreptul de protecţie diplomatică şi consulară – orice diplomat european al cărui stat membru poate solicita protecţia oricărui stat european al Uniunii Europene are 24 de limbi oficiale (Irlanda nu şi-a înscris limba ca limbă oficială) – condiţia este ca legislaţia europeană să fie tradusă. Multilingvismul este esenţial pentru diversitatea culturală a Uniunii Europene.

Carta Drepturilor Fundamentale – Nisa 2000 (proclamată sub forma unei declaraţii care produce efecte din punct de vedere juridic).

            Carta Socială Europeană – statele Uniunii Europene sunt părţi.

Competenţele Uniunii Europene – 3 categorii de competenţe:

  • Competenţe exclusiv comunitare (statele membre nu mai au dreptul să decidă – „transfer de suveranitate”);
  • Competenţe partajate – statele membre sunt principalele care iau decizii, în subsidiar intervenind Uniunea Europeană;
  • Competenţele exculsiv naţionale – Uniunea Europeană nu intervine (domenii precum proprietatea, dreptul penal).

Atunci când instituţiile comunitare elaborează un proiect normativ în baza principiului subsidiarităţii acesta trebuie transmis Parlamentelor naţionale pentru a-şi da avizul. Dacă 2 – 3 din parlamentele naţionale sunt de accord cu acel proiect de act normative, el poate fi adoptat la nivel comunitar.

Apartenenţa la Uniunea Europeană – înscris în constituţie – pentru a deveni stat membru trebuie ca acesta să fie unul european şi să respecte valorile Uniunii, noutatea constituţiei vine atunci când se vorbeşte despre posibilele prevederi ca un stat să se retragă din Uniunea Europeană.

Ce mai mare restricţie dată de Uniunea Europeană pote fi retragerea dreptului de vot în Parlamentul European. Consiliul va fi notificat de statul care doreşte să părăsească organizaţia, dar răspunsul Consiliului nu va fi dat devreme de un an de la data notificării. România va avea 14 voturi în Consiliu – va fi pe locul 7 ca stat şi pe locul 3 ca populaţie, după Spania şi Polonia.

Nou aduce Constituţia – instituţia preşidenţiei şi instituţia Ministrului Afacerilor Externe. Acum Preşindeţia Uniunii Europene se realizează prin rotaţie. România va deţine preşedinţia Uniunii Europene în perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2019, ca urmare a devansării cu şase luni a tuturor preşedinţiilor Consiliului U.E., în condiţiile în care Londra a renunţat oficial să mai asigure preşedinţia semestrială a Consiliului U.E. din perioada iulie – decembrie 2017, după referendumul din 23 iunie 2016, în care Regatul Unit a decis să părăsească blocul comunitar.

Preşedintele va fi o persoană aleasă pe o perioadă de doi ani şi jumătate – ales de către Consiliul European (şefii de stat sau de Guvern). Ministrul Afacerilor Externe va fi mandatarul Conisiului Uniunii – (instituţia legislativă) pentru politica externă şi securitate comună. El va fi preşedintele Comisiei Europene.

O altă inovaţie – simplificarea instrumentelor juridice – avem peste 15 instrumente juridice – se propune următoarea modificare – în loc de directive, decizii se va lucra cu legea europeană, cu legea cadru europeană, cu regulamentul de implementare. Se vor reduce instrumentele la şase.

Procedura codeciziei pentru adoptarea de acte normative – poate ajunge la maximum 11 luni, minim poate dura 6 săptămâni.

Iniţiativa legsilativă o are numai Comisia Europeană – transmite Consiliului Uniunii Europene proiectul – transmis mai departe Parlamentului European, care elaborează un aviz pe care îl înapoiază Consiliului Europei în care îşi dă acordul pentru acest proiect de lege. Consiliul European, pe baza avizului primit, elaborează o poziţie comună (un nou proiect), transmisă Parlamentului European – o poate aproba, respinge sau să facă amendamente.

Următoarele rezlutatate:

  • dacă a fost de acord cu poziţia comună actul va fi adoptat de către Consiliul European cu majoritate calificată;
  • dacă respinge poziţia comună. Consiliul European adoptă actul, dar cu unanimitate de voturi;
  • dacă Parlamentul European face amendamente, acestea sunt transmise de la Consiliul European la Comisia Europeană care se pot introduce în proiect amendamentele sau nu – după care îl trimite înapoi la Consiliul European (dacă primeşte proiectul cu amendamente – adoptarea cu majoritate calificată) – fără amendamente – trebuie adoptat în unanimitate.

Consiliul European poate face propriile amendamente, are obligaţia de a convoca Comitetul de conciliere format din reprezentanţi ai Parlamentului European şi ai Consiliului European. Comitetul poate ajunge la un acord cu privire la proiect sau nu. Dacă nu ajunge la acord procedura se finalizează fără adoptarea actului. Dacă acordul există procedura continuă şi este transmis Parlamentului Europrean – dacă acesta este de acord se adoptă actul de către Consiliul European, însă dacă nu este de acord actul nu se adoptă.

                                                                CAPITOLUL II

Tratatul de la Amsterdam

 

Secţiunea I – Tratatul de la Maastricht, modificările aduse Tratatului pentru Uniunea Europeană, a tratatelor de instituire a Comunităţii Europene şi legăturile care se formează cu Tratatul de la Amesterdam

Tratatul de la Amsterdam vine să modifice Tratatul privind U.E., Tratatele instituind Comunităţile Europene şi anumite acte conexe în anul 1997. Prin intermediul acestui tratat se revizuieşte şi Tratatul de la Maastricht intrat în vigoare în octombrie 1993. Munca depusă pentru a aduce la bun sfârşit acest tratat se datorează Conferinţei Interguvernamentale în cadrul căreia s-a lucrat din martie 1996 până în iunie 1997, când s-au finalizat lucrările.

Conferinţa Interguvernamentală este un mecansim special de revizuire a tratatelor astfel încât acestea sunt textele constituţionale ale U.E., probleme care sunt rezolvate în cadrul negocierilor unde participă guvernele celor 15 state membre, care fac parte din Uniunea Europenă.

Consiliul European a fost instituţia care, prin intermediul mai multor reuniuni la nivel înalt, a stabilit necesitatea Conferinţei în vederea dotării Uniunii Europene cu mijloace care să-i permită să răspundă cerinţelor  cu care se confrunta la momentul respectiv şi care trebuie neapărat rezolvate pentru anii viitori. Lucrul la Conferinţă a primit un impuls important prin întâlnirile la nivel înalt din 1996 şi 1997 la Florenţa, Dublin şi la Noordwijk, iar finalizarea a venit în data de 18 iunie 1997.

Uniunuea Europeană se confruntă cu  o serie impresionantă de probleme:

  • evoluţia rapidă a situaţiei internaţionale;
  • mondializarea economică şi repercusiunile asupra angajaţilor;
  • terorismului, criminalitatea şi traficul de droguri;
  • competiţia acerbă şi creearea de noi locuri de muncă;
  • presiunile crescânde ale migraţiei în special începând cu vara anului 2015;
  • dezechilibrele ecologice;
  • ameninţarea permanentă asupra sănătăţii publice.

U.E. a trebuit să se ocupe ca instituţiile politice asupra cărora se pun atât de multe întrebări de către opinia publică care vrea să fie din ce în ce mai informată. U.E. apaţine cetăţenilor ei şi este esenţial ca rezultatul Conferinţei Interguvernamentale să fie clar şi comprehensibil. U E. s-a străduit prin acest tratat nu numai să facă mai uşor de înţeles problemele cu care se confruntă organizaţia, ci mai ales să prezinte soluţiile adoptate.

Cetăţenii îşi doreau să trăiască într-o Uniune Europeană unde drepturile lor fundamentale să fie pe deplin respectate şi îşi mai doreau să aibă posibilitatea de a trăi şi a se deplasa liber în interiorul Uniunii, deci este vorba de libera circulaţie care permitea dezvoltarea U.E. şi în acelaşi timp oferirea protecţiei împotriva ameninţărilor care apăsau asupra securităţii personale a cetăţenilor.

Tratatul de la Amsterdam a avut patru mari obiective:

  1. să plaseze problema angajării şi a drepturilor cetăţenilor în chiar inima U.E;
  2. să întărească securitatea cetăţenilor surprimând ultimele probleme a liberei lor circulaţii;
  3. să se permită întregului vechi continent european să-şi facă înţelese mai uşor afacerile la nivel internaţional;
  4. să facă mai eficace arhitectura internaţională a Uniunii Europene în vederea unei lărgiri viitoare apropiate;

Tratatul de la Amsterdam este un ansamblu de angajamente care s-au negociat, au fost ratificate şi puse în practică.  Chiar de la început U.E. a reuşit să evolueze de la un tratat la altul Paris – 1951, Roma – 1957.

Comisia Europeană a participat de asemenea la Conferinţa Interguvernamentală, unde au fost prezenţi Miniştrii Afacerilor Externe ale statelor membre sau reprezentanţii acestora. Încă de la finalul  negocierii Tratatului de la Maastricht,  semnat în data de 7 februarie 1992, s-a convenit că ar fi trebuit să aibă loc o revzuire în jurul mijlocului demersului: astfel articolul N prevedea convocarea unei conferinţe în 1996. de atunci trei ţări (Austria, Finalnda şi Suedia) au aderat la Uniunea Europeană. Etapele au fost următoarele: semnătura oficială, dezbaterea publică şi ratificarea tratatului. Acest nou tratat prezintă importanţă pentru că Europa este cadrul politic unde trăim şi vor trăi copii noştri.

Secţiunea a – II-a Introducere referitoare la Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam are doar 15 articole şi este construit din trei părţi:

  • modificări de fond;
  • simplificare;
  • dispoziţii generale şi finale, aşa cum apare în cartea „Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene”.

Doar în Anexa nr. 12 şi în actele conexe sunt prezentate modificările de fond, iar protocoalele vin să aducă şi mai multe informaţii. Tratatul privind U.E. este modificat în conformitate cu dispoziţiile articolului 1, care după alin. 3 din Preambulul Tratatului privind U.E., se introduce următorul alineat: „confirmând ataşamentul lor la drepturile sociale fundamentale, astfel cum sunt definite în „Carta Socială Europeană”, semnată la Torino în data de 18 octombrie 1961 şi în „Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale ale lucrătorilor din 1989”.

Al şaptelea alineat din Preambulul Tratatului privind U.E. este înlocuit de următorul text: „Hotărâţi să promoveze progresul economic şi social al popoarelor lor, luând în considerare principiul dezvoltării durabile în cadrul desăvârşirii pieţei interne, al întăririi coeziunii şi protecţiei mediului şi să pună în aplicare politici capabile să asigure, în paralel, progresul în domeniul integrării economice şi în alte domenii”.

Alineatul al nouălea şi al zecelea din Preambulul Tratatului privind U.E. sunt înlocuite de un text care vine să întărească ideea implementării unei politici externe şi de securitate comună, ajutată de o politică de apărare comună „care să poată duce la o apărare comună, conform dispoziţiilor articolului J.7. Scopul acestei înlocuiri se dovedeşte a fi independenţa Europei pentru a promova pacea, securitatea şi progresul în Europa şi în lume”.

Alineatul al doilea al articolului A este înlocuit cu un text care convinge că acest tratat are rolul de a marca o nouă etapă „în procesul de creeare a Uniunii din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”. Se vorbeşte răspicat în acest sens de respectarea deplină a principiului transparenţei.

Articolul B este înlocuit de un text în care sunt enunţate obiectivele Uniuni Europene : „promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil şi al unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirera coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni Economice şi Monetare cuprinzând, în viitor, o monedă unică, conform dispoziţiilor prezentului tratat”.

Un alt obiectiv  constă în întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre şi acesta cu preţul institirii unei cetăţenii a Uniunii Europene. Articolul se mai referă, de asemenea, şi la libertatea de mişcare a persoanelor, despre azil, imigrări, dar şi de modalităţile de control a graniţelor externe. Se mai enunţă şi prevenirea criminalităţii şi a luptei împotriva acestui fenomen. Cel mai important probabil în înlocuirea articolului B este faptul că se vorbeşte despre menţiunea integrală a AQUIS-ului comunitar cu scopul de a „asigura eficaitatea mecanismelor şi instituţiilor comunitare”.

Un alt principiu menţionat a fi respectat este principiul subsidiarităţii, aşa cum este definit în articolul 3 B din Tratatul instituind Comunitatea Europeană. O altă înlocuire  intervine alineatul al doilea al articolului C. „Uniunea asigură în special coerenţa ansamblului de măsuri externe adoptate în cadrul politicilor sale privind relaţiile externe, securitatea, economia şi dezvoltarea”. Responsabilitatea acestei coerenţe şi implementarea acestor politici vor fi ale Consiliului şi Comisiei.

Articolul E este înlocuit de asemnea: „Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi îşi exercită atribuţiile în condiţiile şi în scopurile prevăzute, pe de o parte, de Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene şi de acte succesive care l-au modificat şi completat, şi, pe de altă parte, de celelalte dispoziţii ale prezentului tratat”.

Articolul F este modificat după cum urmează:

  1. a) paragraful 1 este înlocuit de textul următor: „Uniunea este fondată pe principiul libertăţii, al democraţiei, al respectului drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre”.
  2. actualul paragraf 3 devine paragraful 4 şi este introdus un nou paragraf 3: „Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre”.

La sfârşitul titlului I etse introdus următorul articol: Art. F .1 „Consiliul reunit la nivelul şefilor de stat şi de guvern şi hotărând în unanimitate, la propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei, şi după obţinerea avizului conform al Parlamentului European, poate constata existenţa unei încălcări grave şi persistente a principiilor enunţate la articolul F, paragraful 1, din partea unui stat membru, după ce a invitat guvernul acelui stat membru să îşi prezinte observaţiile”. Art. F alin. 2 „Consiliul ia în considerare posibilele consecinţe ale unei asemenea situaţii cu majoritate calificată să suspende anumite drepturi statului membru vizat”. Trebuie subliniat faptul că în acestă situaţie „Consiliul ia în considerare posibilele consecinţe ale unei asemenea suspendări asupra drepturilor şi obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice”. În vederea aplicării articolului 4: „Consiliul hotărăşte fără a lua în calcul votului reprezentantului guvernului statului membru în cauză”. „Parlamentul European hotărăşte cu o majoritate de 2/3 (două treimi) din voturi exprimate”.

Titlul V este înlocuit cu text intitulat: „Dispoziţii privind o poltică externă şi de securitate comună”. Art J.1 alin 1 prevede faptul că Uniunea „stabileşte şi implementează o politică externă şi de securitate comună, care acoperă toate domeniile politicii externe şi de securitate, ale cărei obiective sunt: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenţei şi integrităţii Uniunii, în conformitate cu Cartea naţiunilor Unite […] precum şi cu principiile Actului Final de la Helsinki şi cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe”.

Art. J.1. alin. 2 „Statele membre vor fi susţinute şi fără rezerve politică externă şi de securitate a Uniunii, într-un spirit de loialitate  şi de solidaritate mutuală”. Consiliul va trebui să vegheze la respectarea principiilor cooperării şi dezvoltării solidarităţii politice mutuale ale statelor membre. O altă regulă este aceea a abţinerii „de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă de a dăuna eficascităţii sale ca element de coeziune în relaţiile internaţionale”.

Art. J.3. alin 1. prevede: „Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv pentru problemele care au implicaţii în domeniul apărării”. Alin. 2 dispune următoarele: „Consiliul European va stabili strategiile comune implementate în Uniune, acestea precizând obiectivele şi durata lor, precum şi mijloacele  care vor trebui furnizate de Uniune”. Alin. 3 dispune ca deciziile necesare pentru definirea şi implementarea politicii externe şi de securitate comune să fie luate de către Consiliul European, pe baza orientărilor generale stabilite de acesta. Tot Consiliul European recomandă strategiile comune şi le pune în aplicare, asigurând unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii Uniunii Europene.

Făcând o digresiune necesară trebuie să ne aplecăm asupra competenţelor deţinute de Consiliul European. În acest sens enumerăm următoarele competenţe:

  • orientarea construcţiei comunitare prin stabilirea liniilor directoare ale politicii comunitare;
  • impulsionarea politicilor comunitare generale;
  • coordonarea politicilor comunitare;
  • definirea noilor sectoare de activitate comunitară.

Art. J.4. alin. 1 enunţă faptul că acţiunile comune sunt adoptate tot de Consiliu prin aceste acţiuni înţelegându-se situaţii specifice în care acţiunea operaţională a Uniunii Europene este considerată necesară. Alin. 2 dispune ca, în cazul producerii unei modificări a circumstanţelor, Consiliul procedează la revizuirea principiilor şi obiectivelor acestei acţiuni şi adoptă deciziile necesare. În cazul în care Consiliul nu a decis, se va menţine acţiunea comună.  În alin. 4 se specifică în mod imperios faptul că în caz de necesitate Consiliul poate solicita Comisiei să îi prezinte price propunere adecvată privind politica externă şi de securitatea comună.  În alin. 5, 6 şi 7 se adoptă situaţii speciale în caz de „orice luare de poziţie sau acţiune luată în considerare de un stat membru”. În caz de necesitate absolută ca urmare a evoluţiei situaţii şi în lipsa unei decizii a Consiliului, statele membre pot lua măsurile ce se impun în mod urgent, având în vedere obiectivele generale ale acţiunii comune. Consiliul va fi informat imediat de către statul membru al U.E., care ia astfel de măsuri. În alin. 7 se dispune ca soluţiile abordate să respecte obiectivele acţiunii comune şi să nu dăuneze eficacităţii acestora. Art. J.5. dispune ca hotărârea adoptată să fie bazată pe o poziţie comună în probleme de natură geografică sau tematică. Prin art. J.6. se conturează ideea acţiunii convergente, respectiv obligaţia statelor de a se informa reciproc.

Art. J.7. alin. 1 menţionează faptul că „politica externă  şi de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv stabilitatea progresivă”. Se recomandă statelor membre, ca în cazul adoptării unor astfel de decizii, statele membre să se raporteze la propriile lor norme constituţionale. Uniunea Europeană nu se confundă cu U.E.O. (Uniunea Europeană Occidentală), dar este parte integrantă a Uniunii Europene. În acest sens U.E.O. sprijină U.E. în definirea aspectelor politicii externe şi de securitate comune, care au implicaţii în domeniul apărării.

Politica U.E. respectă obligaţiile care decurg din Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) pentru anumite state membre, care consideră că cerinţele apărării lor comune sunt îndeplinite în cadrul N.A.T.O. şi există compatibilitate între politica comună de securitate şi apărare stabilă în cadrul acestuia. Paragraful 2 specică faptul că : „Problemele vizate de prezentul articol includ misiunile umanitare şi de evacuare, misiunile de menţinerii a păcii şi misiunile cu unităţi de luptă combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilre a păcii”.

Paragraful 3 prevede ca „Uniunea apelează la U.E.O. pentru  a elabora şi aplica deciziile şi acţiunile Uniunii, care au implicaţii în domeniul apărării […] statele membre ale Uniunii au dreptul să participe fără rezerve la aceste misiuni”.

Pragraful 4 dispune ca: „Prevederile prezentului articol nu împiedică dezvoltarea unei cooperări mai strânse între două sau mai multe state membre la nivel bilateral, şi în cadrul U.E.O şi Alianţei Atlantice, cu condiţia ca această cooperare să nu  contravină prevederilor prezentului titlu şi nici să nu le îngrădească”.

Pragraful 5 dispune ca: „Dispoziţiile acestui articol vor fi reexaminate conform articolului N, în vederea promovării realizării obiectivelor definite de acest articol”.

Articolul J.8  alin. 1 dispune ca: „Preşidenţia reprezintă Uniunea în problemele care privesc politica externă şi de securitate comună”.

Alin. 2 „Preşindenţia este responsabilă pentru punerea în aplicare a deciziilor adoptate în conformitate cu prezentul titlu, în această calitate, ea exprimă, în principiu, poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi ale conferinţelor internaţionale”.

Alin. 3 „Preşidenţia este asistată de Secretariatul General al Consiliului care va exercita funcţia de Înalt Reprezentant pentru politica extrenă şi de securitate comună”.

Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună a fost numitJavier Solana, care până în decembrie 1989 a fost şi Secretar General al N.A.T.O.

Alin. 4 „Comisia este pe deplin implicată în îndeplinirea sarcinilor invocate în paragraful 1 şi 2. În realizarea acestor sarcini, Preşidenţia este asistată, dacă este cazul, de statul membru care urmează la preşidenţie”.

Alin. 5 „Ori de câte ori consideră necesar, Consiliul poate să numească un reprezentant special căruia i se oferă un mandat legat de anumite probleme politice particulare”.

Art. J .11. prevede ca: „Preşidenţia cosultă Pralamentul European asupra aspectelor principale şi în legătură cu opţiunile fundamentale în domeniul politicii externe şi de securitate comune şi se îngrijeşte ca prevederile comune ale Parlamentului European să fie luate în considerare în mod corespunzător. Parlamentul European este informat cu regularitate de Preşidenţie asupra evoluţiei politicii externe şi de securitate a Uniunii. Parlamentul European poate interpela Consiliul şi îi poate adresa recomandări. Anual în Parlament are loc o dezbatere privind progrele realizate în domeniul implementării politicii externe şi de securitate comune”.

Art. J. 12 alin. 1 Comisia poate sesiza Consiliul „în legătură cu orice problemă privind politica externă şi de securitate comună şi poate înainta propuneri Consiliului”.

Alin. 2 – „Când situaţia impune o decizie urgentă, Preşidenţia convoacă din oficiu sau la cererea Comisiei sau a unui stat membru, în termen de patruzeci  şi opt de ore sau, în caz de necesitate absolută, într-un termen mai scurt, o reuniune extraordinară a Consiliului”.

În art. J.13 alin.1 se are în vedere modalitatea de a lua decizia Consiliului prin unanimitate, indiferent de abţinerea unor membrii prezenţi. Cei care se abţin pot face o declaraţie formală, dar trebuie să accepte că decizia angajează Uniunea. „Dacă membrii Consiliului care însoţesc abţinerea lor de asemnea declaraţie reprezintă mai mult de treime din voturile ponderate conforma articolului 148 paragraful 2 al Tratatului institiund Comunitatea Europeană, decizia nu este adoptată”.

În art. J.13 alin. 2 se dipune ca: „prin derogare de la paragraful 1 Consiliul poate hotărî cu majoritate calificată” în anumite situaţii şi anume: „atunci când, în baza strategiei comune, adoptă acţiuni comune şi poziţii comune sau ia orice altă deczie bazată pe strategia comună, atunci când adoptă decizii care pun în aplicare o acţiune comună sau o poziţie comună”.

„Atunci când un membru al Consiliului declară că, din motive importante de politică naţională, pe care le expune, intenţionează să se opună luării unei decizii care se adoptă  cu majoritatate calificată, nu se va trece la vot […] Pentru de fi adoptate, deciziile trebuie să întrunească cel puţin 62 de voturi favorabile, exprimate, exprimated de cel puţin 10 membrii”. „Prezentul pragraf nu se aplică deciziilor care au implicaţii militante sau în domenii apărării”.

Alin. 3 „În problemele procedurale, Consiliul hotărăşte cu majritatea membrilo săi”.

Art. J.14. se referă la „încheierea unui acord cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate acţiona Preşidenţia, asistată dacă este cazul de Comisie, să angajeze necocieri în acest scop. Asemenea acorduri pot fi încheiate  de Consiliul, hotărând în unanimitate la recomnadarea Preşidenţiei. Niciun  acord nu obligă un stat membru al cărui reprezentant în Consiliu declară că trebuie să se conformeze propriilor norme constituţionale”.

Art. J.15. subliniază ideea că „fără a aduce atingere articolului 151 din tratatul instituind Comunitatea Europeană, un comitet politic monitorizează situaţia internaţională în domeniul politicii externe şi de securitate comune şi contribuie la definirea politicilor formulând avize adresate Consiliului, la cererea acestuia sau din proprie iniţiativă. Totodată, supraveghează implementarea politicilor asupra cărora s-a căzut de acord, fără a se aduce atingere competenţelor Preşidenţiei şi cele ale Comisiei”.

Art. J.16 „Secretariatul General al Consiliului, Înalt Reprezentant pentru politică externă şi de securitate comună, asistă Consiliul în problemele importante din domeniul politicii externe şi de securitate comune, contribuind, în special, la formularea, elaborarea şi implementarea deciziilor politice şi atunci când este necesar, conducând în numele Consiliului şi la cererea Preşedinţiei dialogul politic cu terţii”.

Art. J.17. „Comisia este pe deplin implicată în activităţi din importante din domeniul politicii externe şi de securitate comune”.

Ne oprim aici cu discuţia pe tema articolelor din Trataul de la Amsterdam de la litera J, deşi mai sunt câteva în cadrul actului normativ.

Titlul VI A – Dispoziţii privind cooperarea intensificată

Art. K.15. alin. 1 dispune ca: „Statele membre care îşi propun să stabilească între ele o cooperare intensificată pot recurge la instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute în prezentul tratat şi de Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cu condiţia ca cooperare avută în vedere:

  1. să aibă drept scop favorizarea realizării obiectivelor Uniunii, precum şi apărarea şi servirea intereselor sale;
  2. să respecte principiile acestor tratate şi cadrul instituţionale unic al Uniunii;
  3. să nu fie utilizată decât în ultimă instanţă, atunci când obiectivele tratatelor nu ar putea fi atinse prin aplicarea procedurilor pertinente prevăzute de acestea;
  4. să privească cel puţin majoritatea statelor membre;
  5. să nu afecteze nici „aquis-ul” comunitar, nici măsurile luate în baza altor dispoziţii ale acestor tratate;
  6. să nu afecteze competenţele, drepturile, obligaţiile şi interesele statelor membre care nu particip la ea;
  7. să fie deschisă tuturor statelor membre şi să le permită să participe la această cooperare ulterior, în orice moment, sub rezerva respectării deciziei iniţiale şi a deciziilor luate, până în acest moment, în cadrul cooperării;
  8. să respecte criteriile specifice, stabilite în articolul 5 A din Tratatul institiund Comunitatea Europeană, şi respectiv în articolul K. 15 din prezentul tratat, în funcţie de domeniul vizat şi să fie autorizate în Conisliu în conformitate cu procedurile prevăzute în aceste articole”,

Art. K.15. alin.2 – „Statele membre neparticipante nu intervin în punerea în practică a cooperării de către statele membre participante”.

Art. K.16. alin. 1 – „Pentru adoptarea actelor şi deciziilor necesaare punerii în aplicare a cooperării la care se referă articolul K.15., se aplică dispoziţiile instituţionale pertinente ale prezentului tratat şi ale Tratatului instituind Consiliul European. Totuşi, deşi toţi membrii Consiliului pot participa la deliberări, la adoptarea deciziilor, iau parte numai reprezentanţii statelor membrer participante la cooperarea intensificată. Majoritatea calificată este definită ca fiind aceeaşi proporţie din voturile ponderate ale membrilor Consiliului interesaţi, ca şi cea stabilită de articolul 148 paragraful 2 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană. Unanimitatea se constituie numai din voturile membrilro Consiliului interesaţi”.

Secţiunea a – III – a Tratatul de la Amsterdam care modifică Tratatul privind U.E., tratatele instituind Comunităţile Europene şi anumite acte conexe

A I – Partea întâi a Tratatului de la Amsterdam  – modificările de fond (5 articole)

A II – Partea a doua – Simplificarea (articolul 6 – 11)

A III – Partea a treia – Dispoziţii generale şi finale

A I – Partea întâi

În partea întâi a Tratatului de la Amsterdam sunt enunţate modificările de fond despre care s-a vorbit în mare parte în Potoculul Tratatului – Anexa 12, iar în Tratat sunt enunţate doar cinci articole.

Articolul 1 enunţă faptul că „Tratatul privind U.E. este modificat în conformitate cu dispoziţiile  prezetului articolul”, dar, din păcate, nu este reprodusă modificarea.

Articolul 2 afirmă că de asemnea  şi „Tratatul instituind C.E. este modificat în dispoziţiile acestui articol”.

Articolul 3 conţine modificările aduse Tratatului C.E.C.A.

Articolul 4 conţine modificările aduse Tratatului Euroatom/C.E.E.A.

Articolul 6 conţine modificările aduse Actului privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin vot universal, direct, anexat la Decizia Consiliului din 20 septembrie 1976.

A II . Partea a doua – Simplificare

Dispoziţiile articolului 6 anunţă: „Tratatul instituind Comunităţile Europene, inclusiv  anexele şi protocoalele, este modificat conform dispoziţiilor prezentului articol pentru a-i înlătura dispoziţiile caduce şi pentru a adapta, în consecinţă, textul anumitor dispoziţii ale sale. ”

Articolul 7 conţine modificările aduse Tratatului C.E.C.A.

Articolul 8 conţine modificările aduse C.E.E.A.

Articolul 9 „conţine dispoziţiile care rămân în vigoare din Convenţia din 25 martie 1957 privind anumite instituţii comune pentru Comunităţile Europene şi Tratatul din 8 aprilie 1965 instituind un Consiliu Unic şi o Comisie Unică a Comunităţilor Europene în urma abrogării acestora”.

Articolul 10 alin. 1 dispune că: „Abrogarea sau suspendarea prin prezenta parte a dispoziţiilor caduce din Tratatul institiund C.E., din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, astfel erau în vigoare înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam  şi adoptarea unora dintre dispoziţiile lor nu aduc atingere efectelor juriduce şi nici dispoziţiilor acestor tratate, mai ales celor care privesc termenele acordate, şi nici celor din tratatele de adeziune”.

Articolul 10  alineatul 2 dispune ca: ”Efectele juridice ale actelor în vigoare, adoptate în baza respectivelor tratate nu sunt afectate”.

Articolul 10  alineatul 3 dispune că: „Prevederile de mai sus se aplică şi în cazul abrogării Convenţiei din 25 martie 1957 privind anumite instituţii comune pentru Comunităţile Europene şi Tratatul din 8 aprilie 1965 instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică ale Comunităţilor Europene”.

În baza articolului 11: „Dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană, ale Tratatului instituind CE a Cărbunelui şi Oţelului şi ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, care privesc competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi exercitarea acestei competenţe, sunt aplicabile didspoziţiilor prezentei părţi, precum şi Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor, avut în vedere la articolul 98, paragraful 5”.

            A III. Partea a treia – Dispoziţiilor  generale şi finale

În articolul 13 al prezentului tratat se prevede ca dispoziţiile  acestuia au o durată nelimitată.

Articolul 12 alineatul 1 dipune ca: „Articolele, titlurile şi secţiunile Tratatului privind UE şi ale Tratatului institiund CE, modificate prin dispoziţiile prezentului tratat, sunt renumerotate conform tabelului de echivalenţe care figurează la anexa prezentului tratat şi care face parte integrantă din acesta”.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol dispune ca: „Referirile înscrucişate la articolele, titlurile şi secţiunile din Tratatul privind UE şi din Tratatul instituind CE, precum şi între ele, vor fi adoptate în mod corespunzător. Acelaşi regim îl vor avea şi referirile la articolele, titulurile şi secţiunile din aceste tratate conţinute în celelalte tratate comunitare”.

Articolul 12 alineatul 3 dispune ca: „Referirile la articolele, titlurile şi secţiunile din tratatele avute în vedere la paragraful 2, conţinute în alte instrumente sau acte, vor fi înţelese ca referiri la articolele, titlurile şi secţiunile din tratat aşa cum au fost renumerotate conform paragrafului 1 şi, respectiv, conform paragrafelor acestor articole, renumerotate prin anumite dispoziţii ale articolelor 7 şi 8”.

În articolul 14 alineatul 1 se dispune ca: „Prezentul tratat va fi ratificat de Înaltele Părţi Contractante potrivit normelor constituţionale respective: Instrumentele de ratificare vor fi dispuse la guvernul Republicii Italiene”.

În articolul 14 alineatul 2 se prevede ca: „Prezentul tratat va intra în vigoare în prima zi a celei de-a doua luni care urmează după depunerea instrumentului de ratificare de către  ultimul stat semnatar care va împlini această formalitate”.

În articolul 15, ultimul al acestui tratat, se prevede ca: „Prezentul tratat, redactat într-un exemplar în limbile daneză, engleză, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, olandeză, portugheză, spaniolă, suedeză, textele în fiecare limbă fiind egal autentice, va fi depus în arhivele guvernului Republicii Italiene, care va retrimite câte o copie certificată pentru conformitate fiecăruia dintre guvernele celorlalte state semnatare”.

Secţiunea a – IV-a Simplificările şi completările aduse prin Tratatul de la Amsterdam

Cu referire la Consiliul European care defineşte principiile şi orientările generale a P.S.C.E. (Politicii Externe şi de Securitate Comună), Tratatul de la Amsterdam reia şi completează aceste dispoziţii. Astfel prin articolul I 3 din Titlul V se menţionează faptul că decidentul asupra strategiilor comune este Consiliul European, iar Uniunea Europeană  va pune hotărârile în practică în domeniile  în care statele membre au interese comune importante. Pentru exercitarea practică a acestor competenţe se creează comisii ad-hoc sau comitete de direcţii, care au obligaţia să întocmească rapoarte referitoare la problema analizată, pe baza cărora se adoptă deciziile (ex: Raportul Vedel privind crearea Uniunii Europene).

Uniunea Europeană ar trebui să se folosească mai mult de influenţa diplomatică şi de capacitatea sa economică în relaţiile cu celelalte state membre şi pentru promovarea păcii. Procedurile în adoptarea deciziilor de către Consiliul European vor fi prin intermediul acestui tratat net ameliorate în două privinţe:

  1. În primul rând umanitatea va rămâne regula pentru toate deciziile politice fundamentale, se reduce astfel riscul impasului prevăzând o procedură de „abţinere constructivă”, ce permite unui membru care prezintă o declaraţie finală la acest efect de a nu putea fi constrâns, de a aplica o decizie specifică, acceptând ca această decizie angajează Uniunea Europeană.
  2. În al doilea rând un vot al majorităţii calificate va fi regula pentru deciziile importante ale P.E.S.C., care sunt puse în practică de către strategiile comune adoptate de Uniunea Europeană. Un stat membru are dreptul să se opună adoptării unei decizii din motive politice naţionale importante.

Uniunea Europeană va avea capacitatea de a negocia şi de a concluziona  acordurile internaţionale în ceea ce priveşte  punerea în operă a politicii externe şi de securitate comună. Au fost reformulate obiectivele Uniunii Europene în materia securităţii şi apărării pentru a ţine pasul cu situaţiile posibile în acest domeniu de la negocierea Tratatului asupra U.E.

În ceea ce priveşte relaţiile economice, dispoziţiile în materia politici comerciale, acestea vor permite Consiliului să statueze în unanimitate pentru a da Comunităţii puterea negocierii şi, în concluzie, acordurile comerciale în materia serviciilor şi proprietăţii intelectuale cu care se ocupă Oganizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.).

Tratatul de la Amsterdam aduce completarea conform căreia Secretarul General al Consiliului Uniunii Europene este asistat de un Secretar General Adjunct, însăricnat cu gestionarea Secretariatului General, acesta fiind numit de Consiliu în unanimitate.

Tratatul de fuziune de la Bruxelles, care prevedea înfiinţarea unui comitet format din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre cu sarcina de a pregăti lucrările Consiliului U.E. şi de a executa mandatele care îi vor fi încredinţate de acesta. Dispoziţia este preluată atât în Tratatul de la Maastricht (articolul 151 alineatul 1) şi completată prin Tratatul de la Amsterdam în sensul că acest comitet poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de Regulamentul Interior al Consiliului.

Tratatul de la Amsterdam vine să sublinieze faptul că atribuţiile C.U.E. cu privire la P.E.S.C. şi cu privire la cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor externe (J.A.I.) şi să reglementeze aceste situaţii. Tratatul de la Amsterdam lărgeşte sfera mijloacelor juridice prin intermediul cărora C.U.E. pune în aplicare obiectivele stabilite în tratat:

  • adoptă măsuri de încurajare a cooperării statelor membre prin intermediul Oficiului European de Poliţie (EUROPOL);
  • facilitează consultarea şi informarea statelor membre în vederea coordonării acţiunilor lor;
  • adoptă decizii comune;
  • adoptă decizii cadru în scopul apropierii dispoziţiilor legislative ale statelor membre;
  • stabileşte convenţii pe care le recomandă statelor.

Tratatul de la Amsterdam aduce o modificare de conţinut în legătură cu modul de desemnare a Preşedintelui Comisiei, constatându-se creşterea rolului Parlamentului European în cadrul acestei proceduri, în sensul că desemnarea  de către statele membre ca preşedinte al Comisiei este supusă aprobării Parlamentului European, care dobândeşte astfel un rol central în funcţionalitatea legislativă pe care o împarte cu Consiliul.

O altă modificare adusă prin prezentul tratat constă în introducerea procedurii acordului în legătură cu desemnarea celorlaţi membrii ai Comisiei. Guvernele statelor membre trebuie ca, de comun acord cu preşedintele desemnat să-i desemneze pe ceilalţi membrii ai Comisiei.

Preşedintele şi ceilalţi membrii ai Comisiei astfel desemnaţi sunt supuşi împreună unui vot de aprobare a Parlamentului European. Atribuţiile Comisiei Europene sunt enumerate în articolul 155 din Tratatul CE şi reluate în aceeaşi formulă atât în Tratatul de la Maastricht, cât şi în Tratatul de la Amsterdam.

Comsia îndeplineşte astfel următoarele atribuţii:

  • veghează asupra aplicării dispoziţiilor tratatului şi a dispoziţiilor adoptate de instituţii în virtutea tratatului (funcţia de supraveghetor);
  • formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului (funcţia de iniţiativă şi de control);
  • dispune de putere de decizie proprie şi participă la formularea actelor Consiliului şi Parlamentului European (funcţia de decizie şi iniţiativă);
  • exercitată competenţele pe care Consiliul i le conferă (funcţie de execuţie);
  • o altă atribuţie este cea de reprezentare a comunităţilor şi de negociere, reglementate şi în alte articole precum articolul 83.

Din păcate, deşi Comisia are un monopol al iniţiativei, în cazul Tratatului de la Amsterdam s-au retras propunerile pe tot parcursul procedurii de adoptare a actului comunitar, ceea ce a determinat motivarea de către Comisie şi informarea Parlamentului European ori de câte ori este implicată procedura de consultare a acestuia. Această situaţie a fost generată asupra majorităţii domeniilor comunitare în cazul Tratatului de la Amsterdam.

Tratatul de la Amsterdam menţine abordarea Tratatului de la Maastricht, conform căreia Comisia Europeană trebuie să vegheze la aplicarea tratatelor iniţiale şi îi acordă în acest scop puteri specifice, cât şi misiunea de a declanşa acţiune în justiţie contra statelor care nu aplică dispoziţiile tratatelor.

Prin Actul Unic European Parlamentul European devine un organ al cooperării legislative cu Consiliul Miniştrilor. Şi Tratatul de la Amsterdam ca şi cel de la Maastricht i-au întărit Parlamentului European puterea prin reglementarea procedurii codeciziei.

Tratatul de la Amsterdam referitor la Curtea de Conturi (creată prin tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles din 22 iunie 1975), completează dispoziţiile incluzând şi Curtea de Conturi alături de alte instituţii ale Uniunii Europene.

Curtea de Conturi este reglementată prin dispoziţiile articolului 188 A – C, Tratatul CE, articolul 45 A – C, Tratatul C.E.C.O. şi artocolul 160 A – C din Tratatul C.E.E.A.

Simplificarea şi codificarea Tratatului de la Amsterdam a reuşit să reducă complexitatea zecilor de tratate şi acte fundamentale, care acum sunt mai uşor de înţeles, în condiţiile în care cu tot cu protocoale şi anexe sunt mai mult de 800 de articole.

Rezultatele simplificării face parte din rezlutatul final al Conferinţei Interguvernamentale. În ceea ce priveşte codificarea tratatelor, complexitatea unui exerciţiu atât de ambiţios, care presuspune fuziunea tratatelor fără modificări sau punerea în cauză a aquis-ului, au stimulat conferinţa să nu procedze la o amplificare oficială, ci să opteze pentru o consolidare oficioasă a tututor tratatelor pertinente pentru a înţelege Tratatul asupra Uniunii Europene.

Secţiunea a V- a Despre alte transformări aduse de Tratatul de la Amsterdam

Uniunea Europeană va fi mai democratică datorită faptului că Parlamentul European având o legitimitate democratică directă, este deci conformă cu principiile democratice, pe care influenţa acestei instituţii o augmentează. De asemenea, trebuie luat în considerare şi faptul că şi alţi actori ai Uniunii Europene, care au de asemenea legitimitate democratică. Şefii de stat sau de guverne au fost aleşi de poporul lor prin alegeri prezidenţiale sau legislative; miniştrii Consiliului sunt de asemenea în parte aleşi în marea majoritate a cazurilor. Membrii Comisiei Europene sunt desemnaţi de guverne şi confirmaţi de Parlamentul European. Membrii Comitetului regiunilor sunt în mare parte aleşi local sau regional.

În ceea ce priveşte angajarea forţei de muncă în Uniunea Europeană în Tratatul de la Amsterdam se prevedea o colaborare permanentă şi regulată în cadrul comunitar:

  1. angajarea forţei de muncă este o materie de interes comun;
  2. obiectivul de a atinge un nivel înalt de angajare şi verificare a modului în care se realizează toate celelalte politici comune;
  3. realizarea acestui obiectiv face obiectul Consiliului European, Consiliului de Miniştrii.

Toate aceste mecanisme au importanţa lor pentru că instituţiile comunitare vor deveni astfel gardienii unei politici globale de angajare a forţei de muncă.

În ceea ce priveşte dispoziţiile tratatului pentru menţinerea securităţii de zi cu zi şi lupta împotriva criminalităţii, a traficului de fiinţe umane şi a traficului de droguri. Tratatul de la Amsterdam stabileşte nişte elemente principale, care vizează garantarea unui nivel ridicat de securitate pentru cetăţeni. Aceste dispoziţii au în vedere următoarele aspecte:

  1. cooperarea mai bună între forţele politice şi autorităţile vamale prin Europol;
  2. obligaţia juridică pentru autorităţile judiciare ale tuturor ţărilor de a-şi întări cooperarea pentru prevenirea luptei împotriva rasismului, xenofobiei, terorismului, criminalităţii organizate, tratamentul faţă de fiinţele umane, crimele contra copiilor, traficul de droguri, corupţia şi frauda;
  3. statele membre sunt încurajate să creeze echipe unite pentru a lupta contra criminalităţii şi pot beneficia pentru aceasta de ajutorul Europolului;
  4. o extrădare mai facilă între statele membre a criminalilor;
  5. adoptarea la scara Uniuii Europene a unei norme minimale comune în ceea ce priveşte regulile şi sancţiunile aplicabile criminalităţii organizate, terorismului şi traficului de droguri.

Tratatul de la Amsterdam îşi propune să le asigure cetăţenilor Uniunii Europene un mediu de dezvoltare durabilă prin protecţia naturii, a aerului şi a apei pe care o bem. Acesta este un obiectiv important al Uniunii Europene în ceea ce priveşte repectarea principiului dezvoltării durabile. Atunci când Comisia va face propuneri care să privească incidenţa unor factori asupra mediului, ea va fi obligată să poată prelua impactul.

O altă problemă abordată în tratat este egalitatea dintre femei şi bărbaţi, problemă în care Uniunea Europeană îşi propune să ducă o luptă contra oricărei discriminări din cauze sexuale, de rasă, religie, etnie, handicap, vârsta sau orientarea sexuală. Tratatul pune şi problema imigranţilor care au azil şi se stabileşte ca, după cinci ani de la intrarea în vigoare a tratatului, statele membre să aibă obligaţia de a opri măsurile vizând controalele efectuate asupra persoanelor în cadrul frontierelor interioare şi de a fixa norme şi proceduri comune de control a persoanelor privind vizele la controalele făcute cu ocazia trecerii frontierelor exterioare ale Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte cercetarea ştiinţăfică, tratatul ameliorează sistemul de decizie în ceea ce priveşte programele cadru pentru cercetare: în loc de Consiliul de Miniştrii care înainte trebuia să  adopte în unanimitate, fapt care constituia o sursă de blocaj, acesta va vota cu majoritate calificată, situaţie care va ameliora eficacitatea şi flexibilitatea.

Se mai pune şi problema unei Europe a cunoaşterii şi culturii, care să aibă drumul ei.

Pentru ratificarea tratatului am menţionat în partea a treia articolele referitoare la intrarea în vigoare a Tratatul de la Amsterdam. Pentru ratificare a fost nevoie de obţinerea unei majorităţi a Parlamentului European, ceea ce avea un impact asupra atitudinii parlamentelor naţionale ale statelor membre U.E. Astfel Italia  şi-a spus cuvântul răspicat cum că intenţiona să respingă tratatulîn cazul în care Parlamentul European ar fi votat contra acestui text.

Ratificarea de către statele membre se putea face prin referendum, fie parlamentul naţional se exprima prin vor: bărbaţii şi femeile pe care i-au ales să se pronunţe în nume propriu.

Tratatul de la Amsterdam a favorizat deschiderea negocierilor pentru lărgirea U.E.şi pentru ţări mai puţin dezvoltate în plan economic.

***

Din anul 2010 şi până în prezent Europa a fost puternic lovită de criza economică globală. În acest context dificil Uniunea Europeană, în scopul ajutorării ţărilor care fac greu faţă dificultăţilor financiare, a decis să pună bazele aşa numitei „uniuni bancare”. Acest concept stă la baza ideii de a face sectorul bancar mai sigur şi mai fiabil. O altă problemă delicată cu care se confruntă organizaţia este legată de schimbările climatice, subiect faţă de care liderii politici convin să reducă emisiile poluante.

În anul 2013 Croaţia este al 28 -lea stat european care devine membru al Uniunii Europene. În Parlamentul European, cu ocazia alegerilor europene din 2014, s-a constatat validarea unui număr important de  deputați eurosceptici. Î

În urma anexării Crimeii de către Rusia în 2014, se stabilește o nouă politică de securitate. Creșterea extremismului religios în Orientul Mijlociu și în diferite țări și regiuni ale lumii duce la apariţia unor tulburări și războaie care determină numeroase persoane să-și părăsească țara pentru a se refugia în ţări europene.

Cu dificultăţi de asemenea nivel se confruntă Uniunea Europeană, plus ultima situaţie apărută în care Marea Britanie, care a pus organizaţia internaţională în situaţia de exclude pentru prima oară un stat membru din Blocul comunitar, în urma Referendumului Brexit. Cea mai dificilă dilemă rămâne cea a gestionării fluxului de imigranţi, dar şi problemele legate de securitate având în vedere apariţia atacurilor teroriste pe vechiul continent.

Bibliografie selectivă:

 

  1. Fuerea Augustin – Manualul Uniunii Europene, Ediţia a VI-a revăzută şi aduăgită, Editura Universul Juriduc, 2016, Bucureşti;
  2. Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene, coordonator Augustin Fuerea, Editura CH Beck, 2015, Bucureşti;
  3. Augustin Fuerea – Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic 2016, Bucureşti;
  4. Nicoleta Diaconu – Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex 2001, Bucureşti;
  5. Documemente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene – Tratatul de la Maastricht cu protocoale şi declaraţii şi Tratatul de la Amsterdam.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să comentați
Introduceți numele dumneavoastră aici